Revista Art-emis
Clasic, tradiţional şi actual în relaţia mentorală (2) PDF Imprimare Email
Cercetător dr. Gabriel Ungureanu   
Miercuri, 18 Ianuarie 2017 20:24

Dr. Gabriel Ungureanu, art-emisIncidenţe mentorale tradiţionale

Apariţia marilor construcţii, catedrale şi palate ale evului mediu se datorează şi asociaţiilor de meşteşugari care urmau tradiţia tehnică şi arhitecturală a străvechilor colegii romane (collegium fabrorum/colegiul muncitorilor). În sec. XI-lea au apărut în toată Europa asociaţii şi confrerii ale diferitelor bresle meşteşugăreşti. Etiene Boileau a consemnat în Cartea Meseriilor încă de la anul 1268: „profesia zidarilor, cioplitorilor în piatră constructorilor de drumuri şi preparatorilor de betoane" (Vidal, 2008). Reglementările interne ale acestor corporaţii operative ce aveau deja cutume clare la acea vreme prevedeau dezvoltarea şi evoluţia membrilor de la nivelul de ucenic până la cel de companion (tovarăş de muncă). Abia după 1723 se introduce şi nivelul de maestru (care este preluat din lat. magister: profesor), în ierarhia administrativă a acestor asociaţii care încep să treacă de la caracterul operativ la o formă filosofic-speculativă. Meseria de zidar nu se deosebea iniţiatic de alte îndeletniciri cum ar fi cea de cizmar, fierar sau sticlar aceste asociaţii având pe lângă activitatea comercial lucrativă şi un scop de transmitere a artei pe care breasla o deţinea iniţial sub secret. După ce ucenicul se dovedea capabil să treacă testele profesionale şi se demonstra că avea un caracter integru el putea intra în posesia ,,secretelor" acelui meşteşug. Aceşti meşteşugari şi constructori erau oameni liberi care nu plăteau nici un fel taxe şi impozite nobilimii locale deplasându-se oriunde era nevoie de arta lor de-a lungul Europei. Evoluţia civilizaţiei occidentale a fost cu siguranţă orientată, dublată şi sprijinită şi de asociaţiile iniţiatice de constructori ai marilor catedrale şi palate ale evului mediu. De-a lungul timpului în toate etapele dezvoltării evului mediu, prin studiul şi transmiterea celor 7 arte şi ştiinţe liberale şi anume prin: gramatică, logică, retorică, artitmetică, geometria, muzica şi astronomia, s-a continuat evoluţia cunoaşterii începută în antichitate.

Şcolile de ciclu inferior şi chiar universităţile aparţineau administrativ de mânăstiri şi erau conduse de călugării erudiţi ori de profesori vestiţi. Acest sens al dezvoltării umanităţii prin construcţii s-a iniţiat prin pregătirea şi susţinerea psihicului la nivel individual şi colectiv, prin relevarea gradului de conştiinţă de sine şi orientarea acestor discipoli de către acei maeştri filosofi, spre cunoaşterea matematică şi fizică a realităţii dar şi spre echilibrul spiritual existenţial. Academicianul Alexandru Surdu arată în lucrarea sa „A sufletului românesc cinstire", că transmiterea cunoştiinţelor tehnice se făcea prin iniţierea tinerilor din cele mai vechi timpuri în acest spaţiu geografic: „Dacă este să ne întoarcem în istorie locuitorii acestor teritorii au fost cândva purtătorii unei culturi elevate faţă de toţi europenii. Civilizaţia miceniană a fost edificată de către populaţii tracogete coborâte din nordul Dunarii şi înarmate cu celebrele rapiere (spade) de tip Boiu fabricate în Transilvania şi cunoscute până în ţările nordice. Ele aveau pe mânere însemnul spiralei, marca faurilor daci, care se închinau la zeitatea Ignis, a focului şi a Soarelui dogoritor. Istoricii moderni vorbesc despre „ignotehnică" tehnica focului a cărui cunoaştere garantează posibilitatea prelucrării metalelor. Dar se ştie că pentru aceasta existau şcoli speciale secrete din Antichitate şi până în Evul Mediu. Cum se făcea educaţia grupurilor de adolescenţi şi tineri specializaţi în ignotehnică o aflăm din vechile relatări greceşti despre ,,telchini" şi despre ,,cabiri" care erau de origine tracică. Aceştia erau selectaţi şi educaţi în case speciale ale bărbaţilor numite ,,andreion" ,cunoscute fiind probele la care erau supuşi ca ritualuri de iniţiere, uneori festive". Cabirii erau reprezentaţi pe monumente ca purtători de ciocane (însemne ale faurilor), practică menţinută uneori şi la jocurile noastre de căluşari.

Ritualurile de iniţiere şi de trecere de la adolsecenţă la tinereţe, numită ,,junie" se păstrează până în zilele noastre, mai ales în sud-estul Transilvaniei, la populaţia daco-română care practica păstoritul transhumant. La 12 ani băieţii erau izolaţi de comunitate şi trăiau la stână fiind instruiţi în meseria păstoritului. Abia în preajma vârstei de 20 de ani treceau în clasa sau grupa de vârstă a junilor, adică a, adică a feciorilor de însurat şi se întorceau în comunitate. Ceva asemănător se ptrecea şi cu băieţii pregătiţi (iniţiaţi) pentru alte îndeletniciri, cărăuşii, care îşi aveau locurile în afara comunităţii, unde ţineau carele, caii şi mărfurile pe care urmau să le transporte, surducanii (tăietorii de lemne) care aveau cabane pe văile împădurite şi stive de lemne pe care le păzeau. Junii, spre deosebire de categoria adolescenţilor, aveau atribuţii social organizatorice, matrimoniale şi festivale: păzeau comunitatea, judecau abaterile, organizau petrecerile, nunţile, jocurile, în special scoaterea fetelor la joc şi marile sărbători. Toate aceste atribuţii erau învăţate în casa junilor sau gazda junilor. Perioada primilor ani de junie era considerată o adevărată şcoală de data aceasta superioară, adminstrativ - organizatorică, faţă de instrucţia profesională a băieţilor. Sistemul acesta de educaţie ancestrală a durat la noi în Transilvania în special în sud până la sfârşitul sec XIX. (Surdu, 2011). În spaţiul carpato-danubiano-pontic satul românesc a avut la începuturi ca şi instituţie de transmitere a culturii tradiţionale dar şi a elementelor de ştiinţă avansată pe fruntaşii satului: popa, dascălul sau învăţătorul de mai târziu. Dar în afara religiei oficial ortodoxe, reformată sau catolică existau încă din vechime şi solomonarii sau cei care stăpâneau iniţiatic elementele naturii. Aceşti bărbaţi înţelepţi îşi transmiteau cunoştiinţele ucenicilor însă doar atunci când nu mai puteau practica şi doar pentru ajutorarea comunităţii, fără să se îmbogăţească, doar pe cale iniţiatică şi în cel mai deplin secret.

Mentoratul s-a făcut cunoscut şi în problemele conflictual-politice ale existenţei noastre istorice. Astfel este cunoscută sfătuirea lui Ştefan cel Mare de către iniţiatul călugăr, retras într-o chilie de piatră în natură şi cunoscut sub numele de Danil Sihastru. Este consemnat istoric faptul că în vreme de război însuşi marele voievod al Moldovei, Ştefan fiind înfrânt de turci merge să îi ceară sfatul acestui înţelept pentru a-şi restabili situaţia politică şi militară ceea ce şi reuşeşte cu deplin succes. Pe când cultura occidentală încerca cu ajutorul formelor organizate de grup, să facă oameni desăvârşiţi ca putere de muncă fizică, intelectuală şi morală, popoarele Orientului şi-au urmat propria cale de a construi oameni de seamă în culturile lor. În spaţiul Indiei tradiţionale, Guru sau Rişii au fost înţelepţii care au îndrumat oamenii spre desăvârşirea spirituală. Cine erau aceşti oameni ne spune marele erudit Rabindranath Tagore în celebra sa lucrare Sadhana: „Erau acei oameni plini de înţelepciune care ajunseseră la conştiinţa Celui Prea Înalt, care se simţeau una cu el în desăvârşită armonie cu ei înşişi, cei care cunoscându-l în inimile lor, erau liberi de orice dorinţă egoistă şi văzându-l pretutindeni în viaţa şi frământarea lumii au ajuns la linişte. Rişii erau cei care, găsind pe Dumnezeu erau cei deveniţi una cu toate lucrurile, intraseră în viaţa universală." (Tagore, 1990). Idealul gurului în tradiţia indiană este fiinţa capabilă „să împlinească aspiraţia profundă de transformare spirituală a unei alte fiinţe". Un astfel de maestru în viaţă a parcurs deja calea spirituală aleasă de căutător şi este în măsură să îi arate acestuia direcţia dar are de asemenea puterea să transmită discipolului adevărul experienţei sau realizării sale (Trandafir, 1995).

Mentorul a fost prezent la antipozi şi în cultura Japoniei sub denumirea de sensei. Tradus din japoneză cuvântul sensei semnifică învăţător, înţelept, călăuzitor sau profesor. Filosofia japonezilor a consacrat ideea de respect pentru sensei în toate formele de activitate socială, de la artele marţiale şi până la pictură, muzică sculptură, poezie etc. Călugării diferitelor credinţe instruiau în temple noile generaţii de discipoli. Ei spuneau, acum sute de ani:,, De aceea este obligatoriu ca omul să fie instruit, dirijat, pentru a se perfecţiona, iar perfecţionarea se face prin exemplul înaintaşilor. După exemplul acestora, copiii trebuie sa aibă un respect desăvărşit faţă de părinţi, indivizii să respecte statul, cei vii sa respecte pe cei morţi, împaratul să respecte pe iluştrii săi predecesori şi să se supună Cerului. De la cel mai mic până la cel mai mare trebuie să-şi respecte datoriile care revin gradului lor ierarhic." (Bach, 1996). Este de la sine înţeles că aceste învăţături se potriveau până în cele mai mici amănunte societăţii disciplinate a japonezilor şi de aceea şi-au însuşit cu sârguinţă şi deosebit respect această filosofie mentorală pentru dezvoltare. Nu trebuiesc uitaţi nici o clipă marii învăţători spirituali ai tuturor timpurilor şi ai umanităţii. Să nu uităm că umanitatea există şi calcă în urma filosofiei acestor învăţători care au ghidat-o strălucit la nivel spiritual şi existenţial de-a lungul timpului. Aceste Lumini precum Rama, Confucius, Lao-Tzu, Buda, Iisus şi Mahomed nu în cele din urmă, au jalonat evoluţia umană creind un sens echilibrat şi înţelept. Aceştia au ridicat privirea oamenilor din pământ spre cer, unde oamenii au constatat ulterior că mai sus decât marii învăţători de pe pământ, nu există decât fenomenele naturii, învăţătura şi revelaţia Marelui Creator.

- Va urma -

footer