Revista Art-emis
Clasic, tradiţional şi actual în relaţia mentorală (1) PDF Imprimare Email
Cercetător dr. Gabriel Ungureanu   
Duminică, 15 Ianuarie 2017 20:59

Dr. Gabriel Ungureanu, art-emisIntroducere

Civilizaţia umană a solicitat din totdeauna ca activitatea instructivă să fie şi eficientă în toate laturile vieţii spirituale sau educative. Astfel că educaţia continuă şi de grup a devenit încă de la începuturile vieţii o cutumă necesară şi tradiţională a evoluţiei sociale pentru toate grupurile implicate în dezvoltarea spirituală. Chiar dacă de-a lungul mileniilor a existat o formă de învăţare eficientă şi consacrată în grup, au continuat mereu să apară şi să existe de-a lungul timpului oameni remarcabili în jurul cărora se reuneau tinerii dar şi adulţii. Prin munca lor de îndrumare formau oameni de seamă pentru societăţile antice şi arătau care sunt cele mai bune căi de urmat pentru supravieţuirea şi evoluţia comunităţii din acele vremuri cu aspre condiţii de existenţă. Având ca metodă iniţială doar critica şi autocritica, bunul simţ, precum şi spiritul căutării adevărului, aceşti oameni ai începuturilor educaţiei au acţionat şi la nivel personal, ca adevărate şcoli de perfecţionare ştiinţifică şi rafinament spiritual. Aceşti învăţători au dezvoltat în particular la tineri gândirea activă, filozofia iubirii aproapelui, dar au incitat şi la sporirea capacităţii de efort intelectual prin cercetarea logică a realităţii. Pe lângă temple au apărut primele şcoli în care preoţii şi iniţiaţii le „predau" discipolilor nu doar canoanele religioase ci şi scrierea, cititul, matematica precum şi anumite noţiuni tehnico-ştiintifice care le erau „revelate" la nivelul de cunoaştere din vremea aceea.

Antichitatea

De-a lungul epocilor educaţia capătă dezvoltare fiind în strânsă legătură cu organizarea politică, economică şi religioasă a statelor acelor timpuri. Cu 3.000 de ani î.Hr., preoţii Egiptului îi învăţau pe tinerii ce urmau să devină scribi compunerea, citirea şi înţelegerea manuscriselor pe baza codului hieroglifelor. În India vedică, tot casta sacerdotală preda discipolilor gramatica, ştiintele, filosofia, alături de Vede care deveniseră cărţile sfinte ale religiei hinduse. În China copii şi tinerii studiau şi ei poezia, pictura, sculptura, filosofia şi religia; culturii chineze aparţinându-i câţiva mari învăţaţi ale caror opere deveniseră obligatorii pentru studiu. Unul dintre aceşti învăţaţi, Confucius (secolul al VI-lea î.Hr.), este socotit primul profesor particular. Pentru că iniţial el nu avea posibilitatea să frecventeze şcoala datorită situaţiei economice precare, s-a angajat în serviciul unui nobil, însoţindu-l în diferite călătorii şi acumulând o ştiinţă atât de mare încât faima sa de cărturar erudit s-a răspandit în toată ţara. Efectul acestei popularizări: familiile cu posibilităţi precum şi aristocraţii veneau acum la el să-i încredinţeze fiii spre educare şi iniţiere filosofică.

Cultura Greciei antice este considerată una dintre sursele educaţiei în cultura europeană. Grecia şi-a avut marii ei profesori, care începând cu marele legislator şi educator Solon (n.640,î.Hr. d.558 î.Hr.), creşteau şi dezvoltau nenumarate generaţii de copii, învăţându-i filosofia, logica, retorica, gramatica, instruindu-i în poezie, proză, teatru şi arte dar şi în matematică sau ştiinţele naturii. Fiind convinşi în practică de justeţea şi temeinicia ştiinţei lor au căutat să o transmită integral generaţiilor tinere şi astfel s-a născut educaţia ca disciplină de sine stătătoare. Cei care au fost dăruiţi cu această posibilitate naturală de a preda cunştiinţe şi care ţinea totodată de un talent înăscut şi cultivat printr-o motivaţie înaltă au fost denumiţi înţelepţi, maeştri sau mentori. Conceptual, cuvântul „mentor" apare şi se evidenţiază prima oară în poemul epic scris de Homer „Odiseea": plecând în lunga sa călătorie din războiul troian, Ulise îşi încredinţează pe fiul său Telemah spre îndrumare, grijă şi învăţătură celui mai înţelept şi de nădejde prieten al său care se numea Mentor (Nicola, 2004). Evreii erau răspândiţi în Europa şi în întregul Orient. Obligaţia de a citi cărţile sfinte şi de a le explica tinerilor implica nu numai educarea ci şi existenţa obligatorie a unui sistem de învăţământ bazat pe studiul Torei şi al Talmudului, pe transmiterea unor cunştiinţe juridice, religioase şi etice de la părinţi la copii, în cadrul unui sistem mentoral foarte précis şi eficient. Pentru formele mai avansate de învăţare, rabinii din vechime realizau transmiterea cunoştiinţelor la un nivel superior, în temple care se transformau ad-hoc din lăcaşuri de cult în săli de studiu şi cercetare.

O trecere în revistă a biografiilor oamenilor de ştiinţă ai începutului antic ne arată că fiecare gânditor vorbea despre un profesor sau maestru cu afecţiune şi respect deosebit. Aceştia erau oamenii care-i arătau sensul vieţii şi aprindeau focul ideilor spre cunoaştere, orientându-l pe tânărul discipol spre provocările profesiunii ori spre înţelegerea realităţii fenomenelor. Transmiterea de cunoştiinţe s-a realizat practic prin grupul marilor maeştri ai cunoaşterii începuturilor. Primul din această triadă a maeştrilor este Socrate (n. 470 î.Hr.-d.7.mai 399 î.Hr.). Acesta a trăit în cetatea Atena, nu a lăsat nimic scris posterităţii şi astăzi este cunoscut prin faptul că şi-a petrecut timpul spiritual în dezbateri publice, consacrând o nouă metodă pentru acel timp şi anume maieutica. El era cunoscut ca un ,,înţelept" în cetate iar activitatea lui principală nu era meditaţia ci dezbaterea verbală despre destin şi dreptate, natură şi zei, putere şi lege. Următorul gânditor grec care are o contribuţie uriaşă la ridicarea sistemului de educaţie şi cunoaştere este fără îndoială Platon (n.cca.427 î.Hr. d.cca. 347 î.Hr). Devine discipol al lui Socrate la vârsta de 20 de ani şi învaţă alături de maestru timp de 8 ani, până la moartea acestuia. Bolnav fiind, la rândul său, nu a putut fi de faţă la moartea maestrului în 399 î.Hr. Platon a fost profund afectat de condamnarea nedreaptă a maestrului său şi a încearcat să îl reabiliteze moral în lucrarea Apologia lui Socrate; totodată îşi onorează maestrul întemeind celebra Academie. Organizarea acestei şcoli era asemănătoare societăţilor pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Ea va funcţiona timp de aproape 1000 de ani influenţând astfel sute de generaţii care vor studia ştiinţele, artele şi filosofia. Ce a preluat Platon de la Socrate? Se consideră că în principal, teoria sa asupra ideilor şi formelor.

Uriaşul sistem filosofic şi ştiinţific a fost însă conceput şi structurat de Aristotel din Stagira, un savant uimitor prin diversitatea şi profunzimea abordării sistemului logic care a stat la baza gândirii medievale creştine şi islamice de mai târziu reprezentând axa stabilă a culturii şi educaţiei Occidentului. Obiectul dezacordului cu maestrul său Platon va viza mai târziu originea cunoaşterii umane. În timp ce pentru Platon ea nu putea avea ca sursă decât amprenta ideilor şi percepţiilor pe care sufletul nostru le-a cunoscut înainte de şocul naş¬terii, ea nu este posibilă pentru Aristotel decât prin simţuri şi prin „experienţa" individuală. În acest sens Aristotel va scrie marea sa lucrare ,,De Anima" (Despre suflet) pentru a demonstra realitatea simţurilor şi relaţia lor cu natura apropiată. Acest conflict major de idei îl va determina pe Platon să-l susţină pe Speusipos pentru a-i succede în fruntea şcolii sale filozofice, Academia. În această situaţie Aristotel dând dovadă de respect şi diplomaţie a înfiinţat propria şcoală filosofică, în afara cetăţii, nu departe de Academia maestrului său. Şcoala a fost organizată într-o grădină în care se afla un templu dedicat zeului Apollo Lykeios. În cinstea zeului soarelui şi luminii, Aristotel îşi va numi şcoala filosofică Likeum. Şcoala va mai fi numită şi peripatetică, iar discipolii săi peripatetici (gr. peripatein – a se plimba), datorită faptului că lecţiile se desfăşurau în timpul plimbărilor unui dascăl însoţit de un grup de discipoli pe aleile grădinii în care funcţiona şcoala. Datorită faimei lui Aristotel, Liceul devine repede foarte căutat, întrucât Academia intrase după moartea lui Platon într-un declin evident. Liceul atrăgea tineri dornici de învăţătură din întreaga lume antică. Devenind maestrul de filosofie şi ştiinţe al lui Alexandru cel Mare, Aristotel va începe cu această ocazie să studieze politica şi guvernarea oamenilor. Ulterior i¬de¬alul sau politic va fi democraţia, idée de care va rămâne convins toată viaţa şi va ma¬¬¬nifesta faţă de discipolul său, o severă dezaprobare pentru acţiunile acestuia de cucerire şi dominare a lumii. Tot la fel va con¬dam¬na acumularea bogăţiilor, fiindcă acestea le definea el, sunt acţiuni contra naturii şi îi dezumanizează pe cei care le practică. La fel ca şi maestrul său, Stagiritul consideră problema educaţiei ca fiind mult prea importantă pentru a fi încredinţată oricui, motiv pentru care aceasta ar trebui să fie atent organizată şi autorizată de autorităţile statului.

Odată cu apariţia imperiului roman se structurează şi nevoia administrativă de a asigura educaţia tinerilor cetăţeni romani. La început şcolile romane publice reprezentau de fapt forme elementare de învăţământ. Cunoştiinţele de scris şi citit erau transmise de un litterator, adică ,,cel care învaţă pe altii literele": ulterior apărând denumirea de primus magister sau ludi magister. Acest termen dovedeşte existenţa unei şcoli, de învaţământ elementar numită ludus litterarius. Pe la mijlocul secolului al III-lea i.e.n apare învăţământul mediu sub iniţierea şi conducerea unui, grammaticus; La Roma în secolul I î.e.n. a luat fiinţă un învăţământ superior, condus de un rhetor sau orator; de aici şi numele de şcoală de retorică. La rhetor tinerii se iniţiau şi deprindeau arta oratoriei. Tinerii bogaţi erau atraşi deasemenea şi de studiul legilor prin care îşi desăvărşeau educaţia devenind judecători, magistraţi şi oratori. Mentoratul a avut tradiţie încă din cele mai vechi timpuri şi în problemele cruciale ale existenţei noastre în acest spaţiu geto-dacic. Astfel este cunoscută sfătuirea şi consilierea primilor regi ai Daciei de către marii iniţiaţi kapnobatai, polistai sau ktistai[1] precum: Marele Preot Deceneu trăitor la curtea marelui Burebista ori de către Marele preot Vezina care-l ajuta pe Decebal la cârmuirea ţării în timpurile de restrişte ale invaziei romane a statului dac. Ulterior în diverse perioade şi culturi, modelul antic de educare şi mentorizare a fost exprimat în termeni precum: „maestru", „dascăl", „guru", „sensei", părinte spiritual etc. În general un mentor se definea prin ajutorul substanţial acordat unui discipol, de regulă mai tânăr în atingerea unor performanţe ale vieţii; prin aceasta discipolul capăta cunoştiinţe, educaţie, experienţă de vârf precum şi o certă stare de bine datorită satisfaceri depline a trebuinţei de autorealizare (Nicola, 2004).
- Va urma –
-----------------------------------------
[1] Şcoli iniţiatice în Dacia

footer