Revista Art-emis
Sistemul solar, o nouă fază PDF Imprimare Email
Comandor (r) Constantin Alexandru   
Duminică, 05 Iunie 2016 19:34

Sistemul solarSituat la marginea Galaxiei, sistemul solar are o evoluție complexă. Soarele, o stea de vârstă medie, rezultată în urma fenomenului „Big-Bang", care a avut loc cu circa 13 miliarde de ani în urmă, are o viață proprie, supusă Legii Armoniei Universale. El are o mișcare de rotație în jurul axei proprii, o mișcare în jurul stelei Alcyone din constelația Pleiadelor (circa 26.000 de ani) și o mișcare în jurul centrului Galaxiei (pe 200 de milioane de ani). Pentru a înțelege mai bine această situație, trebuie să vedem ce înseamnă „precesia echinocțiilor„. Definiția dată de astronomi este aceasta: „Precesia echinocţiilor este un fenomen cunoscut, care explică aparenta mişcare a stelelor pe cer (mişcare care nu este dată de rotaţia Pământului în jurul Soarelui sau de alt fenomen astronomic cunoscut). Din punct de vedere astronomic, precesia echinocţiilor reprezintă deplasarea retrogradă a punctelor echinocţiale de-a lungul eclipticii. Acest fenomen este un efect direct al mişcării de precesie a axei de rotaţie a Pământului faţă de stelele fixe. Observată şi descrisă încă de către cel mai mare astronom al antichităţii Hiparh, precesia echinocţiilor a rămas neexplicată zeci de secole. În present, echinocţiile se deplasează cu 50,3 secunde de arc pe an, motiv pentru care fenomenul este foarte lent şi, dacă ar păstra această viteză, s-ar repeta o dată la 25.765 de ani. În concluzie, pentru a se traversa cele 12 constelaţii (sau zodiace), sunt necesari aproape 26.000 de ani". Această definiție are însă unele neajunsuri, care au fost analizate și corectate de astronomi spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Aceștia au precizat că nu mișcările Pământului față de Soare generează precesia echinocțiilor, ci faptul că Soarele se mișcă în jurul unui alt corp ceresc mai mare decât el, situat la o distanță care permite o interacțiune.

Unul dintre aceștia este Walter Cruttenden, un cunoscut astronom american, care susţinea că Soarele nostru are un companion şi astfel, sistemul nostru solar ar fi unul binar. El susține că modelul binar al sistemului solar ar explica perfect fenomenul de precesie a echinocţiilor. Pornind de la un fapt astronomic evident, el a dovedit posibilitatea existenţei unui companion al Soarelui. Dar, şi mai interesant este faptul că un alt mare astronom, de data aceasta indian, pe nume Swami Sri Yukteswar, a propus, în anul 1894, (în premieră mondială!) ca model pentru explicarea fenomenului de precesie, modelul binar al Soarelui. El a scris următoarele: „Ştim din astronomia orientală că sateliţii se rotesc în jurul planetelor lor, că planetele, la rândul lor se rotesc în jurul Soarelui, şi că Soarele se roteşte, împreună cu o altă stea duală în jurul unui centru comun, într-un ciclu de 24.000 de ani, lucru responsabil pentru precesia echinocţiilor". Interesant este faptul că, atunci când a fost făcută această afirmaţie, se ştia foarte puţin despre stelele duale. Conform ultimelor date oferite de către N.A.S.A., în Univers circa 80% dintre stele fac parte dintr-un sistem binar sau multiplu de sori. De ce n-ar face parte şi Soarele nostru dintr-un asemenea sistem? Având în vedere această apreciere, mulți astronomi au ajuns la concluzia că Soarele are o rotație și în jurul stelei centrale a constelației Pleiadelor, Alcyone, aflată la 400 de ani lumină (cca 1.850 de U.A. (unitate astronomică = distanța de la Pământ la Soare). Mai mult, s-a calculat că mișcarea de rotație a Soarelui în jurul stelei Alcyone durează circa 26.000 de ani. În această perioadă, Soarele trece prin zone ale spațiului cosmic cu caracteristici diferite, fapt care, se pare, influențează atât situația Soarelui, cât și a planetelor sale, inclusiv a Pământului.

Constelatia Pleiadelor este compusă din mai multe sisteme solare. Soarele central al constelatiei este numit Alcyone, iar sistemele sale solare sunt: Merope, Atlas, Maya, Electra, Coele, Taggeta, si al nostru, numit Ors. Sistemul nostru este cel mai indepartat si se roteste in jurul lui Alcyone in 25.920 de ani. Având în vedere cele de mai sus, ar fi necesar să vedem și unele schimbări ale activității Soarelui în ultimii 10 -15 ani. Înainte de această perioadă, Soarele avea o activitate ciclică ce dura 8 ani. În acest ciclu, Soarele avea, la început, o activitate intensă, după care activitatea sa se reducea treptat, cu influențe sensibile asupra climatului de pe Pământ. Rare ori și doar accidental Soarele avea unele explozii care îi intensificau radiațiile sau perioade mai lungi de reducere a radiațiilor, cu influențarea evidentă a climei Pământului. Dacă avem în vedere că o parcurgere totală a elipsei în jurul stelei Alcyone dureaază circa 26.000 de ani, influența forțelor de atracție ale astrului respectiv asupra Soarelui diferă de la o etapă la alta. Astfel, din momentul depășirii centrului buclei perigeului, viteza de deplasare pe eliptică este din ce în ce mai mică, pe măsură ce forța de atracție asupra Soarelui se reduce. Porțiunea pe care se manifestă mai puternic acest fenomen este de cca 3000 de ani, după care urmează o perioadă de cca 7000 de ani de mișcare relativ reglată, iar ultima parte de cca 3000 de ani viteza de deplasare a Soarelui pe orbita sa se reduce treptat, valoarea minimă fiind atinsă la intrarea în bucla apogeului, când începe să crească. Această situație, ca și intrarea în altă zonă a cosmosului se pare că are influențe puternice asupra activității solare, cu influențe importante asupra climei Pământului. Acestea se manifestă prin creșterea semnificativă a forței radiante a Soarelui, dereglarea climei, creșterea bruscă a radiațiilor ultraviolete și infraroșii. Din fericire, după ce Soarele revine la activitatea normală, manifestările respective se diminuează. Rămân în prezență mediile energetic existente în zona prin care trece orbita Soarelui, în deplasarea lui spre Alcyone, a cărei atracție se manifestă din ce în ce mai mult, pe măsură ce distanța dintre cei doi aștri scade. Din păcate, civilizației noastre i-a fost dat să treacă prin etapa de schimbare a mișcării Soarelui pe elipsă, respectiv intrarea în faza buclei din apogeu, care durează câteva sute de ani, cu schimbări semnificative ale activității Soarelui.

Conform principiilor legii armoniei universale, orbitele corpurilor cerești ce gravitează în jurul unui alt corp ceresc mai mare, deci cu o forță de atracție superioară, au o formă elipsoidă, steaua respectivă se va afla în partea centrală a curbei, respectiv la perigeu. În felul acesta, steaua satelit va avea o mișcare accelerată până la mijlocul buclei perigeului, după care viteza sa începe să scadă treptat, pe măsură ce se apropie de bucla opusă, apogeul elipsei, viteza minimă fiind la jumătatea buclei respetive, după care ciclul de rotație se repetă. Orbita pe care Soarele se rotește în jurul stelei Alcyone parcurge spații cosmice cu însușiri diferite. Asfel, porțiunea de deplasare spre perigeu traversează o zonă cu încărcătură energetică ridicată, cu un fel de „ceață cosmică", fapt care crează dereglări în comportamentul Soarelui și al planetelor. Din aceast motiv, se pare că viteza de deplasare pe orbită ar avea valori diferite. Fenomenul poate fi generat însă și de variațiile forței de atracție a fiecăreia dintre cele două corpuri cerești care interacționează. Înainte de a prezenta despre ce este vorba cu „cea de a XII-a planetă", mă voi referi la un fenomen destul de greu de înțeles pentru oamenii de știință. Este vorba de vastele cunoștințe astronomice uimitoare ale sumerienilor, recunoscuți a fi fost prima civilizație avansată a umanității. Astfel, ei știau că Soarele și Pământul sunt corpuri rotunde, între care există o legătură strânsă. Cunoșteau noțiunea de echinocțiu, realizaseră un calendar. Fără a dispune de instrumentele actuale, sumerienii posedau cunoștințele matematice și astronomice, necesare unei astronimii și geometrii sferice. Pe baza cunoștințelor de care dispuneau, sumerienii au identifcat numeroase constelații, au descifrat caracterul lor. Ei au dovedit că înțeleg ce este precesia, și motivul pentru care Soarele trecea regulat dintr-o zodie în alta la fiecare 2100 de ani. Sumerienii aveau cunoștință și de „marele an" al Soarelui, de 25.920 de ani. Aceasta dovedește că ei aveau informații precise despre acest fenomen. Sumerienii vorbesc despre niște ființe umanoide numite nefilimi, care aveau mijloace cu care puteau să circule în spațiu, ajungând și pe Pământ, unde au făcut cunoscute sumerienilor cunoștințe deosebit de complexe, inclusiv în astronomie. La unele din aceste cunoștințe nu li se cunoaște suficient nici azi originea și sensul lor. Este vorba, în special de „cele 12 planete" ale Soarelui. Mai mult, cifra 12 devenise o cifră simbolică, „cifra zeilor", cu puteri magice. Nefilimii i-au informat pe preoții-astronomi sumerieni despre adevărata natură a Pământului și a cerului, dar și de existența celei mai importante planete, cea de pe care veniseră ei, respectiv a douăsprezecea planetă.

Zecharia Sitkin, care a studiat în detaliu cultura sumeriană, aduce dovezi în legătură cu existența acestei planete misterioase. De fapt, denumirea de „a douăsprezecea planetă" este generată de concepția sumerienilor, care considerau că Sistemul solar este constituit din 11 corpuri cerești, incluzând Soarele, cât și o planetă aflată între Marte și Jupiter (probabil, actuala centură de asteroizi). În prima variantă a acestei structuri cunoscute de sumerieni, lipsea Pământul și luna. Această situație confirmă că atât Pământul, cât și Luna au fost corpuri cerești „rătăcitoare" care au ajuns în apropierea Soarelui după Big-Bang, primul fiind Pământul, care a intrat pe o orbită în jurul Soarelui, iar Luna a fost atrasă ulterior de Pământ. Din cele relatate de Zacharia Sitchin rezultă că, la un moment dat, în sistemul solar a pătruns o nouă planetă, care venea de undeva, din cosmos. Aceasta era destul de mare, avea atmosferă și căldură proprie. El susține că acel corp ceresc ar fi avut și o coliziune cu Pământul, prin care a rupt o bucată, respectiv partea în care s-a crerat ulterior Oceanul Pacific. Dacă ținem seama de faptul că Soarele are o orbită proprie în jurul lui Alcyone, putem clarifica unele nelămuriri ale lui Zacharia Sitchin, considerând că misterioasa planetă care a traversat sistemul Solar făcea parte din structura Pleiadelor, probabil ca un satelit al uneia dintre stelele mai mici ale constelației respective și nu o planetă a Soarelui. Așa s-ar explica faptul că planeta respectivă, numită de sumerieni Marduc, iar de babilonieni – Nibiru, a traversat sistemul solar în perioada când acesta se afla în partea terminală a orbitei sale eliptice. Pământenii au urmărit venirea planetei respective, care era de culoare roșie și emitea raze. Ființe de tip uman veneau de pe Nibiru, dar ei aveau posibilitatea de a călători prin cosmos, așa că au fost trimiși înainte de a intra Nibiru în sistemul solar. Ei dispuneau de nave cosmice care le permiteau să studieze planetele sistemului solar. În final, aceștia au aterizat pe Pământ, în Sumer, după ce au vizitat toate celelalte planete și au trimis datele la nava-bază. Faptul că navele spațiale pe care călătoreau nefilimii se orientau după stele luminoase, poate însemna că această acțiune se desfășura pe timpul cât Soarele era înainte și după perigeul în care se afla Alcyone. Din relatările lui Zacharia Sitchin rezultă că sosirea nefilimilor pe Pământ nu era o simplă vizită, ci viza o perioadă îndelungată de timp. Este posibil ca extratereștrii de pe a douăsprezecea planetă să fi coborât și pe Marte și chiar pe Lună. Pământul a fost însă planeta care avea condiții similare cu ale lor. Este posibil ca vizitele pe Pământ ale celor de pe planeta Nibiru să fi avut loc în mai multe din ciclurile parcurse de sistemul solar, iar în perioada când planeta respectivă ajungea la distanțe mari ei să fi avut și să aibă încă, nu este exclus, puncte de observație și de supravghere a Pământului instalate la început pe Marte și apoi pe Lună. Așa ar putea fi justificate și artefactele cu vechimi incredibile existente sau găsite în diferite părți ale Pământului, precum și unele construcții vizibile încă, pentru care fuseseră necesare tehnologii imposibile pentru pământenii de atunci.

Sosirea nefilimilor în Sistemul solar s-a petrecut în urmă cu cel puțin 600.000 de ani și era spre sfârșitul unei ere glaciare (cu 550.000 de ani în urmă), înainte de o a doua perioadă glaciară (acum 480-430.000 de ani), iar aterizarea pe Pământ a fost acum cca 450.000 de ani, când cca o treime din suprafața Pământului era sub ghiață. În aceste condiții, nefilimii au verificat zonele Nilului, Indului, dar cele mai bune condiții le oferea Mesopotamia zona dintre Tigru și Eufrat, care asigura și posibilități de aterizare a unor nave spațiale, dar și sursa de energie (petrolul). Deși erau condiții climatice dificile, nefilimii au instalat o stație de legătură cu a douăsprezecea planetă, dar au amenajat și o platformă pentru aterizarea navelor spațiale. Din datele sumeriene, prima grupă de nefilimi a rămas pe Pământ timp de 28.800, de ani, perioadă care corespunde cu cei 25.920 de ani (Marele An), respectiv perioada de precesie a sistemului solar, respectiv parcurgerea totală a orbitei în jurul lui Alcyone. Extratereștrii (nefilimii) au acționt pe Pământ în folosul oamenilor, cărora le-a transmis cunoștințe bogate, unele dintre acestea necunoscute încă de omeniurea actuală. Este posibil ca o parte a acestora să fi rămas pe Pământ, unde au reușit să se aclimatizeze
Pentru datele de mai sus am folosit lucrarea lui Zacharia Sitchin „A douăsprezecea planetă" (Editura Aldo Prtess S.R.L.) care, la rândul lui, citează numeroși cercetători ce s-au ocupat de studierea civilizației sumeriene.

footer