Revista Art-emis
Valenţe stilistice ale neologismelor PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Ana-Maria Dudău   
Miercuri, 07 Martie 2018 20:39

DEX-Ana Maria DudăuOdată cu apariția noii Gramatici a limbii române (2005, vol. I, II), în acest domeniu de cercetare s-au consolidat două mari perspective: cei care nu pot abandona sistemul clasic de conceptualizare și analizare a fenomenelor lingvistice românești și cei care au adoptat noile tendințe lansate în lingvistica internațională. În fapt, lucrarea de față este un exercițiu născut din dorința de a dezvolta puncte de reper teoretice și practice privitoare la neologismele stilistice, pornind de la lucrările pe care le-am studiat, încercând să abordez și într-o viziune proprie câteva aspecte din acest compartiment al gramaticii limbii române. În sfârşit, în opoziţie cu neologismele necesare, cu funcţie denotativă, putem vorbi de neologismele stilistice, care sunt „formaţii expresive ale scriitorilor şi publiciştilor, datorate creativităţii individuale (heirupist, jertfelnicie, repertoricesc, poeticesc, naţionalicesc)"[1]. Acestea rezultă din tendinţa spre o exprimare cât mai originală şi mai plastică, nu intră, de obicei, în limba comună şi nu se fixează în dicţionarele generale , spre deosebire de majoritatea creaţiilor necesare.

Neologismele stilistice nu pot fi tratate după aceleaşi criterii pe care le aplicăm în cazul creaţiilor necesare. Categoriile lexicale în discuţie au funcţii şi domenii de activitate diferite. Dacă neologismele necesare circulă în două sau mai multe stiluri ale limbii, neologismele stilistice nu pot fi tratate după aceleaşi criterii. Categoriile lexicale în discuţie au funcţii şi domenii de activitate diferite. Dacă neologismele necesare circulă în două sau mai multe stiluri ale limbii şi au ca predominantă funcţia denominativă, neologismele stilistice se întrebuinţează, de regulă, în limitele unui stil (beletristic, publicistic), fiind condiţionate în primul rând de funcţia expresivă. Neologismele stilistice sunt individualizate în cel mai înalt grad, având circulaţie restrânsă sau constituind nişte hapax-uri. Uneori, în goana după originalitate, pentru alcătuirea lor se forţează legile limbii. Aceasta nu diminuează importanţa creativităţii lingvistice.

În ceea ce priveşte lexicul, acesta stă sub semnul unei libertăţi creatoare aparent nelimitate, subordonându-se în cel mai mic grad normei. În funcţie de scopul şi de condiţiile comunicării, subiectul vorbitor recurge atât la mijloacele de expresie existente, cât şi la cele potenţiale, ceea ce înseamnă că, din necesităţi de comunicare şi de expresivitate, acesta poate crea, conştient sau inconştient, termeni noi. În acest context, Iorgu Iordan nota referitor la inovaţiile lexicale : „Dorinţa de a inova depăşeşte uneori limitele necesităţii. Intervin ignoranţa, exhibiţionismul, moda şi alţi factori externi, care dau naştere la inovaţi nu numai ciudate, dar şi imposibile"[2].

Însemnată din punct de vedere teoretic, „creaţia lingvistică este totuşi în primul rând o activitate cu scopuri practice de vorbire, constituind una din condiţiile care, alături de imitaţie, asigură dezvoltarea lexicului individual[3] Se ştie că, în crearea oricărui tip de neologisme, rolul decisiv îi revine sistemului lingvistic. În consecinţă, includerea acestora în sistemul gramatical al limbii române parcurge câteva etape. O primă etapă este cea a încadrării acestor unităţi lexicale în anumite clase morfologice (substantive, verbe). Într-o altă etapă, se încadrează sub acţiunea normei, în sistemul morfologic al limbii, căpătând categorii gramaticale de gen, număr, caz, determinare (O.N.G.-ul).

În conformitate cu norma limbii funcţionale, care conţine „tot ceea ce în vorbirea unei limbi funcţionale este comun, tradiţional şi constant; genul neologismelor este indicat prin anumite mărci flexionare: articol hotărât, articol nehotărât, diverşi determinanţi. Dintre cele trei criterii (etimologic, semantic, formal), implicate în atribuirea unui anumit gen gramatical la categoria neologismelor, în limba română cea mai mare pondere revine criteriului formal, spre deosebire de alte limbi( franceză, rusă), unde, de obicei, genul se stabileşte după formaţia-sursă.

Problema adaptării neologismelor la sistemul limbii române vizează atât aspectul fonetic şi morfologic, cât şi pe cel grafic. În acest caz, un rol important îl are vechimea lor în limbă, astfel că termenii împrumutaţi recent îşi păstrează aspectul grafic şi chiar pronunţarea din limba de origina. În măsura în care sunt acceptate de masa vorbitorilor, pentru că vin să completeze un gol din lexic, neologismele se supun regulilor de scriere şi pronunţare ale limbii române. Modul cum neologismele se adaptează la normele limbii române trebuie privit diferenţiat : pentru cuvintele intrate în limbă cu câteva zeci de ani, problemele de scriere, pronunţare, comportare în flexiune, au fost rezolvate în mare măsură.

Dacă ne referim la câteva anglicisme, cum ar fi aut-aut, football-fotbal, vom constata că evoluţia lor către fonetismul limbii române este un proces încheiat. Pentru cele intrate după 1990, evoluţia lor este incertă. Putem presupune că unele foarte uzitate week-end, hobby, baby-sitter, îşi vor simplifica în timp ortografia, aşa cum s-a întâmplat cu sintagma vis-a- vis, din limba franceză, care a devenit vizavi. O categorie aparte o constituie cuvintele folosite pe plan internaţional, care îşi păstrează pronunţarea şi scrierea din limba de origine: whisky, supermarket, mass-media.

Prezenţa în limba română a unui mare număr de termeni neologici şi insuficienta lor asimilare, provoacă numeroase abateri de la normele ortografice şi ortoepice în vigoare, dintre care cele mai frecvente sunt :
- Reproducerea fonetică a neologismelor aut nu aut, miting, nu mitting, taim aut, nu time aut.
- Neologisme care se ortografiază şi se pronunţă ca în limba engleză bridge, cow-boy, surfing;
- Neologisme care cunosc o formă hibridă, cu o pronunţare străină, combinată cu o scriere în mare parte fonetică (rummy, dancing, pullover).

În concluzie, răspândirea neologismelor constituie una dintre principalele caracteristice ale limbii române actuale. Folosirea lor trebuie făcută cu discernământ, încercându-se evitarea „beţiei de cuvinte", şi mai ales a greşelilor. Pentru a nu se denatura pronunţarea şi scrierea neologismelor, este necesară cultivarea vorbitorului, precum şi studierea gramaticii, a ortografiei. Folosirea abuzivă a neologismelor, în special a celor provenite din limba engleză, a barbarismelor, trebuie privită cu reticenţă, pentru că nu face decât să îngreuneze stilul şi să perturbe armonia limbii române.

Neologismul în argou şi jargon

În lingvistica românească, la fel ca şi în cea străină s-au conturat de-a lungul timpului mai multe accepţii ale termenului ,,argou,,. A fost definit ca ansamblu, dialect, limbaj special, lexic parazit, ramificaţie socială a limbii sau vocabular, care aparţine fie unor clase, categorii sau grupuri situate pe o treaptă inferioară în ierarhia socială, fie unei categorii de vîrstă (elevi, studenţi), fie celor care practică o anumită meserie. Aceste opinii demonstrează că argoul este o realitate lingvistică dificil de definit în raport cu caracteristicile şi cu precizarea poziţiei sale în ierarhia stilistică a limbii. În sensul cel mai larg al termenului, argoul se identifică fie cu limbajul popular, fie cu cel familiar, fie cu amândouă. A. Stoichiţoiu-Ichim observă că, în ordine cronologică, acest punct de vedere a fost susţinut de Lazăr Şăineanu care, referindu-se la limbajul parizian, afirma că, începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, distincţia dintre limbajul popular şi argoul claselor marginalizate ale societăţii s-a estompat treptat, cele două fuzionând finalmente într-un idiom unic.

În legătură cu această ultimă accepţie s-a făcut observaţia că[4] „graniţa dintre argou şi limbajul popular este foarte permeabilă. Tendinţa de pătrundere a termenilor argotici adoptaţi de masa vorbitorilor în varianta colocvială a limbii a fost semnalată încă din perioada 190 interbelică, a continuat în anii ´60-´70, extinzîndu-se după 1989 şi în sfera limbajului publicistic şi a celui politic".

Principalele surse pe care le folosesc vorbitorii de argou pentru a păstra noutatea termenilor sunt:
a) lexicul general al limbii (realizând aşa-numitul împrumut intern);
b) împrumuturi din limbi străine;
c) creaţii lexicale proprii. Din lexicul general al limbii fac parte şi neologismele, care, prin raritate sau prin noutate asigură atît caracterul criptic cît şi o exprimare originală.

A. Stoichiţoui-Ichim observă că „expresiviatea metaforei şi caracterul ei secret cresc direct proporţional cu distanţa semantică dintre termenul substituit (metaforizat) şi termenul substituent (metaforic)". Cu cât zona de intersecţie a sferelor semantice ale celor doi termeni (baza semică comună) este mai redusă, cu atât decodarea metaforei este mai dificilă, iar efectul stilistic produs de imprevizibilul asocierii este mai puternic.În sfera semantică a infracţiunii o situaţie aparte o au termenii referitori la hoţ . Aceştia formează o serie sinonimică în interiorul căreia apar distincţii pe care limba comună nu le cunoaşte. În DEX, hoţ este definit simplu „persoană care fură", pe când în argou există nuanţe semantice suplimentare referitoare şi la modul în care se fură sau la obiectele furate. Astfel, cuvinte între care nu există nici o legătură în limba comună, devin sinonime parţiale. Abţibild - hoţ începător; hoţ de mărunţişuri; (DEX) Fig. Nimicuri, fapte mărunte, mici şmecherii. Aghiotant, aprod, audient, secretar - complice; Alonjar - hoţ de buzunare; derivat de la alonjă „lungime a braţelor unui sportiv"(DEX, Sport) Alpinist - hoţ de apartamente care intră pe geam; (DEX) derivat de la alpinism „ramură sportivă care cuprinde ascensiunile în munţi". Angrosist - hoţ din magazine; (DEX) „care cumpără şi vinde marfă angro"; Concertist - hoţ care acţionează singur; (DEx) „persoană care susţine instrumental sau vocal concerte sau recitaluri". Colecţionar - hoţ de îmbrăcăminte. Digitator - hoţ de buzunare. Termenul nu apare în DEX, însă găsim digitaţie „tehnica aşezării degetelor pe clapele ori pe coardele unui instrument muzical". Legătura dintre cele două sensuri este evidentă. Diurnist - hoţ care acţionează ziua. Excursionist - hoţ care-şi schimbă raza de acţiune.

Termenii referitori la perioada de detenţie au în comun idea de „instituţie de învăţământ": academie, colegiu, facultate, pension, universitate. Din aceeaşi sferă lexico-semantică au mai fost „împrumutaţi" şi alţi termeni, ale căror sensuri au fost deviate în conformitate cu noul context: absolvent „deţinut eliberat", cancelarie „sediul poliţiei", diplomă „sentinţă", emblemă, matricolă „numărul de pe uniforma de deţinut", extemporal „furt mărunt, interogatoriu", licenţiat „deţinut care şi-a ispăşit pedeapsa", olimpiadă „perioadă de detenţie", premiu „sentinţă".

Epitetele argotice rezultate din „convertirea" neologismelor sunt puţine, situîndu-se, în general, la extreme : superlative pozitive sau negative: botanist (< a pune botul „a se păcăli, a se fraieri), cajbec, figurant; bestial criminal, demenţial, giorno, lanolină, mambo, valabil, dar şi epitete privind aspectul fizic, naţionalitatea sau situaţia materială: ecologist - boschetar, filatelist - slăbănog, caramel - ţigan, hepatic - asiatic.

Utilizat in literatură ca resursă de înnoire a limbajului, registrul stilistic argotic creează figuri semantice prin sensurile noi atribuite unor cuvinte din limba comună, unor regionalisme, arhaisme, neologisme sau unor cuvinte împrumutate din limba rromilor, generand un limbaj codificat. Expresivitatea artisticăa este determinată de metafora, metonimia, eufemismul, antonomaza, etc. prin care se produce transferul semantic şi convertirea termenilor argotici în semnificaţi artistici.

D. Irimia precizează că rolul stilistic este acela al înscrierii lumii narate în perspectiva realismului său lingvistic. Este un mijloc de producere a impresiei de verosimilitate în caracterizarea unor personaje sau a unui grup social închis. În poezie, acest limbaj antiliric vizează „spiritul de frondă şi nevoia de expresivitate"[5]. Argoul este un limbaj codificat cu scopul de a fi înîeles numai de cei ce-l folosesc, doar ca pitorescul acestuia îl face atrăgător şi pentru alte grupuri care «sparg» uşor codurile. Se reduce la un nivel lexical specializat, prin care se asigura încifrarea mesajului, restul compartimentelor gramaticii nefiind incluse în acest registru stylistic: „- Se ridică aici o problemă, spuse vizirul. [...] Ţin minte că acum vreo patruzeci de ani eram copil de casă şi în loc să frec podele, frecam mangalu', cum se zice. Mă vede sultanul şi-mi zice: « Ce faci, bre? » (I. Grosan, O suta de ani de zile la porţile Orientului).

Bibliografie

- Bidu-Vrânceanu, Angela Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană-Dindelegan „Dicţionar de ştiinţe ale limbii", Editura Nemira, 2005.
- Ciobanu, Fulvia „ Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română", Bucureşti, 1959.
- Iorgu Iordan „ Limba română actuală", Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978.
- Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Influenţa engleză în terminologia politică a românei actuale, Bucureşti, Editura ALL, 2001.
Volceaniv, Anca V. George „Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii române" DAEF, Slobozia, Editura Arnina, 1996.
Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001.

Grafica - I.M.

--------------------------------------
[1] Fulvia Ciobanu, Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, Bucureşti, 1959
[2] Iorgu Iordan, Limba română actuală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978.
[3] Angela Bidu-Vrânceanu, Ion Coteanu , ibidem.
[4] Adriana Stoichiţoiu Ichim, ibidem.
[5] Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001.

footer