Revista Art-emis
Românii din Peninsula Balcanică (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu   
Sâmbătă, 05 Mai 2012 20:04
Prof. Univ. Dr. Adina Berciu-DrăghicescuFacultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti
Studiu de caz: Aromânii din Albania


La Conferinţa de pace de la Paris, alaturi de delegaţii români au fost trimişi şi delegaţi ai Societăţii de Cultură Macedoromâne, ai Comitetului românilor din Valea Timocului cărora li s au adăugat reprezentanţi ai Comitetului pentru apărarea drepturilor culturale şi spirituale ale românilor, constituit la Vidin în martie 1919. Aceste organizaţii româneşti au alcătuit o serie de memorii pe care le au înaintat forurilor Conferinţei de pace, dar ele nu au avut urmări deosebite. Singurul rezultat pozitiv, art. 12 al tratatului de pace de la Sèvres cu Turcia, prin care Grecia se obliga să acorde autonomie locală comunităţilor române din Pind în probleme şcolare şi religioase, a fost eludat prin prevederile tratatului de la Lausanne. Aplicarea prevederilor tratatului minorităţilor de către statele din sud estul Europei, care ar fi putut să asigure condiţii de manifestare românilor sud dunăreni, s a izbit însă de rezerve şi chiar de reacţii negative.
Şeful Serviciului Şcolilor şi Bisericilor Române din Peninsula Balcanică, Petre Marcu, constata într un raport din iunie 1923 că singura problemă care nu fusese rezolvată după înfăptuirea României Mari era „aceea privitoare la asigurarea existenţei naţionale a românilor macedoneni". Era menţionată diferenţa dintre mentalitatea aromânilor „înzestraţi cu temperament meridional aprins până la exaltare, trecând cu mare uşurinţă de la o extremă optimistă la alta pesimistă" şi mentalitatea românilor „înzestraţi cu un temperament calm, cumpănit în gesturi şi reţinut în toate actele de o veche experienţă politică, a cărei valoare n am putut o aprecia noi, care... eram forţaţi a ne face educaţia politică la şcoala revoluţionară a bulgarilor sau a grecilor macedoneni". În ceea ce priveşte statistica românilor sud dunăreni, Petre Marcu aprecia că aceştia sunt în număr de 750.000 din care 300.000 în regatul Sârbo Croato Sloven, 80.000 în Bulgaria, 200.000 în Grecia şi 150.000 în Albania. Şeful serviciului propunea susţinerea elementului românesc din Balcani din punct de vedere cultural, politic şi economic.[1]

Raportul inspectorilor I. Max Popovici şi Victor Babeţeanu, din anul 1929, semnala de asemenea faptul că în statele balcanice, „constituite pe baze etnice solide", care duceau o politică a deznaţionalizării sau a îndepărtării elementelor minoritare, elementul macedonean, „împrăştiat în grupuri răzleţe pe teritoriile a patru ţări diferite, lipsit de spiritul moral al unui ideal naţional realizabil, merge cu paşi repezi către o asimilare completă".[2] Într o notă a ministrului Instrucţiunii Publice, dr. Constantin Angelescu, din anul 1935, se specifica faptul că în România funcţionau, cu predare în limba elenă, 8 şcoli primare având 884 de elevi, şi 2 şcoli secundare (Bucureşti şi Galaţi) având 125 de elevi, în care studiau numai copiii supuşilor eleni iar profesorii erau numiţi de statul elen dintre supuşii săi. La rândul său, România întreţinea în Grecia 26 de şcoli primare cu 917 elevi şi 52 de cadre didactice şi 4 şcoli secundare cu 360 de elevi şi 46 de cadre didactice, toate cu predare în limba română.[3] Diplomele de absolvire eliberate de şcolile române din Grecia, ca de altfel şi cele din Bulgaria, nu erau recunoscute de autorităţile din ţările respective. Această situaţie a determinat venirea acelor absolvenţi în România, fapt ce a condus la lipsirea românilor sud dunăreni de o elită intelectuală care să i îndrume în procesul de menţinere a identităţii culturale. În timpul dominaţiei turceşti în Albania au existat 17 şcoli româneşti şi un gimnaziu la Berat după cum urmează: câte două şcoli primare în localităţile Corcea, Pleasa, Moscopole, Berat, Elbasan şi câte o şcoală primară în localităţile Lunca, Nicea, Biscuchi, Şipsca, Ferica, Grabova, Luşnia Carbunari.[4] Într un referat din decembrie 1922, Petre Marcu, şeful Serviciului Şcolilor şi Bisericilor Române din Peninsula Balcanică arăta: „... Albania a fost teatru de luptă din anul 1912; devastată de greci şi de sârbi, secătuită de armatele de ocupaţie austriece, italiene, franceze, populaţia este redusă azi la sărăcie. Toate localurile noastre de şcoală din Berat, Elbasan, Ferica, Luşnia, Grabova, Lunca, rechiziţionate de armatele de ocupaţie, sunt lipsite de mobilierul şcolar. Din 1914 şi până azi au funcţionat numai şcolile din circumscripţia Coriţa şi Pleasa şi o şcoală mixtă la Şipsca".[5]

În Albania, după anul 1922, politica de asimilare a autorităţilor a dus la închiderea majorităţii şcolilor şi bisericilor româneşti: în 1925 mai existau trei, în 1926 se permitea numai predarea unor ore de limba română în şcolile albaneze din centrele locuite de români, în 1927 cele trei şcoli româneşti care mai existau au trecut sub controlul statului albanez care le finanţa iar în 1935 funcţionau şapte şcoli primare de stat finanţate de statul albanez, statul român plătind învăţătorilor respectivelor şcoli câte o indemnizaţie lunară de 1.200 de lei. În memoriul din 8 iulie 1926 al Ministerului Afacerilor Străine din România, privind şcolile şi bisericile româneşti din Albania se sintetizau acţiunile întreprinse de ministrul României la Tirana, profesorul Simion Mândrescu. Convenţia care fusese pregătită cu Mufid Bey Libohova n a mai putut fi semnată datorită căderii guvernului. Negocierile au fost reluate cu noul guvern şi cu preşedintele Ahmed Zogu, discutate în Consiliul de Miniştri al Albaniei la 9 octombrie 1925, care a fost de acord cu perfecţionarea activităţii şcolilor româneşti de la Corcea, Pleasa şi Şipsca. În noiembrie 1925 Simion Mândrescu era înştiinţat de A. Vrioni că: „Guvernul albanez, pentru a satisface cererea dreaptă a României va face toate înlesnirile pentru deschiderea de şcoli româneşti în comunele cu populaţie românească cu condiţia ca deschiderea acestor şcoli să fie cerută de comunităţile respective".[6]

La 1 februarie 1926, Ministerul de Externe al Albaniei dădea următoarele dispoziţii: introducerea limbii române în şcolile primare cu număr suficient de elevi români, admitea înfiinţarea clasei I de liceu la Corcea cu elevi de la şcolile din Corcea, Pleasa şi Şipsca şi era de acord cu înfiinţarea fie a unei şcoli profesionale de fete sau a unei şcoli de meserii. De asemenea era autorizată Crucea Roşie Română şi nu statul român, să înfiinţeze două internate cu câte 50 de locuri, unul de băieţi şi unul de fete, cu condiţia ca acestea să fie întreţinute integral de aceasta.[7] Noul program al Ministerului Instrucţiunii Publice pentru românii din Albania, prevedea pentru anul şcolar 1926 1927 reînfiinţarea şcolilor româneşti care existau în anul 1912, deschiderea la Tirana a două şcoli primare, una de fete şi una de băieţi, a două internate întreţinute de Crucea Roşie Română, a câte unei şcoli mixte la Durazzo, Elbasan, Berat, Fieri, Premet, Nicea, Grabova, Lunca, Valona, Cavaia, Ferica, precum şi reorganizarea liceului de la Corcea[8]. Înfiinţarea multora dintre acestea a rămas în fază de proiect. Noul ministru al României la Tirana, Trandafirescu, primea în anul 1926 asigurări din partea ministrului de externe A. Vrioni şi preşedintelui Senatului, Pandele Evanghele, că în toamna anului 1926 liceul din Corcea va funcţiona şi se vor înfiinţa şcoli româneşti la Nicea, Grabova, Lunca şi Elbasan, cu condiţia ca profesorii să fie supuşi albanezi şi să fie plătiţi de statul albanez. În raportul din 26 mai 1926, Trandafirescu arăta că a trimis în România 94 de elevi bursieri din Albania, din care se vor recruta viitoarele cadre didactice pentru şcolile româneşti din această ţară.[9] Toate aceste eforturi nu au avut nici un rezultat. În toamna anului 1927, statul albanez a etatizat toate şcolile, inclusiv şcolile româneşti din Corcea, Pleasa şi Şipsca. Autorităţile albaneze au numit în locul lui Cupan Araia, ca director al şcolii din Corcea, pe preotul Cotta Balamace. Între acesta şi Dumitru Teja, preşedintele comunităţii române din Corcea, a izbucnit un puternic conflict. Societatea de Cultură Macedo Română cerea Ministerului Instrucţiunii Publice destituirea tuturor institutorilor care primiseră să lucreze în şcolile etatizate.[10] Mai multe memorii adresate de Cotta Balamace, Ministerului Instrucţiunii Publice din România şi Patriarhului României lămureau situaţia: „... am primit provizoriu a funcţiona la şcoală cu scopul de a salva cea din urmă scânteie, având convingerea că guvernul român va interveni pe lângă guvernul albanez. Odată închise şcolile aşa rămâneau, după cum au rămas şi celelalte din întreaga Albanie".[11]

În Albania în 1929 se aflau cca. 35.000 40.000 de aromâni, conform Raportului lui Vasile Stoica, aşezaţi în „districtele Tirana, Durazzo, Elbasan, Corita, Berat şi Valona. Erau unsprezece localităţi locuite numai de aromâni: Nicea, Şipsca, Lunca, Grabova, Pleasa, Moscopole, Cerna, Carbunara, Gradistea, Cumani şi Trei Fraţi. Restul populaţiei româneşti era împărţită în localităţile: Tirana, Elbasan, Durazzo, Cavia, Bituchi, Vila, Piesca, Siac, Tarac, Stermeni, Goleni, Divijaca, Lusina, Polivin, Pentadria, Nagruza, Smistea, Libofsa, Bumbulina, Ciplaca, Jacodina, Colonia, Tapia, Laparda, Disnita, Dobronic, Scrapar, Berat, Crueghata, Poiani, Fieri, Fraşeri, Rodostina, Valona, Pestani, Amet Beusi, Scrofolina, Bestova, Armeni, Ducati, Corita, Drenova, Bobostita, Casina, Permeti, Lescovi, şi Arghyrocastro. În Albania, grupul cel mai important se află în regiunea oraşului Corcea unde constituie în oraş un cartier special de comercianţi şi meseriaşi iar în jur, şase comune de munteni sunt curat aromâneşti (Moscopole, Pleasa, Lunca, Şipsca, Nicea, Grabova) minorităţi importante în alte câteva sate; populaţie viguroasă, plină de iniţiative, progresivă şi cu o vie conştiinţă românească. Un alt grup este cel din şesul Muzachiei, între cursul inferior al râului Shcumbi şi golful Valonei, unde trăieşte răsfirat ca minorităţi prin comunele albaneze: populaţie agricolă pricepută, care însă pe de altă parte, luptă cu clima malarică a regiunii. O a treia categorie, în fine, este a orăşenilor, populaţie de comercianţi şi meseriaşi în oraşele Tirana, Durazzo, Fieri, Berat, Elbasan, Valona, Santiquaranta. Numărul total al aromânilor se ridică la 40.000 de suflete. Nu există încă nici o regiune în care ei ar forma o majoritate a populaţiei. Pretutindeni sunt înconjuraţi de populaţia albaneză." Anul 1929 a fost un an foarte dificil pentru fărşeroţi. Numeroase memorii au fost trimise Ministerului Instrucţiunii Publice, Ministerului Afacerilor Străine, Patriarhului României chiar, în care era prezentată politica de deznaţionalizare a fărşeroţilor din Albania. Se propunea atunci, emigrarea lor în România.[12]

În toamna anului 1930, în urma eforturilor diplomatice depuse de noul ministru al României la Tirana, Vasile Stoica, şcolile din Şipsca şi Corcea erau redate comunităţilor româneşti, era numit director N.H. Balamace, iar institutori Cotta Balamace şi Elena Balamace.[13] În anul 1937 se mai obţinea deschiderea a încă 5 şcoli româneşti la Dişniţa, Lunca, Grabova, Moscopole şi Nicea. Institutorii erau plătiţi de statul albanez, dar primeau şi din partea statului român, în completare, o indemnizaţie de 1200 lei lunar. Aceasta le a fost achitată constant în perioada 1 septembrie 1937 - 1 septembrie 1939 prin consulatul României de la Tirana.[14] În anul şcolar 1939 1940 în cele 7 şcoli româneşti din Albania au învăţat 362 de elevi, sub îndrumarea învăţătorilor Christache Simancu, Urania Atanas (Corcea), Iovan Poppa (Moscopole), Petre Belba (Lunca), Adam Muşi (Şipsca), Vasile Balamace (Nicea) şi Nuci Condili (Dişniţa). La şcoala din Grabova nu s a predat în limba română decât până în decembrie 1939, deoarece învăţătorul Procop Pescazini transferat, a fost înlocuit cu o învăţătoare albaneză.[15] În timpul celui de al Doilea Război Mondial situaţia şcolilor româneşti din Albania s a înrăutăţit. Suplimentul cuvenit cadrelor didactice nu a mai fost plătit la timp, iar o parte din şcoli au fost distruse de bombardamente. Raportul preotului Cotta Balamace din 7 noiembrie 1941 arăta că funcţionau numai şcolile din Corcea, Moscopole şi Şipsca reparate cu banii comunităţilor române, cele din Dişniţa, Nicea, Grabova şi Lunca nu funcţionau, nefiind reparate.[16] În anul 1944 mai funcţiona numai şcoala română din Corcea cu învăţătorii Christache Simancu, Urania Athanas, Vasile Balamace şi Vasile Cicani. Prin decretul lege nr. 2695 din 1 august 1938, statul român a înfiinţat Institutul Român din Albania cu sediul la Santi Quaranta (Zogoj). Îl prezentăm pe larg în rândurile ce urmează. Conducerea a fost încredinţată marelui istoric Nicolae Iorga, cel care elaborase prima istorie a Albaniei şi care l a desemnat ca director delegat pe prof. univ. Dumitru Berciu.

În 1943, profesorul Dumitru Berciu arăta într un memoriu că institutul fusese transformat în spital de campanie şi bombardat în mai multe rânduri de aviaţia italiană. Întregul inventar al institutului, în valoare de peste 1.000.000 lei dispăruse. Profesorul Dumitru Berciu propunea transferarea sediului institutului la Tirana, unde se găsea un puternic centru românesc şi deschiderea unei şcoli primare la Tirana „... reparându se o nedreptate din trecut când guvernele albaneze nu au îngăduit funcţionarea unei şcoli româneşti în capitala Albaniei". Profesorul menţiona de asemenea „... situaţia tristă a şcolilor şi bisericilor româneşti din Albania cu localuri în ruină, cu învăţători şi preoţi neplătiţi la timp şi persecutaţi de autorităţile locale".[17] Într un memoriu din 5 martie 1943 care era o completare a acestuia, prof. Dumitru Berciu solicita ca „directorul Institutului să aibă controlul şcolilor şi bisericilor din Albania", se propunea de asemenea ca pe lângă Institut să se înfiinţeze un Liceu românesc la Tirana, pe lângă şcoala primară.[18] În ceea ce priveşte situaţia bisericilor, până la Primul Război Mondial în vechea Macedonie existau 38 de biserici. După război situaţia bisericilor româneşti a avut o evoluţie similară cu cea a şcolilor româneşti de la sud de Dunăre. În Albania din cele 10 biserici româneşti câte existau în anul 1912 mai funcţionau numai 6 în anul 1941. În anul 1922 statul român aloca suma de 50.000 de lei pentru repararea bisericii din Elbasan, ruinată în urma cutremurului din 1920 şi 50.000 de lei pentru construirea bisericii române din Corcea. De asemenea 26.000 de lei erau alocaţi pentru procurarea a 3 costume de haine preoţeşti destinate preoţilor bisericilor române din Corcea, Elbasan şi Grabova.[19]

În anul 1925 în bisericile româneşti din Albania oficiau următorii preoţi: Cotta Balamace (Corcea), N. Popescu (Pleasa), H. Dumitrescu (Şipsca), P. Gugea (Nicea), C. Constantin (Grabova), N. Pecina şi Ion Toda (Elbasan).[20] În memoriul din 8 iulie 1926 al Ministerului Afacerilor Străine se arăta că în bisericile româneşti din Albania se făcea slujbă în limba română numai în cele din Elbasan şi Corcea şi se obţinuse un post de diacon la Tirana. În celelalte, slujba se făcea alternativ în limbile română, albaneză şi greacă. Ministrul Simion Mândrescu constata că în Tirana şi Durazzo, în anul 1925, deşi majoritatea ortodocşilor erau români, exceptând personalul legaţiei Greciei, serviciul divin se făcea în limba greacă şi o mică parte în limba albaneză, preoţii şi cântăreţii fiind absolvenţi ai şcolilor greceşti. Simion Mândrescu propunea într un memoriu numirea unui episcop român pentru Albania, dar reuşea numai inaugurarea bisericii române din Corcea, în 1925.[21] În anul 1942 funcţionau ca preoţi români în Albania: Gh. Puia (Pleasa), Gh. Anastas (Nicea), D. Coconeş (Lunca), V. Nişcu (Grabova), V. Popa (Şipsca), Al. Bebi (Elbasan).[22] Evenimentele negative din istoria românilor de la sud de Dunăre după primul război mondial şi au accentuat cursul. Aceştia au fost lipsiţi de şcoli şi de biserici, folosirea publică a limbii materne nu le a fost recunoscută, s a urmărit asimilarea sau îndepărtarea lor (cu sprijinul autorităţilor din ţările balcanice în care locuiau), s a înregistrat un declin al limbii române, s a diminuat sentimentul apartenenţei etnice.

În numeroase rapoarte ale reprezentanţilor diplomaţiei sau ale inspectorilor şcolari din zonă se făcea o paralelă între politica de toleranţă culturală faţă de minorităţile naţionale dusă de statul român şi cea de asimilare şi deznaţionalizare dusă de statele vecine faţă de românii sud dunăreni. Se sugera adoptarea unei politici similare de către autorităţile române faţă de şcolile bulgăreşti, greceşti sau sârbeşti din România, ca mijloc de presiune pentru îmbunătăţirea tratamentului românilor sud dunăreni. În pofida greutăţilor întâmpinate, a distrugerilor materiale datorate frontului şi bombardamentelor, a pierderilor umane, statul român subvenţiona învăţământul de la sud de Dunăre în anul şcolar 1943 1944 cu suma de 23.050.000 de lei.[23] În afară de subvenţionarea şcolilor şi bisericilor de la sud de Dunăre, statul român a ajutat comunităţile române, aflate în condiţii grele cauzate de război, cu alimente, îmbrăcăminte, sume de bani şi i a sprijinit pe cei ce doreau să se stabilească în ţară. În martie 1944, Consiliul de Miniştri a adoptat Decretul lege pentru apărarea demnităţii naţionale şi a intereselor româneşti de peste hotare, prin care se urmărea apărarea românilor cetăţeni ai altor state şi se înfiinţa, pe lângă Ministerul Afacerilor Străine, un consiliu naţional compus din 5 persoane. În a doua parte a anului 1944, ca urmare a evenimentelor din 23 august, s a modificat profund situaţia politico teritorială din zonă. În timpul celui de al doilea război mondial, românii de la sud de Dunăre s au implicat în lupta împotriva ocupanţilor germani, italieni, bulgari. În Iugoslavia, Albania, Grecia, unde s a dezvoltat o amplă mişcare de partizani, în care elementele comuniste au avut o implicare importantă, s a promis pentru perioada postbelică drepturi egale minorităţilor etnice, inclusiv minoritarilor români. În anii 1944 1945, în Iugoslavia şi Albania, s au instaurat regimurile comuniste ale lui Iosip Broz Tito şi Enver Hodja, dar promisiunile făcute nu au fost respectate. În aceste ţări, românii au fost ţinta unei politici de asimilare în vederea pierderii identităţii lor naţionale. Şcolile şi bisericile româneşti din Albania au fost închise, cele din Macedonia sârbească nu au fost redeschise iar pentru românii din Timoc situaţia a rămas neschimbată.

Bibliografie

Fonduri de arhivă:
- Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), Bucureşti, fondurile: Problema 15 (1874 1944) - Şcoli şi biserici din Balcani; Problema 18 (1920 1945). Românii din afara graniţelor, vol. 1 9; Dosare speciale (1920 1944); fond 71 (1900 1919) Litera B, vol. XIV; fond 70 V 1945 1948, vol. 2, Minorităţi. Bibliografie
Fonduri de arhivă:
- Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), Bucureşti, fondurile: Problema 15 (1874 1944) – Şcoli şi biserici din Balcani.
- Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (SANIC), Bucureşti, fondurile: Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1820 1921); Preşedinţia Consiliului de Miniştri (1859 1940; 1940 1944; 1925 1958);
Fonduri personale: Vasile Stoica (1869 1948).
b) Cărţi. Studii. Articole
Bădescu, Ilie. Poporul român între catastrofă şi genocid, în vol. Perenitatea vlahilor, Edit. Fundaţiei „Andrei Şaguna", Constanţa, 1995, p. 9 15.
BERCIU, Dumitru. Mărturii inedite despre activitatea profesorului Nicolae Iorga privind înfiintarea unor centre culturale în Peninsula Balcanică: Institutul Român din Albania. În: „Albanezul", anuar, an IV, Bucureşti, nr. 401, 1996, p. 101 103.
Berciu-Drăghicescu, Adina. Constituirea Institutului Român din Albania, În: „Albanezul", anuar, Bucureşti, an III, 1993, p. 104 106.
Bujduveanu, Tănase. Institutul Român din Albania, Ex Ponto, Constanţa, 2010, passim.
Tănăsescu, Bogdan, Păunescu, Emil. Dumitru Berciu şi Institutul Român din Albania. În: „Caietele Dumitru Berciu", publicaţie anuală a secţiei de istorie memorială a Muzeului Judeţean „Teohari Antonescu" din Giurgiu, tom I, septembrie 2011, Giurgiu, Edit. Pelican, 2011, 170 p.
----------------------------------------------------
[1] Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), fond Problema 18, vol. 1, nepaginat.
[2] Ibidem, fond Problema 15, vol. 55, f. 49.
[3]  Ibidem, fond Problema 18, vol. 7, nepaginat.
[4] Ibidem, dosar 799/1923, f. 4.
[5] Ibidem, dosar 712/1926, f. 148‑149.
[6] Ibidem, f. 152.
[7] Ibidem
[8] Ibidem, f. 156.
[9] Ibidem, dosar 768/1922, f. 122‑123.
[10] Ibidem, f. 127.
[11] Ibidem, dosar 756/1930, f. 4‑5.
[12] SANIC, fond Vasile Stoica, dosar, 1/144, f. 1‑7.
[13] Ibidem, fond Ministerul instrucţiunii publice, dosar 756/1930, f. 4‑5.
[14] Ibidem, dosar 1332/1940, f. 154.
[15] Ibidem, f. 158‑159.
[16] Ibidem, dosar 1735/1941, f. 29‑31.
[17] SANIC, fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 2454/1943, f. 14
[18] AMAE, fond Problema 18, vol. Albania (1919‑1943) – doc. din 5 martie 1943, f. 111‑115
[19] SANIC, fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 768/1922, f. 61‑63.
20] Ibidem, dosar 751/1925, f. 56.
[21] Ibidem, dosar 712/1926, f. 158.
[22] Ibidem, dosar 2454/1943, f. 29, 31
[23] AMAE, fond Problema 15, vol. 4, f. 234.

footer