Revista Art-emis
Românii din Peninsula Balcanică (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu   
Sâmbătă, 28 Aprilie 2012 15:14

Prof. Univ. dr. Adina Berciu+Drăghicescu (art-emis)

Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti
Studiu de caz: Aromânii din Albania


Peninsula Balcanică reuneşte popoare de obârşii diferite, de limbi şi de religii diferite, alcătuind un mozaic etnico lingvistic extraordinar.
Această convieţuire, unică în felul ei, s a făcut pe un temei geografic care a favorizat circulaţia oamenilor şi informaţiilor culturale de o parte şi de alta a lanţurilor muntoase care o străbat precum şi de o parte şi de alta a Dunării.
Spre nord ea este larg deschisă spre Europa Centrală; prin zona Dobrogei şi Marea Neagră este deschisă spre Rusia meridională; Marea Adriatică o leagă de Italia; insulele Marii Egee o leagă de Asia Mică.[1] Astfel deasupra Peninsulei Balcanice s au întâlnit civilizaţii din trei zone: din Orient, din Occident şi din Nord. S au întâlnit şi s au amestecat pe solul ei influenţând mai departe civilizaţia românească din zona carpato danubiano pontică şi din zona sud est europeană. Relieful Peninsulei Balcanice este preponderent muntos, favorizând uneori izolarea grupurilor etnice putându se grupa în trei mari regiuni: prima este aceea a Alpilor Dinarici, a doua o constituie masivul Rodopi iar ultima este regiunea munţilor Albaniei, Greciei şi Serbiei.[2] Munţii sunt acoperiţi cu păduri, dar în multe locuri sunt lipsiţi de vegetaţie, ceea ce a făcut ca aşezările omeneşti să rămână destul de izolate, dar nu au constituit un obstacol pentru circulaţia populaţiei româneşti şi a ideilor. Regiunea este străbătută în partea nordică de un sistem hidrografic foarte complex alcătuit din: Dunăre şi afluenţii săi: Drava, Sava, Morava şi Iskerul. La acestea se adaugă câteva cursuri de apă, puţin importante dar pe malurile cărora locuiesc românii balcanici în număr mare: Vardarul, Struma, Koriţa, Neretva, Drina şi Shkumbi.

Cu toată vitregia pământului, aspru şi puţin ospitalier, în aceste locuri au putut să trăiască alături de greci, sârbi, croaţi, sloveni, bulgari şi populaţii descendente din traci şi iliri: albanezii şi românii balcanici. Locuitorii de origine romanică din sudul Dunării cunoscuţi sub diverse denumiri precum: aromâni, macedoromâni, vlahi transbalcanici, fărşeroţi, români epiroţi, megleno români au constituit un element deosebit din punct de vedere etnic şi social, dar mai ales cultural în civilizaţia balcanică. Împrejurări istorice complexe a făcut ca o dată cu încheierea etnogenezei româneşti, în Balcani să supravieţuiască grupuri compacte şi numeroase de români; arealul de locuire al acestora fiind foarte vast, întinzându se de la Dunăre până în Grecia continentală, Marea Egee, Marea Adriatică şi Istria[3] De aproape un mileniu şi jumătate, până astăzi, românii din Peninsula Balcanică şi au păstrat trăsăturile lor fundamentale, limba, tradiţiile, obiceiurile, precum şi conştiinţa originii şi unităţii etnice cu poporul român. Aromânii sunt consideraţi de majoritatea istoricilor ca fiind ramura sudică a poporului român despărţită de trunchiul principal, aflat la nordul Dunării, în urma aşezării la sud de Dunăre a populaţiilor migratoare, începând cu slavii şi continuând cu bulgarii.

Modul de viaţă mai tradiţional dus de aceştia mai ales în Albania şi Grecia a determinat ca ei să supravieţuiască constituirii statelor medievale şi moderne balcanice şi apoi agresivelor politici de asimilare impuse lor de statele contemporane din Balcani. După al doilea război mondial, în deceniile 7 şi 8 ale secolului al XX lea fiind excluşi din chestionarele de recensământ ca populaţie /entitate distinctă din statele sud dunărene.
Aceşti locuitori de sorginte romanică, din sudul Dunării au fost şi sunt încă cunoscuţi sub denumirea de: aromâni, macedoromâni, fărşeroţi, rrămâni epiroţi, români sudici. Dar ei poartă totodată şi denumiri legate de arealul de locuire precum: grămusteni şi pindeni (locuiesc în Munţii Pind, în Grecia); fărşeroţii din Albania sunt denumiţi vlahi albanezi. Aparţin şi ei ramurii sudice a poporului român.

România a dus în Peninsula Balcanică din 1864 şi până în 1955 chiar 1961 o politică de sprijinire a instituţiilor de învăţământ şi a bisericilor, văzute ca singurul mijloc de susţinere a identităţii aromânilor în mijlocul celorlalte popoare balcanice. Apoi, după instituirea regimurilor comuniste în cele mai multe state balcanice, peste aromânii de acolo s a aşternut o tăcere deplină şi un dezinteres total. Regimurile comuniste nu doreau să aibă complicaţii politico diplomatice deoarece nici unul din statele create după al Doilea Război Mondial nu doreau să i recunoască pe aromâni ca minoritari în cadrul statelor lor. La acest aspect s a mai adăugat poziţia statului grec, poziţie susţinută şi în prezent, de negare în totalitate a existenţei pe teritoriul lui a altor etnii decât cea greacă. În documente, cel mai des sunt numiţi români, aşa cum aceştia înşişi se autointitulau considerându se o parte componentă a naţiunii române.[4] Despre românii balcanici ne au lăsat relatări interesante cronicarii bizantini şi cei români; au fost analizaţi şi de reprezentanţii Şcolii Ardelene; generaţia paşoptistă şi postpaşoptistă s a ocupat şi ea în mod special de românii de la sud de Dunăre. Din a doua jumătate a secolului al XIX lea istoria şi existenţa românilor sud dunăreni a devenit fie subiect de cercetare, fie obiect de controverse între etnografi, istorici, lingvişti. Tot din a doua jumătate a secolului al XIX lea de soarta românilor sud dunăreni se vor interesa istorici, geografi, etnologi şi literaţi apuseni, care vor călători în această zonă a Europei, lăsându ne relatări deosebite, impresionante chiar. Viaţa lor, sub toate aspectele a stat în centrul istoriografiei occidentale, dar şi a celei româneşti.[5]

În a doua jumătate a secolului al XIX lea Mihai Eminescu remarca: „Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi de naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în Munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia şi până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev".[6] Cât priveşte limba macedoromânilor, tot Mihai Eminescu remarca: „e azi un adevăr cunoscut de toţi că e numai un dialect al limbii daco române şi că n are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Atât dialectul din Istria, cât şi cel macedoromân sunt varietăţi ale limbii daco române, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare asemănări".[7] Istoricul şi lingvistul Max Demeter Peyfuss remarca şi el că: „Limba aromânilor este structural identică cu daco româna". Th. Capidan susţinea „că între daco română şi aromână este nu doar o asemănare, ci o identitate". Aromânii fărşeroţi se declară la recensămintele oficiale rrămân – termenul albanez pentru etnonimul român. Îşi vorbesc între ei graiul aromânesc străbun, presărat cu elemente lexicale albaneze. Atât în trecut cât şi în prezent, ei au fost şi sunt a sunt amestecaţi, fie în sud, fie în nord, fie în centru. Astfel au stat lucrurile şi în Macedonia şi în Albania. Grupurile dialectale grămostean şi fărşerot se delimitează clar.[8] „Dintre toate dialectele sud dunărene ale limbii române istorice, aromâna(sau macedoromâna), meglenoromâna, şi istroromâna numai aromâna a dezvoltat o variantă literară sau, mai degrabă, un început de variantă literară. Acest fapt se datorează deschiderii de către Statul Român, în a doua jumătate a secolului al XIX lea şi în primele decenii ale secolului al XX lea, în Balcani, în satele şi comunele cu comunităţi compacte de aromâni, a peste o sută de şcoli primare (113 în 1912 1913) şi a unor licee, unde elevii au luat contact cu literatura română şi cu valorile ei. Astfel, unii dintre ei, care au simţit chemarea scrisului, au devenit mai târziu autori de volume de versuri şi proză, chiar şi de piese de teatru, în care au dat glas sentimentelor, aspiraţiilor, speranţelor şi modului lor de a privi lumea în proiecţii artistice nu de puţine ori remarcabile."[9] „În această privinţă, cazul dialectului aromân nu este singular. Valona, un dialect al limbii franceze, vorbit în Belgia alături de flamandă şi de germană, şi a dezvoltat de asemenea o variantă literară în care s au afirmat poeţi ca Roger Foulon. La fel, friulana, dialect al retoromânei, piemonteza, dialect al limbii italiene (francoprovensală, ca dialect al limbii franceze, constituie un caz aparte), cunosc variante literare cultivate şi autori mai mult sau mai puţin instruiţi."[10]

În cadrul comunităţilor româneşti sud dunărene anumite aspecte, anumiţi factori au dus la disoluţia ideii românismului şi la unele neclarităţi la nivel naţional şi comunitar. O cauză a acestei situaţii ar fi lipsa de intervenţie a Statului român vreme de peste 50 de ani, în sprijinirea cultural religioasă a românilor sud dunăreni. O altă cauză o constituie politica foarte dură de deznaţionalizare şi de asimilare etnică şi, politică pe care au dus o statele naţionale balcanice, fără excepţie. Supravieţuirea dialectelor limbii române: istroromân, meglenoromân, şi aromân, ţine de „miracolul poporului român", a puterii de a rezista şi de a se regenera la nivel naţional, ţine de etnogeneza românească şi de istoria românităţii. S a reuşit supravieţuirea romanităţii orientale ca factor de progres, prin supravieţuirea graiului şi a culturii şi civilizaţiei aromânilor. De aceea nu trebuie să se mai vorbească azi despre aromâna nordică şi aromâna sudică, ci despre grupuri constituite în timp şi delimitate între ele de înşişi vorbitorii lor care îşi spun „fărşeroţi", grămosteni, muzechiari, avdelaţi, veriani, moscopoleni, etc după numele localităţilor de origine. Românii balcanici, populaţie minoritară aflată în sânul populaţiei majoritare greceşti, bulgăreşti, sârbeşti, albaneze au luptat pentru obţinerea unor deziderate cu caracter naţional. Lupta naţională a românilor balcanici s a dus pe trei planuri distincte: învăţământ în limba naţională, organizare bisericească proprie până la recunoaşterea unui episcop român, şi în cele din urmă reprezentare proporţională, pe baze etnice în diversele organisme locale. Acţiunea de trezire a conştiinţei naţionale a început la sfârşitul secolului al XVIII lea, culminând în a doua jumătate a secolului următor cu înfiinţarea de şcoli şi biserici în limba română[11], cu sprijinul Statului român.

Poporul român, risipit în spaţiul sud est european trebuia să aibă ca centru de iradiere şi de susţinere culturală, Statul român desigur. Aşa se gândea în secolul al XIX lea aşa se mai gândeşte şi astăzi de către cea mai mare parte a aromânilor. Activitatea de susţinere a şcolilor şi bisericilor de către Statul român a fost reluată. A fost reluată în contextul în care situaţia aromânilor reprezintă în momentul de faţă o mare tragedie fiind supuşi /condamnaţi la o asimilare continuă şi în prezent, respectiv la începutul secolului al XXI lea. Se încearcă de către diferite asociaţii, fundaţii, partide ale aromânilor stoparea pe cât posibil a acestui fenomen. Aromânii consideră că susţinerea unui învăţământ în graiul aromân, întreţinerea bisericilor lor cu slujire tot în aromână precum şi crearea de mici muzee în care să se prezerve elementele de patrimoniu imaterial şi mobil ar putea salva de la dispariţie o cultură bimilenară şi a unei etnii care a rezistat de un secol şi jumătate şi nu în condiţii uşoare. Profesorul Max Demeter Peyfuss de la Universitatea din Viena remarca următoarele; „Într o viitoare Europă comună, aromânii – indiferent de ce parte a frontierei ar trăi (căci frontierele moderne au distrus spaţiul natural de viaţă al aromânilor) - trebuie să obţină dreptul lor nelimitat de domiciliu ca aromâni".

În Albania, pe lângă susţinerea şcolii şi grădiniţei de la Divjaka, unde învaţă aromâna şi româna peste 60 de copii, s au mai alocat peste 2 miliarde de lei Bisericii ortodoxe aromâne cu hramul „Schimbarea la faţă" din Corcea, patronată de Patriarhia Româna şi unde este paroh preotul fărşerot Dumitru Veriga. În evoluţia comunităţilor aromâneşti din Peninsula Balcanică se pot distinge 3 etape ale procesului de deznaţionalizare:
1. Căderea Imperiului Otoman (1918) - al Doilea Război Mondial - 1945;
2. Al Doilea Război Mondial (1945) - anii '80 ai secolului XX;
3. Anii '80 ai secolului al XX-lea - prezent.
Referitor la răspândirea foarte mare a aromânilor în sudul Dunării, în anul 1936 cu ocazia discursului de primire în Academia Română, Th. Capidan constata cu satisfacţie: „Astăzi, uitându se cineva pe harta etnografică a Peninsulei Balcanice rămâne uimit de împrăştierea lor (a românilor – n.n.) extraordinară, mai ales în părţile de miazăzi, unde aceste populaţiuni se înfăţişează sub o formă fragmentară faţă de blocul unitar şi indivizibil al românismului din nordul Dunării. Prima expresie ce se desprinde din acest aspect, aproape unic în istoria unui popor, este că, oricât de răsfirate apar aceste populaţiuni pe cuprinsul Peninsulei Balcanice, originea lor trebuie căutată nu numai în ţinutul carpato dunărean, dar şi în Pind"[12]. La această localizare mai adăugăm şi pe aceea destul de recentă întâlnită în lucrarea lui Max Demeter Peyfuss, Chestiunea aromânească: „În Grecia masa principală a aromânilor trăieşte pe văile Pindului. În unele localităţi din Tesalia şi la poalele Olimpului, în zona muntelui Vermion şi în regiunea dintre Filorma (azi Phlorina), Kastoria (azi Kezriye) şi Kozana (azi Kozane). În Albania îi găsim în număr mare în regiunea Myzeqeja, ca şi în districtele Priemetiş Kolice (azi Corcea), în Iugoslavia în mai multe sate dintre Ohrida (azi Ohrid) şi Monastir (azi Bitolia), apoi Kruşevo lângă Perlepe, câteva sate în apropiere de Struga şi mai mici aşezări pe Pljackavica, în Macedonia răsăriteană. Cei mai mulţi aromâni din Bulgaria s au strămutat în 1940 în România, totuşi mai există – în afară de cei din oraşe - aşezări de aromâni în Pirinska Makedonja şi în munţii Rodope. În sfârşit, în România mulţi aromâni s au stabilit în Dobrogea (în localităţile Cobadin, Ovidiu, Mihail Kogălniceanu şi mai la nord), alţii în împrejurimile Bucureştiului şi în Banat. În trecutul apropiat mai existau colonii aromâneşti în Turcia asiatică şi în Liban". În zonele şi localităţile din Balcani locuite de români se vor înfiinţa şcoli şi biserici prin eforturile comunităţilor locale, dar mai ales prin sprijinul acordat de Statul român.

Toponimia este şi ea o dovadă de necontestat a prezenţei şi păstrării elementului românesc în Peninsula Balcanică. Şi astăzi sunt multe regiuni din Grecia, Bulgaria, Serbia, unde toponimia mai are încă caracter românesc. Aspiraţiile naţionale ale românilor nu au vizat nici alipirea la România şi nici crearea unui stat propriu în Balcani. Ei doreau drepturi cetăţeneşti egale cu ale celorlalte naţiuni ale Imperiului Otoman şi autonomie culturală. Era vorba, în timp, de menţinerea identităţii comunitare: limba (grai), tradiţii, obiceiuri. Aceste lucruri s au păstrat 2000 ani, după cum se poate observa şi astăzi, prin trei instituţii: şcoala, biserica şi familia. Deoarece considerăm deosebit de importante aceste aspecte semnalăm mai departe câteva momente mai importante din istoria celor două instituţii: şcoala şi biserica. Aceste instituţii au fost neîncetat atacate, la fel şi în prezent, deoarece prin ele se păstra şi se păstrează, aspectul identitar al românilor balcanici. Un loc aparte în cercetarea noastră îl ocupă fărşeroţii, românii care locuiesc mai ales în Albania dar şi în Grecia, zona Pindului. Cea mai mare parte a aromânilor /fărşeroţilor din Albania(cca. 80.000 100.000 de persoane) se denumesc ei înşişi rrămâni; astfel încât, clasificarea lor doar cu termenul de „aromâni" este problematică. La faţa locului ei nu îşi spun decât rrămân, necunoscând celălalt termen de aromân.

O statistică pe probleme lingvistice, realizată recent de UNESCO consemnează cca. 10.000 de vorbitori ai dialectului aromân. Alte estimări sunt de 50.000 200.000 sau 15% din populaţia Albaniei, adică cca. 10.000. Tot privitor la Albania, estimările oficiale susţin că aici nu ar exista mai mult de 100.000 de aromâni fărşeroţi. O altă problemă a fărşeroţilor o constituie recunoaşterea oficială a bisericii în graiul aromânesc, fărşerot. Conform legislaţiei albaneze, o religie nu poate avea decât o singură comunitate(biserica) religioasă. Ori, aromânii fiind ortodoxi, nu pot obţine acest statut deoarece grecii, mai numeroşi şi mai influenţi au obţinut deja acest statut de multă vreme. Fărşeroţii sunt grupaţi în două zone distincte:
1. primul grup din neamul fărşeroţilor se află în zona montană din jurul
localităţii Corcea, de o parte şi de alta a Alpilor Centrali albanezi, până în Macedonia şi Grecia;
2. al doilea grup este stabilit în câmpia litorală din Albania Centrală şi din sud; sunt plasaţi în jurul oraşelor Fier, cu răsfirări până la malul MăriiAdriatice[13], spre Vlora.
Aceştia mai practicau încă în 1950 1960 păstoritul transhumant, fără să aibă un domiciliu stabil (după cum a consemnat etnologul de la Cluj, Petru Neiescu).
Românii erau foarte numeroşi în Evul Mediu, în epoca modernă şi în primele decenii ale secolului XX, în Peninsula Balcanică ocupând teritorii de la Marea Adriatică la Marea Neagră[14].

Provinciile locuite de români şi denumite vlahii erau următoarele: Vlahia Mare; Vlahia de Sus (Epir); Vlahia Mică (Acarnia, Ohrida, Locrida). În Serbia şi Bulgaria erau: Vlahia Albă, Vlahia Rodopi, Vlahia Tracică, Vlahia Sirmium, pe râul Sava: Vlahia Bătrână sau Valahia Veche (Bosnia)[15]. În secolului al XX lea prezenta lor este semnalată în:
1. Macedonia, cu principalele centre: Bitolia (Monastir), Magarova, Târnova, Nijopole, Gopeş, Molovişte, Cruşova, Ohrida, Iancovăţ, Beala de Sus, Beala de Jos, Calive Istoc, Vlaho Clisura, Neveasta, Blaţa, Reşna, Belcamen, Pisoderi, Negovani, Hrupiştea, Gramoştea, Moscopole, Pleasa, Calive Jarcan, Lunca, Birislău, Oşani, Cerna Reca, Cupa (Koupa), Huma, Veria, Kokinoplo, Ramna, Turai, Porina, Piscupie, Murmuliştea ş.a. În partea orientală a Turciei menţionăm oraşele Seres şi Giulmani, Melnic şi comunele Ramna, Poroiu, Raslog.
2. În Epir: Samarina, Smicsi, Avela (Avdela), Perivoli, Turia, Furca Armatia, Breaza, Palioseli, Băiasa (Vuvusa), Cerneşti, Dobra ş.a.
3. Albania: în districtul Valona (Avlona): Bunavia, Bisani, Levani, Carvunari, Cerveni ş.a.; districtul Musachia şi Durazzo: Origovizza, Cărbunari, Grădiştea, Soacule, Veleani, Cavaia, Gramara, Ciuca, Bedeni, Mardarei ş.a.
4. Mila, Ameru, Vetunosi, Cuţufani, Paltinu, Doliani, Damasuli ş.a.
De asemenea în toţi munţii şi în mai toate localităţile din nordul Greciei continentale se aflau o mulţime de târguri şi sate locuite de români. Numeroase familii româneşti se mai aflau în primul deceniu al secolului al XX lea în Insulele Ionice: Corfu, Zante şi în Insula Santa Maura.
Mai menţionăm că grupul de români care se afla aşezat în jurul Pindului se întindea de la nord vest de Berat, în Albania, spre sud în Epir şi dincolo de Kardiţa, în Tesalia răsfirându se spre est în Macedonia şi către sud vest în regiunile Acarnaniei şi Aspropotamului. Grupul de aromâni din vilaietul Salonicului, Xeresului, Xantelui şi Monastirului era format din alte grupuri venite din Munţii Gramos, Moscopole şi Pind, iar prin ţinuturile Megleniei prin Albania şi Macedonia, se aflau comune locuite numai de români.[16] Cât priveşte pe fărşeroţi, istoria lor ca şi a celorlalţi aromâni a fost zbuciumată, presărată cu momente dramatice şi deloc liniştită.

Tratatul de pace de la Bucureşti din 28 iulie/10 august 1913 a stabilit o nouă realitate politică în Peninsula Balcanică. Cele trei state balcanice Bulgaria, Grecia şi Serbia se obligau, printr un schimb de scrisori realizat cu primul ministru al României Titu Maiorescu, să acorde autonomie şcolilor şi bisericilor românilor din ţările lor, care să poată să fie subvenţionate de statul român sub supravegherea guvernelor ţărilor respective şi să recunoască pentru români un episcopat distinct. Toate statele balcanice au admis după 1913 existenţa şcolilor macedoromâne, cu excepţia Serbiei care considera tratatul de la Bucureşti caduc pentru ea, respingând recunoaşterea autonomiei şcolilor şi bisericilor din Macedonia sârbească unde s au închis toate şcolile primare de băieţi şi fete, un liceu, o şcoală normală, 10 biserici. În Grecia, în schimb, situaţia a fost mai bună, mai ales sub guvernele democratice de după 1913. Acordul cultural bilateral încheiat cu statul grec relativ la autonomia şcolilor primare şi secundare româneşti şi dreptul guvernului român de a le subvenţiona s a încheiat în iulie/august 1913 şi era una din anexele tratatului de la Bucureşti din 1913. Acesta prevedea autonomia şcolilor şi bisericilor aromânilor şi crearea unui episcopat român, finanţat de statul român dar sub supravegherea guvernului elen. Manualele de religie erau întocmite de autorităţile ecleziastice române, iar cele didactice şi şcolare după programele Ministerului Instrucţiunii Publice. În 1914 în Macedonia funcţionau 91 de şcoli primare, cu 111 institutori, 76 de institutoare, 53 de preoţi, 1 liceu, 2 şcoli comerciale şi o şcoală normală de fete.

Declanşarea Primului Război Mondial, la mai puţin de un an de la semnarea tratatului de la Bucureşti, aducea importante modificări şi în spaţiul sud est european. În toate statele balcanice, mii de români au fost mobilizaţi şi trimişi pe diverse fronturi, iar şcolile şi bisericile lor au fost din nou închise. În august 1916 populaţia bărbătească din Macedonia ocupată, rămasă în urma mobilizării anterioare, a fost trimisă în lagăre de
concentrare sau la minele de cărbuni de la Svistov, de unde mulţi români nu s au mai întors.[17] În urma operaţiunilor militare care s au desfăşurat în Macedonia multe sate româneşti au fost prădate sau distruse. Turmele de oi au fost rechiziţionate pentru nevoile armatei, au izbucnit epidemii, îndeosebi de holeră. Autorităţile bulgare au introdus limba bulgară în şcoli şi biserici şi au trecut la distrugerea cărţilor româneşti, inclusiv a celor de cult. Fenomenul de emigrare în România a atins cote maxime, mai ales după Conferinţa de pace de la Bucureşti din 1913 când toţi românii balcanici puteau deveni cetăţeni români, indiferent de locul în care continuau să trăiască. Primul Război Mondial a însemnat un moment de cotitură în evoluţia situaţiei naţionale a românilor din Peninsula Balcanică. El a dus la configurarea unor noi realităţi politice în evoluţia statelor din zonă iar românii sud dunăreni au căutat în continuare să obţină, cel puţin parţial, satisfacerea unor deziderate în plan politic, cultural, educaţional şi bisericesc.

Evenimentele negative din istoria românilor de la sud de Dunăre după Primul Război Mondial şi au accentuat cursul. Aceştia au fost lipsiţi de şcoli şi de biserici. Un memoriu al directorului Şcolii Comerciale Superioare Române de la Salonic, Vasile Diamandi, din martie 1920, menţiona trei cauze care „au zdruncinat mult propăşirea chestiunei" aromânilor: plecarea italienilor din zona Pind „fără a lăsa ceva solid şi stabil", fapt ce a determinat numai aţâţarea grecilor împotriva românilor; internarea aromânilor din Macedonia în lagăre de către bulgari, închiderea tuturor şcolilor române din Macedonia sârbească şi ruinarea multor centre româneşti precum Magarova, Molovişte, Nijopole şi ţinutul Megleniei; neaplicarea la timp a decretului lege de asimilare a corpului didactic din Peninsula Balcanică şi numirea lui în ţară. Vasile Diamandi arăta în memoriu că în anul 1920 funcţionau numai şcolile din Grecia şi Albania şi că rezolvarea problemei bisericeşti era „cauza primordială a unei existenţe trainice şi solide a edificiului nostru cultural naţional de dincolo". În vederea împlinirii acestui deziderat, propunea numirea unor miniştri plenipotenţiari şi consuli de origine română „cu tragere de inimă"; numirea câte unui aromân pe lângă fiecare legaţie sau consulat pentru a apăra interesele acestora; acordarea unor burse pentru studenţii aromâni care vor studia la Atena şi Belgrad, „ca să nu se înstrăineze"; apariţia unui ziar în limba română şi în dialect, cu sediul la Salonic; sprijinirea accederii în parlamentele din Grecia şi Serbia a unor deputaţi aromâni; redeschiderea şcolilor din Tesalia; clădirea unor localuri de şcoli şi biserici „ca să convingă poporul că nu este ceva efemer"; încurajarea aromânilor prin diferite operaţiuni comerciale (procurarea tutunului, reprezentanţa serviciului maritim etc.); toate acestea pentru asigurarea unor baze solide viitorului neamului aromânesc ameninţat să piară, „dând din timp în timp câte o licărire de viaţă relativ cu acţiunea pornită din ţară".[18]
Raportul ministrului plenipotenţiar la Belgrad, Th. Emandi, din decembrie 1920, semnala şi el persecuţiile la care erau supuşi românii din partea autorităţilor sârbeşti. Cea mai mare parte a preoţilor şi învăţătorilor se refugiaseră în România şi „din bisericile numeroase ce funcţionau, abia dacă au mai rămas câteva; iar şcolile ce mai există, chiar dacă nu sunt închise, sunt în imposibilitate să funcţioneze, din cauza străşniciei cu care autorităţile sârbeşti interzic intrarea cărţilor didactice în Serbia".[19]
În aprilie 1921, mitropolitul Miron Cristea, în calitate de preşedinte de onoare al Societăţii de Cultură Macedoromână, solicita „ca factorii hotărâtori ai ţării noastre să se îndure de fraţii lor români din Balcani şi să le câştige faptic dreptul de a avea şcolile lor şi biserici româneşti cu chiriarhi proprii".[20]
---------------------------------------------------
[1] Victor Papacostea, Civilizaţia românească şi civilizaţia balcanică, Bucureşti, 1983, p. 17
[2] Marin Popescu Spineni, Românii din Balcani, Bucureşti, 1941, p. 80.
[3] http://cersipamantromanesc. wordpress. com/2010/04/23/aromanii‑din‑balcani‑in secolul al XX‑lea: între asimilare şi... p. 1‑7.
[4] Cristea Sandu‑Timoc, Tragedia românilor de peste hotare (9‑13 milioane), Timişoara, 1994, p. 24.
[5] Relatările călătorilor străini in Peninsula Balcanică au fost sintetizate de Valeriu Papahagi in lucrarea Românii din Peninsula Balcanică după călătorii apuseni din secolul al XIX‑lea, publicată la Roşiorii de Vede în 1939. Autorul a reprodus in ordine cronologică impresiile călătorilor apuseni care au scris despre români, atât „cei care i‑au apreciat şi lăudat cât şi cei care au avut cuvinte de ocară" la adresa românilor dunăreni.
[6]„ Curierul de Iaşi", 6 decembrie 1876, p. 3; apud http://biserica. org‑discusion groups: View topic: Fr. Constantin Alecse, Biserica. org, românii din Albania (Aromânii), p. 14.
[7]„ Timpul", 27 august, 1882, p. 1.
[8] Bardu Nistor, U final în limba scrierilor aromâneşti de la sfârşitul secolului XVIII‑lea, în Annals of Phylology, vol. XIV, nr. 23‑33, 2003, p. 26.
[9] Bardu Nistor, Intoarcerea în Ithaca. Cultura română în exil., în vol. Lucrările Simpozionului Internaţional, Craiova, mai 2009, p. 39.
[10] Ibidem, nota 11.
[11] Theodor Burada, Cercetări despre şcoalele din Turcia, Bucureşti, 1890, p. 53.
[12] Theodor Capidan, Romanitatea Balcanică, discurs rostit la 26 mai 1936 în şedinţa solemnă a Academiei Române, Bucureşti, 1936, Extras, p. 53; Max D. Peyfuss, Chestiunea aromânească. Evoluţia ei de la origini până la pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia Austro‑Ungariei, trad. de N. Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1994, p. 13‑14.
[13] http//cersipamantromânesc.wordpress.com-2010/03/05/aromânii‑românii‑din-Albania,diviziunile administrative., p. 2‑3)"; http://ro. Wikipedia. org/wiki/arom , p. 5;
[14] Cristea Sandu‑Timoc, op. cit., p. 5.
[15] Mihai Virgil Cordescu, Istoria şcoalelor române din Turcia, Sofia şi Turtucaia din Bulgaria şi al seminariilor de limbă română din Lipsca, Viena, Berlin, Bucureşti, 1906, p. 5‑8.
[16] Ibidem, p. 9.
[17] Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (SANIC), fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 799/1923, f. 8‑11; Gh. Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică. Secolul XVIII‑XX, Bucureşti, 1999, p. 181
[18] SANIC, fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 799/1923, f. 8‑11.
[19] Ibidem, vol. 7, Iugoslavia (1920‑1930) nepaginat.
[20] SANIC, fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 751/1925, f. 57

footer