Revista Art-emis
Clasic, tradiţional şi actual în relaţia mentorală (4) PDF Imprimare Email
Cercetător dr. Gabriel Ungureanu   
Miercuri, 25 Ianuarie 2017 20:22

Dr. Gabriel Ungureanu, art-emisConsideraţii psihosociale despre mentorat

Înainte cu cca. 15-20 de ani, tatăl care era capul familiei asigura tradiţional o îndrumare spirituală şi practică fiilor săi. Acest status era justificat natural printre altele şi prin faptul că el era cel care asigura resursele economice pentru familie. Unii autori printre care şi S.Stoian definesc pedagogia tradiţională astfel: „ca fiind un ansamblu de reguli de educaţie care se moştenesc din generaţie în generaţie şi care, privite în perspectiva unui timp mai îndelungat, ne apar ca făcând corp cu întregul sistem de viaţă al unui popor şi al unei epoci" (Branc apud. Onciulescu). Astăzi, în actualitate putem spune că nu mai există coerenţă tradiţională nici în familie şi nici în societate deoarece „modernitatea" relaţiilor de cuplu (indusă politic) a favorizat apariţia unor disensiuni şi a unor clivaje exprimate neruşinat şi făţiş între anumiţi soţi. Aceste „secularizări" ale tradiţiei bunului simţ s-au transmis firesc generaţiei următoare care a fost etichetată mereu ca fiind „generaţie de sacrificiu". În România s-a ajuns ca fiecare nouă generaţie să fie „de sacrificiu". Deja pe copiii deveniţi aproape autişti acest aspect nu îi mai interesează de mult deoarece unii dintre ei sau distanţat de modelul parental, sunt deja în lumea calculatoarelor, comunicând virtual cu cei ce simt şi înţeleg realitatea la fel ca ei şi au aceleaşi preocupări la fel de autiste. Astăzi, mai degrabă unii dintre copii îşi pot ajuta familiile şi părinţii întrucît ei fiind conectaţi la lumea tehnică de vârf au informaţii utile şi îşi pot ajuta astfel familile împovărate de greutăţi. Inversându-se rolurile şi statutele ce erau până nu de mult tabu, aceşti copii nu prea mai pot primi sfaturi de viaţă de la părintele deziluzionat şi şomer. Asupra culturii, dar mai ales asupra subculturilor unor adolescenţi români, care au parcurs o tranziţie atipică şi în mare parte subconştientă, pasivă, şi-au pus amprenta şi atitudinile de dezangajare faţă de puţinele modele valide, şi morale din societate.

Fenomenele de abandon şcolar, delincvenţa juvenilă, agresiunea verbală, emoţională şi fizică în spaţiul şcolii se produc acum preponderent pe structura populaţiei de vârstă tânâră, caracterizată adeseori prin disfuncţii în nivelul de evoluţie caracterială, tulburări emoţionale şi prin carenţe grave în pregătirea şcolară şi profesională. Aceste comportamente aberante şi agresive sunt de multe ori observate, învăţate sau transmise printr-o contagiune psihologică şi perpetuate cu rol de reper în „afirmarea" personalităţii la nivelul microgrupurilor şcolare. Controlul ineficient exercitat de părinţii care cunosc valenţele calculatorului mult mai puţin decât fiii lor, o educaţie greşit realizată încă din primele vârste ale copilăriei, abandonul familial, dezorganizarea familiei (prin căutarea de job-uri în alte ţări ale U.E.) favorizează inadaptarea socială a copilului şi adolescentului precum şi afilierea sa la grupuri cu caracter antisocial (Ungureanu, 2015). O soluţie pentru formarea civică a tineretului ar putea fi şi dezvoltarea mult mai profundă a sistemului mentoral. Este ştiut că dacă trăiesc în ostilitate copii învaţă să fie agresivi; trăind într-o atmosferă ostilă copiii ajung să se simtă vulnerabili şi să reacţioneze în consecinţă, considerând că modelul agresivităţii învăţate în familie reprezintă o necesitate iar grupul străzii o cale sigură de a rezolva problemele cotidiene materiale (Nolte, 2006).

Mentorul apare printre alte atribute ca fiind şi un iniţiator oral al creativităţii individuale şi de grup, relaţia mentor-discipoli evidenţiindu-se într-un gen de legatură şi de transmutare, într-o interacţiune mutuală: o experienţă trancedentală pentru mentor şi una transformaţională pentru discipol (Nicola apud. Yamamoto). Ca alternativă la sistemul de educaţie mult prea impersonal şi care nu poate manageria eficient relaţiile între elevii din sistemul de învăţământ în filmografia americană au apărut filme care încearcă să ofere exemple moralizatoare precum „Karate Kid", unde copilul depresiv în urma dramelor petrecute în familie (decesul tatălui) este recuperat pentru societate de către un maestru de arte marţiale. Filmul deosebit ca mesaj arată povestea lui Daniel un adolescent american orfan de tată care este forţat de înprejurări să înveţe să se lupte pentru a apăra onoarea prietenei sale. Maestrul japonez Miyagi este cel care îl ghidează pas cu pas în taina artelor marţiale pentru a putea dobândi disciplina şi ştiinţa autocontrolului în apărare. De asemeni maestrul îl inţiază pe copil în filosofia nonviolenţei ca şi comportament cotidian necesar şi firesc relaţionării umane. În urma acestor iniţieri încrederea în sine şi curajul încep să apară treptat şi Daniel reuşeşte să atingă starea de asertivitate necesară echilibrului său, stimei de sine în comunitate dar şi în colectivul şcolar.

Extraordinar de reuşite artistic dar şi moralizatoare cu privire la dialogul tinerei generaţii în şcoală şi orientarea lor eficientă în viaţă de către mentorii şi profesorii acelui timp sunt şi filmele artistice româneşti din seria: „Declaraţie de dragoste" (1985), „Liceenii" (1986), „Extemporal la dirigenţie" (1987), „Liceenii rock'n roll" (1992), „Liceenii în alertă" (1993), (sursa net). Cu toate că autorii şi realizatorii nu au avut în intenţie, filmele acestei serii au valenţe de document psihosociologic putând să servească oricând, cu deplin succes, la înţelegerea vieţii sufleteşti a copiilor aflaţi în procesul de evoluţie şi dialog cu generaţia îndrumătorilor dar şi de construcţie a propriilor personalităţi.

O altă componentă centrală a relaţiei maestru-discipol era şi este oralitatea sau afirmaţia învăţătorului. În evul mediu era celebră maxima antică ,,magister dixit". Aceasta însemna că nu se putea pune la îndoială cuvântul maestrului. Era ca un fel de afirmaţie religioasă de genul ,,crede şi nu cerceta". Acele vremuri au apus dar şi astăzi comunicarea directă cu un maestru, mentor sau profesor este net superioară studiului din bibliotecă. Mulţi oameni s-au declarat discipoli ai unor gânditori la a căror companie reală nu au avut acces, însă studiul unui text scris nu se califică la acel tip de dialog special şi privat, de retorică a întrebărilor şi răspunsurilor, de care este nevoie pentru a se putea vorbi de un maestru (G.Steiner, sursa net). Procesul tranzacţiei directe dascăl-discipol devine înţeles prin raportare la cadrul social general ca ,,transfer între generaţii a unor modele elaborate şi cultural marcate de istoria proprie şi de emergenţa lor în ţesătura social de experienţe sociale şi individuale" (Nicola, apud Moscovici, 2004).

Încheiere

Octavian Fodor (1975) arăta în lucrarea „Maestru, şcoală, universitate." Discurs de recepţie la Academia Română, atributele şi calităţile morale necesare unei asemenea demnităţi intelectuale: ,,Maestru este numai acela care este dăruit cu harul de a-i învăţa pe alţii. Cu adevărat maestru este numai cel care având el însuşi multă bogăţie sufletească ştie să dea tot ştiinţă, pricepere şi suflet fără intenţii preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb". Totuşi, generaţia profesorilor şi mentorilor seniori care în acest timp s-a retras la pensie, dar şi a celor activi ar putea fi orientată spre o activitate de consultanţă organizată şi onorabil plătită în care să îşi spună părerea avizată vis a vis de problemele cetăţii. Nu inventăm noi acum mentoratul şi influenţa lui asupra societăţii, el există dintotdeauna şi se manifestă în diferite forme, doar că noi l-am cam uitat o vreme în favoarea avântului tineresc către nicăieri, abordând bibliotecile după criteriul densităţii pe km2 şi studiind individual fără un sens ştiinţific precis. Ca întotdeauna, aşa cum şi trebuie dealtfel, vor exista păreri pro şi contra, dar cu toţii ar trebui să ştim că, ei, profesorii, mentorii şi maeştrii noştri sunt şi vor fi întotdeauna sursa autorizată arhetipal, care va garanta dezvoltarea noastră ca oameni şi pe cale de consecinţă a viitorului României.

Rudolf Steiner afirma în acest sens: „Nu prin studiu putem deveni educatori. Nu putem transforma pe alţii în educatori prin dresaj, pentru simplul motiv că în fiecare dintre noi ar fi un educator. În fiecare om rezidă un educator dar el doarme, trebuie să fi trezit (statuia care aşteaptă să fie descoperită din piatră) iar mijlocul de a-l trezi este artisticul, care odată dezvoltat îl apropie pe educator ca om de cei pe care vrea să îi dirijeze. Omeneşte trebuie să se poată apropia de educator cel ce urmează de a fi educat; el trebuie să primească ceva din punct de vedere omenesc, ceva de la educator. Ar fi groaznic să crezi că poţi fi educator prin faptul că ştii multe şi poţi multe în sensul de ştiinţă acumulată. (Steiner, 1998). Astfel printre altele, înţelegem şi că drumul evolutiv al „ucenicului" sau „discipolului" este de fapt o ascensiune emergentă a organizării interioare şi construcţiei exterioare iniţiate de seniori cu un prim scop de protecţie temporară şi elevare ulterioară a spiritului uman, până la nivelul de stabilitate emoţională şi împlinire intelectuală a noii generaţii. În realizarea acestui scop nobil îndrumarea mentorilor devine de nepreţuit şi totodată obligatorie în plan real dar şi spiritual la opera de modelare şi susţinere a aptitudinilor şi psihologiei tineretului aflat nu de puţine ori în dezorientare şi necunoaştere a propriilor posibilităţi de dezvoltare. În actualitate dacă nu se vor găsi la timp mentori şi decidenţi politici luminaţi care să atragă tineretul absolvent spre idealul de construcţie, bine, adevăr şi frumuseţe, maeştrii întunecaţi ai tentaţiilor izvorâte din tristeţe şi înşelăciune îi vor aştepta pe unii tineri cu braţele deschise, pentru a-i orienta pe calea distrugerii şi autodistrugerii.

Bibliografie selectivă:
- Grigore Nicola, Un ambient pentru excelenţă. Mentoratul, Sibiu, Editura Psihomedia, 2004.
- Claudiu Trandafir, Simona Trandafir, Liviu Gheorghe, Iulia Bontaş .,Relaţia Maestru Discipol sau Universul Inefabil al Iniţierii Bucureşti, Editura Ram, 1995.
- Simona Branc, Generaţii în schimbare. Modele de educaţie familială în Banatul secolului XX, Iaşi, Editura Lumen, 2008.
- Rudolf Steiner, Forţe spirituale active în convieţuirea vechii şi noii generaţii Editura OMNISCOP, Craiova, 1998.
- Gheorghe Bunescu, Mihaela Ionescu, Raporturile între generaţii. Aspecte educaţionale Bucureşti, Editura Cartea Universitară, 2007.
- Nicolae, Creţu Problema educaţiei la popoarele vechi Cartea de Aur SAR Institut de Arte Grafice-Bucureşti 1939 p.56.
- Cesar Vidal, Masonii Bucureşti, Editura Paideia, 2008.
- Surdu, A., A sufletului românesc cinstire Bucureşti, Editura Reinassance, 2011p.14,15.
- Bach, M., Marile religii ale lumii, Bucureşti,1996, Editura Gnosis, p. 95-104 selectiv.
- Dorothy Low Nolte., Copii învaţă ceea ce trăiesc Bucureşti, Editura Humanitas, 2006.
- Ungureanu, G., Conceptul antic şi tradiţional în evoluţia educaţiei Art-emis dec. 2015
- Ungureanu, G., Factori psihologici în agresivitatea delincvenţilor juvenili din mediul şcolar, Craiova, Editura Sitech, 2015.

Bliografie web:
www.descopera.ro/cultura/2631550-scoli-maestri-si-discipoli accesat la 01-04-2012.
www.psychologies.ro/Cultura/Maestri/Aristotel-inventatorul-enciclopediei-424848 accesat la 01-04-2012.
ro.wikipedia.org/wiki/Karate_Kid la 08.04.2012.
www.dracones.ro/imprimare.php?operatie=subiect&locatie=istoria_daciei&fisier=Religia consultat la 08.04.2012.
www.mikes.educv.ro/c/document_library/get_file?uuid=04c6e504-cd96-49dd-b35f-4f97378fce3e&groupId=14 consultat la 09.04.2012.

footer