Revista Art-emis
Valoarea bio-psiho-socială şi spirituală a alimentaţiei PDF Imprimare Email
Dr. Valeriu Lupu   
Duminică, 02 August 2015 23:39

Dr. Valeriu Lupu„Din nefericire societatea modernă a transformat nevoia de a mânca în plăcerea de a mânca. Consecinţele? Vizibile la tot pasul".

În evoluţia oricărei fiinţe vieţuitoare hrana constituie condiţia esenţială a existenţei pentru că asigură resursele energetice care permit dezvoltarea şi întreţinerea proceselor vitale ce caracterizează viaţa. Este un postulat existenţial faţă de care omul nu face excepţie oricât de raţională, spirituală, intelectuală şi emancipată a devenit viaţa sa în epoca modernă şi contemporană. Această nevoie elementară şi imediată avea să marcheze umanitatea în drumul ei către civilizaţia vremurilor noastre, contribuind efectiv la efortul civilizator începând cu omul primitiv - culegător de hrană - până la omul modern - producător de hrană - când aproximativ o treime din economia mondială este destinată efectiv industriei alimentare. Căutarea oportunităţilor de hrană va marca istoria umanităţii prin marile migraţii pe care le-a cunoscut şi numeroasele conflicte armate care aveau (au şi astăzi), în subsidiar, o motivaţie economică, indiferent de cauzele aparente pe care istoria le consemnează. Alimentaţia a determinat hotărâtor şi evoluţia demografică a diverselor populaţii, ca un factor limitativ, alături de infecţii şi războaie, făcând parte din celebrele frâne malthusiene evocate de istorici şi filosofi încă din secolul al XVIII-lea (Smith şi Malthus). Istoria a demonstrat că evoluţia demografică a oricărei comunităţi a fost până în secolul al XX-lea direct proporţională cu resursele de hrană şi adăpost. Prin urmare prosperitatea unei colectivităţi era însoţită în paralel de o creştere demografică ceea ce îi asigura un spor natural pozitiv. Este uşor de înţeles, prin prisma celor de mai sus, că hrana are un impact cu totul deosebit asupra psihologiei individului şi colectivităţii aşa încât, abordarea biopsihosocială corectă trebuie făcută din cinci perspective; biologică, metabolică, istorică, psihosocială şi spirituală.

Din perspectivă biologică

Alimentaţia constituie preocuparea de bază a oricărei forme de viaţă, fiind modalitatea unică pentru aşi asigura resursele energetice necesare funcţionării mecanismelor vieţii. Procurarea hranei este esenţială pentru o multitudine de vieţuitoare, ea porneşte de la preocuparea continuă dedicată acestui scop (căutare permanentă) până la o anumită ritmicitate şi periodicitate în alimentaţie, la care organismele se adaptează în evoluţia lor ontogenetică şi filogenetică, ca o formă de manifestare vitală. Omul şi colectivitatea pe care o formează nu face excepţie de la această realitate. Încă din antichitate se ştia că dacă vrei să ai linişte dă vulgului pâine şi circ (panem et circences) şi poţi guverna în pace, pentru că pâinea asigură nevoia imperativă de hrană, iar circul distrage atenţia poporului de la treburile cetăţii. Atât de importantă este alimentaţia în economia generală a organismului încât însuşi structura acestuia este prevăzută cu o imensă suprafaţă de contact cu mediul extern destinată preluării şi asimilării alimentelor preparate*. Alimentaţia în sine face parte integrantă dintr-un proces mai larg cunoscut sub numele de nutriţie. Alimentaţia în fapt se rezumă la introducerea alimentelor, procurate din mediul înconjurător, în tubul digestiv unde vor fi transformate în principii alimentare, sau nutriente de bază, ce vor fi asimilate şi transformate apoi în structuri proprii (proteine), depozitate ca rezerve energetice (ţesutul adipos) sau pentru consumul energetic curent (glucidele), asigurând metabolismul bazal, procesul de creştere şi dezvoltare, activitatea fizică etc. În fapt ceea ce organismul preia din mediul înconjurător nu sunt altceva decât componente ale acestuia; oxigen, apă, săruri minerale, proteine, hidrocarbonate, lipide şi vitamine, care vor fi supuse prelucrării prealabile realizând în timp, prin gust şi rafinament, o adevărată artă - arta culinară. De-a lungul timpului şi mai ales după ce omul s-a transformat din culegător de hrană în producător de hrană, alimentaţia ajunge să fie obiectul unei adevărate ştiinţe – gastronomia. În fapt obiectul de studiu al gastronomiei va detalia cele trei părţi importante ale acesteia; selecţia alimentelor, prelucrarea lor şi servirea lor, cu scopul de a satisface nevoile alimentare ale omului dar şi de a induce plăcerea de a mânca prin aspect, gust şi miros. Indiferent de modul lor de prelucrare, prezentare şi servire, odată ajunse în stomac, alimentele vor fi supuse aceloraşi procese de digestie, absorbţie, asimilare şi metabolizare, a căror finalitate este satisfacerea nevoilor vitale. Sub acest aspect alimentaţia este considerată o nevoie fundamentală permanentă, cu o ritmicitate biologic impusă caracteristică fiecărei specii. Este una din necesităţile de bază care se observă la orice fiinţă vieţuitoare, necesitate care o pune în situaţia de a fi într-o permanentă explorare a mediului său de viaţă în căutare de hrană. Omul nu face excepţie, dovadă şi astăzi că aproximativ 30% din preocupările sale se regăsesc în producerea, prelucrarea şi distribuţia hranei. Astfel suprafaţa desfăşurată de digestie şi absorbţie a tubului digestiv este de 400 m pătraţi, la care dacă adăugăm cei 100 m pătraţi ai câmpului de hematoză pe care îi asigură plămânul pentru preluarea oxigenului (considerat şi el ca element de bază în procesul de nutriţie), obţinem o imensă suprafaţă de contact cu exteriorul, incomparabilă cu suprafaţa aparentă pe care o reprezină suprafaţa cutanată (1,73 m pătraţi).

Din perspectivă metabolică

Dacă nutriţia, cu partea ei vizibilă şi practică, alimentaţia, este atât de comună în lumea vieţuitoare, trebuie precizat faptul că există o specificitate de specie în ceea ce priveşte componentele din mediu folosite ca alimente, încât fiecare specie va alege exact ceea ce îi este necesar pentru propria nutriţie. Aici operează şi astăzi legea selfselecţiei a lui Richter care spune că omul mănâncă exact ceea ce trebuie să mănânce, iar preferinţele alimentare sunt adecvate nevoilor organismului. Tehnologiile moderne utilizate în industria alimentară au produs profunde schimbări în ceea ce priveşte calitatea şi cantitatea preparatelor culinare, urmărind cu predilecţie aspectul comercial prin accentuarea proprietăţilor organoleptice a acestora (miros, gust, aspect), proprietăţi care le fac apetisante, conducând astăzi la o adevărată patologie nutriţională a cărei efecte dezastruoase sunt deja evidente. Din fericire nevoile de hrană ale organismului sunt de resort instinctual fiind reglate la nivel neuroendocrin prin reflexele de sete, foame şi saţietate, pentru că eşecul biologic este iminent dacă aceste mecanisme nu funcţionează*. Aşa încât nevoile de oxigen vor fi reglate prin activitatea centrilor respiratori bulbopontini (arhaici, în bulbul rahidian şi pneumotaxici, în puntea lui Varoli), nevoia de apă prin activitatea centrului setei din hipotalamus, iar nevoile de principii alimentare de actvitatea centrilor foamei şi saţietăţii cu aceiaşi localizare în hipotalamus. Trebuie reţinut faptul că nesatisfacerea nevoilor nutriţionale pune organismul într-o stare de agitaţie extremă în căutarea disperată de a-şi satisface aceste necesităţi, indiferent dacă este vorba de oxigen, apă sau nutriente de bază. Mai mult, această stare va induce individului un comportament particular, de nerecunoscut, pentru că intră în acţiune lupta pentru supravieţuire.

Din perspectivă istorică

Evoluţia istorică a alimentaţiei ca preocupare şi dezvoltare cunoaşte patru etape importante:
- 600.000-10.000 înaintea erei noastre, în care alimentaţia era una primitivă şi se limita la cules şi vânat (etapa când omul era culegător de hrană).
- 10.000-sec XVI-când se dezvoltă agricultura, zootehnia şi concomitent civilizaţia alimentară (etapă în care omul devine producător de hrană).
- sec XVI- sec XX, se dezvoltă industria alimentară care va conduce la o abundenţă alimentară, dar şi la o distribuţie paradoxală a resurselor alimentare, ceea ce va face ca geografia alimentară a planetei să varieze de la zone în care se moare de foame, la zone în care opulenţa şi bunăstarea devin ofensatoare. Lipsa oxigenului de pildă ameninţă viaţa în cinci minute prin moarte cerebrală, lipsa apei conduce la colaps şi moarte în 72 de ore, aşa cum lipsa nutrientelor de bază (glucide, lipide, proteine) vor conduce la acelaşi deznodământ în aproximativ 30 de zile.
- din sec al XX-lea, în care, industria alimentară prin performanţele sale gastronomice va face ca, nevoia de a mânca să se transforme în plăcerea de a mânca, ceea ce va conduce la apariţia unei adevărate patologii nutriţionale (obezitatea, dislipidemiile, sindromul X metabolic, diabetul gras etc) cu care se confruntă astăzi lumea civilizată. Paradoxul tradiţiei alimentaţiei româneşti constă în contrastul dintre bogăţia culinară cu ocazia sărbătorilor creştine, sau evenimentelor speciale din familie ori comunitate şi alimentaţia de zi cu zi o omului obişnuit. Mărturiile de epocă atestă faptul că pentru uzul cotidian alimentaţia era foarte simplă. „Meiul, ciorbele lungi cu legume şi multă apă, brânza cu ceapă, verdeţuri şi fructe, lapte şi ouă, şi foarte rar carne" (Ion Claudian, 1939). „Mămăliga era stâlpul casei iar legumele erau cel mai plăcut şi uzitat adaos", arăta Gheorghe Crăiniceanu la 1895 în Igiena ţăranului român. Situaţia se regăseşte şi astăzi în anumite zone.

În opinia lui Ion Claudian[1] (Alimentaţia poporului român, 1939) „poporul român era în principal un popor lactovegetarian, ca stil de alimentaţie (popor mâncător de lapte), iar prin modul de preparare alimentele aveau calităţile foarte apropiate celor naturale. Se adaugă acestor aspecte şi posturile foarte lungi (uneori 1/3 din an) impuse de tradiţia religioasă care limitau aportul proteic în structura alimentaţiei. Izvoarele istorice privind modul de alimentaţie al trăitorilor acestor meleaguri de-a lungul timpului sunt foarte rare şi se bazează pe ceea ce ne furnizează tradiţia, folclorul şi rarele mărturii publicate în timp, pentru că descoperirile arheologice foarte rar vizează acest aspect. Trei consecinţe vor decurge din modul de alimentaţia românilor. Prima este de natură biologică şi constă într-o structură particulară a alimentaţiei în sensul că hidrocarbonatele reprezintă 80% din valoarea calorică a alimentelor, grăsimile 10-15% şi proteinele 5-10%, ceea ce ar contraveni nevoilor ştiinţific stabilite, conform cărora, pentru o alimentaţie normală şi echilibrată, hidrocarbonatele ar trebui să reprezintă 50-55% din valoarea calorică a alimentelor, grăsimile 25-30%, iar proteinele 15-20%. Acest dezechilibru, net în favoarea hidrocarbonatelor, se va răsfrânge asupra tipologiei ţăranului român (majoritar ca populaţie) oglindite în reprezentările lui Teodor Aman, Nicolae Grigorescu ori Octav Băncilă, sau şi mai evocator în descrierea lui Eminescu din articolul „Mizeria vieţii noastre publice", citez: „chipul ţăranului român supt şi lipsit de vlagă pentru că se alimentează cu mămăligă cu oţet şi zarzavaturi, bea spirt amestecat cu apă, carne şi vin foarte rar, a ajuns la un grad de anemie şi slăbiciune morală încât seamănă cu chipul uvrierului stors de putere la umbra fabricii [...]"[2].
A doua consecinţă decurge din prima şi anume că patologia nutriţională în acele vremuri se limita la hipotrofie şi boli carenţiale secundare subalimentaţiei sau alimentaţiei unilaterale (pelagra de pildă) şi nicidecum la patologia nutriţională de astăzi, generată de supraalimentaţie (obezitate, dislipidemie, diabet etc), patologie care nici pe departe nu era o caracteristică a poporului român. Această patologie va deveni o realitate odată cu adoptarea stilului modern de alimentaţie generat de globalizare, care, şi sub acest aspect se dovedeşte total nepotrivit configuraţiei noastre ancestrale. În acelaşi context nu trebuie uitat că totuşi chipul strămoşilor noştri, reconstituit după reprezentările lor de pe columna lui Traian sau din necropolele noastre arătau vigoare şi putere.
A treia consecinţă ar fi că sărăcia alimentaţiei cotidiene avea să conducă la o lipsă a gustului şi rafinamentului în ceea ce priveşte arta culinară. Revirimentul alimentaţiei după 1700 nu va produce mari schimbări, chiar dacă paleta alimentaţiei se va îmbogăţi prin introducerea porumbului şi cartofului, a fasolei (carnea săracului) şi soia (vita chinezească) după 1800, a uleiurilor (îndeosebi de floarea soarelui) care vor aduce cu ele un nou procedeu culinar şi anume prăjirea, pe lângă cele tradiţionale care constau în fierbere, coacere, frigere şi conservare (prin uscare, afumare şi marinare).

Din perspectivă psihosocială

O problemă atât de importantă în existenţa individului şi colectivităţii cum este alimentaţia, nu se putea să nu aibă un răspuns în mentalul individual şi colectiv, pentru că de fapt alimentaţia ajunge să fie percepută chiar la nivel afectiv, cu atât mai mult cu cât produce asupra individului satisfacţie, plăcere, bucurie şi siguranţă. Ori percepţia afectivă nu se poate realiza decât prin satisfacerea unui instinct de bază în existenţa individului – în cazul nostru instinctul de nutriţie. În timp, satisfacerea nevoii de a se alimenta, capătă la nivel psihologic valoare simbolică, în care servirea alimentelor devine un obicei cu caracter ritualic, ceremonios şi chiar protocolar, de unde va rezulta şi valoarea lui spirituală. Se spune că „în spatele verbului a mânca este omul care mănâncă, ceea ce depăşeşte cu mult actul în sine, aşa cum şi pâinea înseamnă mai mult decât gustul pâinii" Prin valoarea spirituală pe care o dobândeşte în timp alimentaţia va ajunge să se subsumeze obiceiurilor locului, pătrunzând astfel în ceea ce îndeobşte înţelegem prin tradiţie. Prin extensie, tradiţia va căpăta un pronunţat caracter social. Atât componenta psihologică cât şi cea socială vor fi puternic influienţate de zona geoclimatică (prin ceea ce oferă ca resursă alimentară), tipul de colectivitate, grad de cultură şi civilizaţie, ajungând în final să determine comportamrntul alimentar al unei colectivităţi date. Consacrarea istorică a comportamentului alimentar este valabilă pentru toate colectivităţile umane, pentru că aportul alimentar specific acestui comportament va ajunge să influienţeze dezvoltarea somatopsihică a populaţiilor ce le compun. Intrată în tradiţie prin obiceiuri şi ritualuri, alimentaţia se va regăsi în existenţa cotidiană prin aşezatul mesei, locul la masă, ordinea bucatelor, modalitatea de servire, pornind de la familie până la întruniri colective; protocolare şi festive. În acelaşi context graţia divină va fi invocată prin binecuvântarea bucatelor la începutul mesei şi rugăciunea de mulţumire la sfârşitul ei, situaţie care se regăseşte mai ales în familie. Prin toate acestea alimentaţia capătă o conotaţie socială de netăgăduit, mai statornică în viaţa de familie dar mai vizibilă în viaţa colectivităţilor. De regulă aceste ritualuri se leagă organic de diverse evenimente colective cum ar fi ospeţia, nunţile, botezurile, înmormântările şi petrecerile colective. Un asociat statornic acestor manifestări este desigur vinul, care vine să completeze fericit mai ales evenimentele colective prin valoarea lui organoleptică, calorică, biologică şi mai ales relaţională. Ultimul aspect ni se pare poate cel mai important, consacrat chiar de tradiţie, pentru că sub raport relaţional vinul colorează întrunirile, netezeşte calea către înţelegere şi mai ales bine dispune dacă, bineînţeles, este savurat cu măsură. Prin vin se pot influienţa chiar deciziile în afaceri şi politică dat fiind faptul că este un component de bază la întrunirile sub formă de recepţie, dineu de gală, dejun de lucru, sau cină festivă. Calitatea supremă a vinului în aceste situaţii este că stimulează sociabilitatea, devenind astfel un însoţitor plăcut şi chiar un artizan al bunei dispoziţii care crează o atmosferă relaxată.

Din perspectivă spiritual-religioasă

Religia creştină acordă o importanţă deosebită alimentaţiei, pentru că prin componentele sale de bază (pâinea şi vinul) ajunge să înlocuiască jertfa sacrificării animalului pe altarul credinţei din vechiul testament. Pâinea ca şi vinul capătă valoare spiritual simbolică. Astfel pâinea va reprezenta trupul lui Hristos „acesta este trupul meu care se frânge pentru voi şi pentru a voastră mântuire" devenind astfel suportul material al euharistiei prin taina împărtăşaniei. Semnificaţia pâinii în creştinism este dată şi de faptul că printre minunile înfăptuite de Iisus Hristos a fost şi înmulţirea pâinilor care a astâmpărat foamea a 4000 de oameni doar cu şapte pâini, prin urmare frângerea pâinii devine ritualică, regăsită de altfel şi la cina cea de taină. Consacrarea spiritual religioasă a pâinii este dată mai ales de invocarea sa în rugăciunea de căpătâi a creştinului, Tatăl nostru „pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi". Nu trebuie uitat faptul că modul de producere a pâinii euharistice a fost unul din motivele schismei de la 1054, când creştinii orientali cereau azima dospită pentru euharistie pe când occidentalii catolici cereau azima nedospită. Chestiunea a rămas nerezolvată până astăzi, lăsându-se rezolvarea la latitudinea fiecăreia din cele două biserici. La rândul său vinul este consacrat în spiritualitatea creştină ca şi pâinea la nivel simbolic, ca o jertfă pe care creştinul o acceptă şi o invocă; „acesta este sângele meu, care pentru voi şi a voastră mântuire s-a vărsat". Recunoscută de-a lungul istoriei ca o băutură mitică şi mistică, pentru că face legătura dintre om şi divinitate, vinul şi-a găsit locul în viaţa socială. Vechimea sa se pierde în negura istoriei. Considerată încă din antichitate ca o ofrandă adusă zeilor prin patronul său Bachus, va ajunge în creştinism să înlocuiască sacrificiul ritualic pe altarul credinţei ca fiind sângele Mântuitorului. Ca şi pâinea, vinul a făcut obiectul uneia dintre minunile înfăptuite de Iisus Hristos în viaţa sa pământeană când a transformat apa în vin la nunta din Cana Galileei. Importanţa sa va fi subliniată în egală măsură de lumea ecleziastică şi de lumea mireană, ambele invocându-l cu o frecvenţă de invidiat. Pentru ritualul religios vinul este indispensabil celebrării liturgiei, mai mult, este citat în biblie de 500 de ori. „Un pahar de vin mă zideşte, beţia mă distruge – acesta este de fapt binele şi răul" spunea pe bună dreptate părintele Galeriu. Pentru viaţa socială vinul înseamnă „Dulceaţă şi bunăstare pentru înţeleptul căruia îi aprofundează înţelepciunea, perzanie şi corupţie pentru păcătosul care abuzează de el"

Impactul alimentaţiei asupra stării de sănătate

Aminteam mai sus că alimentaţia este unul din factorii de mediu care influienţează decisiv dezvoltarea şi evoluţia individului, ca şi populaţiei din care individul face parte, realizând starea de sănătate dar şi fenotipuri specifice. Structura alimentaţiei va realiza astfel adevărate tipologii somatice chiar în rândul aceleiaşi populaţii (vezi fizionomia românului de la şes şi a românului de la munte), ca să nu mai vorbim despre populaţiile din diverse zone climatice (ecuator, zonele polare, africană, asiatică etc) în care, pe lângă alţi factori, tipul de alimentaţie are o amprentă vizibilă asupra fizionomiei. Se poate spune astfel că alimentaţia are un impact fiziologic determinant în tipologia specifică a unei populaţii, având la origine o adaptare metabolică realizată de-a lungul timpurilor, adaptare care coboară până la nivel enzimatic elementar pentru tipurile specifice de alimentaţie. De aici şi structura diferită în principii alimentare între diferitele zone geoclimatice; aşa de exemplu ponderea grăsimilor în alimentaţia eschimoşilor este de 80% (îndeosebi peşte), aşa cum în populaţia noastră hidrocarbonatele aveau o pondere remarcabilă). Cu toată sărăcia alimentară întâlnită la populaţia majoritară din teritoriilor româneşti tipul ancestral al strămoşilor este unul plin de vigoare, forţă şi vioiciune, aşa cum îl prezintă reprezentările sculpturale daco-romane, iar vârsta de peste 70 de ani este atestată de folclor. pentru cei care depăşeau molimele, războaiele şi vicisitudinile vremurilor. Aceste aspecte au la origine adaptarea ancestrală a metabolismului trăitorilor acestor meleaguri la resursele alimentare locale. Secolul al XIX-lea şi îndeosebi secolul al XX-lea va produce o schimbare fundamentală a stilului de alimentaţie în majoritatea zonelor lumii prin dezvoltarea fără precedent a industriei alimentare, ceea ce va reuşi să satisfacă în bună parte exigenţele ştiinţifice ale unei alimentaţii echilibrat structurate caloric şi în principii alimentare. Cu toate acestea s-a observat o creştere fără precedent a bolilor de nutriţie, îndeosebi obezitatea (>40% la copil, >60% la adult faţă de <10% respectiv <20% înainte de 1990), dislipidemiile câştigate, diabetul zaharat tip II, sindromul X metabolic, cu consecinţele lor directe în patologia cardiovasculară care atinge şi ea valori fără precedent, ceea ce la prima vedere ar apărea ca un paradox. Câteva argumente ar putea explica acest paradox. Primul ar fi că abundenţa şi diversitatea alimentară în zonele favorizate au înlocuit nevoia de a mânca cu plăcerea de a mânca, ceea ce va conduce la o selecţie iraţională a alimentelor, bazată în principal pe proprietăţile organoleptice ale acestora. Al doilea ar fi că uniformizarea alimentaţiei realizată prin globalizare va solicita o activitate enzimatică mai intensă, cu forţarea unor căi metabolice normale sau alterne, ceea ce pe termen lung are consecinţe pe care starea de sănătate le va resimţi. Al treilea argument ar fi că utilizarea unor diete de import, mai ales în condiţii fiziologice particulare cum ar fi graviditatea, perioada de creştere şi dezvoltare a copilului, bătrâneţea sau situaţiile de boală, produc deturnări metabolice importante care se vor repercuta negativ asupra sănătăţii individului. Sunt realităţi pe care ştiinţa le argumentează astăzi, deşi ele sunt cunoscute încă din antichitate „între alimentaţie, origine şi locul geografic ocupat există o legătură strânsă, ce nu trebuie desfăcută" sau „mai degrabă un regim alimentar nepotrivit decât să schimbi obiceiurile alimentare ale bolnavului" spuneau anticii. În sprijinul acestor afirmaţii vin şi principiile dietetice ale lui Wohl şi Goodhart care cer:
1. respectarea obiceiurilor şi preferinţelor alimentare;
2. respectarea comportamentului alimentar ce ţine de nivelul cultural, social, familie, ocupaţie;
3. dieta se adaptează tipului de boală şi gravităţii ei şi
4. corectarea dezechilibrelor nutritive se fac concomitent cu tratamentul bolii.
Desigur în faţa acestor argumente câteva orientări par absolut necesare şi se impun de la sine;
- respectarea comportamentului alimentar ancestral, determinat ca structură, ritm, obiceiuri, este esenţial pentru individ şi colectivitatea din care face parte, riscurile modificării constând în bolile de nutriţie enunţate mai sus.
- utilizarea produselor autohtone în alimentaţie, deoarece pentru ele există o adaptare biologică ancestrală.
- utilizarea modului tradiţional de preparare (fierberea, coacerea, frigerea, consumul alimentelor proaspete) pentru că păstrează proprietăţile naturale şi evită acumularea de produşi toxici.
- utilizarea metodelor tradiţionale de conservare; uscarea, afumarea, marinarea, care evită acumularea de produşi chimici nocivi. Se pare că singura soluţie pentru îndeplinirea acestor deziderate rămâne bucătăria tradiţională la care ar trebui să ne întoarcem. Asociat aspectului biopsihosocial şi spiritual al alimentaţiei în care locul vinului este bine stabilit (vezi mai sus) este momentul să vedem şi impactul acestuia, şi în general a băuturilor alcoolice, asupra sănătăţii. Încă din antichitate vinul şi-a dovedit cu prisosinţă multiplele sale calităţi privind sănătatea, cu condiţia obligatorie de a fi consumat în cantităţi potrivite pentru că:
- favorizează sănătatea prin stimulare metabolică,
- posedă proprietăţi antiseptice folosite încă din antichitate, utilizată în practica medicală de la Ambroise Pare,
- este un bun diuretic, folosit pentru această calitate încă de Hipocrate în hidropizie,
- medicina populară îl recomandă în convalescenţa diferitelor boli, la bătrâni şi la lehuze,
- reduce lipoproteinele şi colesterolul din sânge, fenomen cunoscut în literatura ştiinţifică medicală ca „paradoxul francez" după observaţiile ştiinţifice la consumatorii din zonele viticole franceze,
- reduce substanţial riscul ateromatozei şi incidenţa infarctului miocardic,
- are capacitate oxidantă şi antioxidantă prin conţinutul său în fenoli, proantoacidoli şi acizi organici,
- este un nutrient prin valoare calorică; 7,1 calorii/gram, deşi din punct de vedere energetic aceste calorii sunt considerate calorii „goale", fără conţinut energetic. Prin urmare vinul prin virtuţile sale are un impact important asupra sănătăţii şi mai ales asupra refacerii ei. Problema ar fi a cantităţii, aşa încât „între prea mult şi nimic există loc pentru o justă măsură, temperanţa" spunea Karl Lewin în 1890.

„Departe de a provoca alcoolismul, folosirea vinului în doze moderate, dimpotrivă, este un mijloc de a combate alcoolismul" spunea Pierre Guillmont în 1965 şi chiar mai mult „nu există prieteni sau duşmani ai vinului, există vinul cu buna sau reaua lui folosire" spunea Robert Tremollieres în celebrul său tratat de alimentaţie antică. Pentru că „vinul este cea mai igienică, sănătoasă şi bucuroasă băutură a vieţii" spuneau Louis Pasteur şi Alexander Flemming la vremea lor. Până la urmă trebuie să-i dăm dreptate lui Shakespeare care spunea „vinul bun este o fiinţă apropiată dacă ştii să te porţi cu el" pentru că aşa cum la rândul său Blaise Pascal spunea „în prea puţin vin nu poţi găsi adevărul, în prea mult îl pierzi" sau şi mai elocvent Mihai Eminescu care afirma „puţin vin ascute mintea, mai mult însă o toceşte", iar ca un corolar al acestora Charles Baudelaire concluziona la modul genial „cine ştie să bea un pahar de vin bun soarbe din el sclipiri de geniu, picături de amor şi umor". La sfârşitul acestui periplu istoric, biologic, sociologic şi spiritual, putem spune că alimentaţia şi vinul au marcat şi influienţat decisiv evoluţia omului spre civilizaţie, pentru că, dincolo de faptul că satisfac nevoile biologice fundamentale, capătă conotaţii psihosociale şi culturale prin obiceiuri, tradiţie şi credinţă şi, în egală măsură, spirituale, prin simbolistica pâinii şi vinului în creştinism.

Bibliografie selectivă:
1.Bacci Livi Massimo, Populaţia în istoria Europei, Iaşi, Ed. Polirom, 2004.
2.Bartolomeo Anania, Biblia pe înţelesul tuturor, Ed. BOR, 2001.
3.Benetato Gr., Problema alimentaţiei pentru individ şi colectivitate, 1939.
4.Cohen Daniel, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, Bucurteşti, Ed. Eurosang & Book, 1998.
5.Cotea Valeriu, Vinul în existenţa umană, Discurs de recepţie, Bucurteşti, Ed. Academiei Române, 1995.
6.Crăiniceanu Gh., Igiena ţăranului român, Bucurteşti,Tipografia Carol Gobl, 1895.
7.Eminescu M., Opera politică, Bucurteşti,Ed. Eminescu, 2000.
8.Feshegiere A H., Hipocrate L'ancienne Medecine, Klincksieck, Paris, 1948.
9.Ganong FW., Medical Physiology, 8-th Ed. Los Altos, Ca, 1977.
10.Lupu Valentin, Ştiinţa creşterii şi dezvoltării copilului, Ed Cutia, Pandorei, 1996.
11.Lupu Valentin, Alimentaţia şi arta de a trăi sănătos la români, Medicină şi Societate, Ed Pim, 2014.
12.Mencinicopschi Gh, Negulescu RG., Alimentaţia pentru o viaţă sănătoasă, Bucurteşti,Ed. Litera, 1974.
13.Mincu I., Tratat de dietetică, Ed Med, Buc. 1974.
14.Mincu I.,Universalitatea alimentaţiei. Istoria şi particularităţile alimentaţiei la români, Bucurteşti,Ed Medicală, 2000.
15.Paulescu N C., Fiziologie filosofică, Bucurteşti, Ed Fundaţiile regale pentru literatură şi artă, 1944.
16.Trebici V, Ghinoiu I.,Demografie şi Etnografie, Bucurteşti,Ed Ştiiţifică, 1982.
17.Tremolieres J, Mosse A, Delher L., Dietetique Therapeutique, Paris, Ed G Doin, 1958.
18.Wohl M, Goodhart R., Modern Nutrition in Health and Diseases, London, Ed Kimptom, 1960.
------------------------------------------------------------------
[1] Ion Claudian - expert OMS în probleme de alimentaţie în perioada interbelică.
[2] Ibidem

footer