Revista Art-emis
Metafizica suferinţei PDF Imprimare Email
Nae Ionescu   
Sâmbătă, 11 Aprilie 2015 19:59

Nae Ionescu, art-emisCe este Metafizica? Eul individual și eul în genere. Solipsismul

[...] Eul poate să capete un fel de garanție de obiectivitate - nu în sensul existenței, ci în sensul valorii cunoașterii -, prin hipostazierea unei conștiințe în genere deasupra acestei conștiințe individuale. Eului acestuia, eului individual, i s-ar fi putut suprapune - în anume împrejurări - un eu în general; și atunci, evident că afirmațiile mele ar fi căpătat o valoare obiectivă. Să lămuresc. Atâta vreme cât nu există decât un eu și atâta vreme cât acest eu trăiește el totalitatea experienței, experiența aceasta nu este o experiență [în genere], ci este experiența mea. Atâta vreme, însă, cât experiența nu există decât ca experiență a mea, toate aceste afirmații sunt valabile pentru mine. Tot ceea ce există, nu există decât în funcție de mine și tot ceea ce nu sunt eu nu are o existență în așa măsură de sine stătătoare încât ea să poată deveni, la rândul său, obiect. Pentru că ceea ce este în afară de mine este, cum știți d-voastră, din punct de vedere solipsist (despre care Schopenhauer a spus odată că este un punct de vedere foarte logic, numai că e punctul de vedere al nebunilor). Cum se depășește acest solipsism? El s-ar depăși prin postularea mai multor euri, care însă sunt, iarăși, centre de experiență, subiecte de experiență; și atunci, iarăși, ceea ce se află în afară de aceste euri nu este decât experiența eurilor respective. Ar fi, cum aș zice eu, ca, în loc să reduc toată existența la mine însumi și să spun că nu exist în univers decât eu și experiența mea, aș multiplica acest eu acordând, pe cale de analogie, existență și altor euri și făcând, prin aceasta, să existe - sau recunoscând prin aceasta - existența mai multor universuri: mai multe experiențe, fiecare eu fiind el însuși subiect, centru, focar aș zice, de experiențe, cu postularea unei multiplicități de euri. De conștiințele care cunosc nu se face în genere operație de obiectivare.

Conștiința individuală și cea colectivă

Este adevărat că există mai multe euri; este adevărat că, pe cale de analogie, aceste euri reprezintă existențe la fel. Asta, pe cale de analogie. Dar o afirmație a mea, în legătură cu experiența mea, nu este valabilă pentru altcineva decât dacă acest altcineva este exact la fel ca mine construit. Și atunci, pentru ca să depășesc dificultățile acestea, adică pentru ca să găsesc totuși o unitate de măsură, un caracter de obiectivitate al afirmațiilor conștiinței cunoscătoare, s-a zis, precum știți d-voastră: există o conștiință în genere, iar fiecare conștiință individuală se află, cu această conștiință în genere, într-un anumit raport; aș zice, într-un fel care să vă facă d-voastră mai circulabilă această afirmație: se află într-un raport de participare. Conștiința individuală participă la această conștiință colectivă, este o realizare a acestei conștiințe colective. Această conștiință ar îndeplini oarecum funcțiunea logică a conceptului, într-un fel, și funcțiunea metafizică a ideii platonice, în alt fel.

Conceptul de experiență

Dar, domnilor, dacă experiența este obiectul unei conștiințe individuale, sau dacă experiența este obiectul unei conștiințe în genere, experiența aceasta tot experiența unei conștiințe este; realitatea acesteia tot într-o conștiință există. Ea se află în această conștiință; adică, cum se spune în jargonul filosofic: realitatea este imanentă. Noi am întors problema, arătând că acest punct de vedere imanentist nu este întru nimic justificat. Pentru că nu existența este în funcție de eu; nu eul este legea de existență și fundarea îndreptățirii experienței ca realitate. Ci, noi am arătat destul de simplu, dar, nădăjduiesc, destul de clar, că eul acesta este pur și simplu o calitate a omului; că ceea ce este primordial, deci, și din punct de vedere logic, și din punctul de vedere al realității, nu este eul, ci, dimpotrivă, omul și - mai departe - omenirea. Precum vă aduceți dumneavoastră aminte, asta însemnează - în pură logică, în afară de orice fel de îndoială - că față de orice conștiință care cunoaște, față de orice eu prin urmare, realitatea, sau ceea ce numim în alte împrejurări experiența, are o poziție transcendentă. Ea transcende eul, depășește eul, este în afară de eu, într-un fel. Că eul acesta este, el însuși, un obiect înăuntrul acestei realități, înăuntrul experienței, și că în momentul în care eul intră în funcțiune, în momentul în care conștiința intră în funcțiunea ei de a cunoaște, funcțiunea aceasta nu și-o poate împlini decât prin aceea că există ceva în afară de ea. Acest ceva în afară de ea este obiectul cunoașterii și - fiind obiect al cunoașterii, fiind obiect - el este, prin aceasta însăși, într-un oarecare fel, transcendent. Iată, prin urmare, o primă consecință a considerațiilor noastre de ieri. Orice cercetare a experienței este o cercetare a transcendentului sau a transcendenței. Este însă și ceva mai mult.

Justificarea existenței

[...] Domnilor, evident că ceea ce există în realitate nu ar nevoie de justificare. Când cineva mă întreabă pe mine de ce există un cal sau de ce există un copac, eu de obicei ridic din umeri; altă dată, după împrejurări, scot limba! (Eu am fost totdeauna un om nerespectuos!) De ce ridic din umeri, de ce scot limba? Pentru că este o chestiune pe care n-o înțeleg: „Să-mi spui d-ta justificarea existenței unui bou!”. Poate, să ne ierte Dumnezeu, doar dacă boul ar avea și o justificare după toate celelalte?! E destul că există. Ce să mai existe și cu justificare? Eu însă cred că nu este nevoie de justificare și pentru alt motiv. Nu are sens: de ce există cutare lucru? De ce să mă întreb de ce există? Există, bine sau rău - este indiferent -, dar el există aici. N-am ce să fac, el este în ordinea normală (Și boii sunt în ordinea normală!). Tot ceea ce există și se încadrează într-o ordine normală nu are nevoie de justificare. Dacă de pildă, intră un om în odaia asta și se așază pe scaun, nu-l întreabă nimeni nimic. Dar dacă intră un om, nu de ăsta, și vine și-ți trage dumitale două palme, (îl întrebi): „Ce e cu dumneata, domnule?”. Ceri justificare acolo unde apare ceva anormal. Când fenomenul este anormal, atunci începi să ceri justificare.

De ce începi să ceri justificare? Pentru că te gândești că, totuși, s-ar putea să existe o ordine de lucruri în care evenimentul acela să se încadreze ca normal. Și, când se încadrează ca normal, nu mai ceri justificarea.

- Ce-i cu dumneata, de ce tragi...?

- Păi îți aduci aminte că alaltăieri, pe Calea Victoriei, m-ai înjurat de mamă...?

Am înțeles, e normal.

Asta e justificarea. Justificarea însemnează, întotdeauna, crearea unui cadru de existență în care evenimentul se încadrează în chip normal. Dacă în lumea aceasta, a experienței noastre, n-ar exista anormalități, n-ar fi nevoie de justificare; justificarea este însăși legea ei de existență. Adică însăși anormalitatea este o realitate a experienței mele. Când un lucru s-a întâmplat, el este bun întâmplat. Când s-a întâmplat în ordinea naturală, nu avem nimic de spus. Fiecare, după ce s-a întâmplat, noi zicem: „Nu putea să nu se întâmple lucrul care s-a întâmplat!”. Nu putea să nu se întâmple, evident. Înainte de a se întâmpla lucrul, noi puteam să spunem: „Se poate întâmpla, sau nu se poate să se întâmple”. Dar, după ce s-a întâmplat, el reprezintă, într-un oarecare fel, un absolut: așa, și nu altfel. Cu nici un preț, în nici un chip altfel, ci numai așa: așa cum s-a întâmplat.

 Posibil și real. Categoria de probabil

Dar, vedeți d-voastră, asta după ce lucrul s-a întâmplat. Dar înainte ca să se întâmple, el este numai posibil. El este posibil într-un fel și este posibil și în alt fel. Evident, ținând seamă, iarăși, de ceea ce se numește normalitate [...]. Trecutul - realitatea trecutului, ceea ce se numește experiența mea - este absolut, în înțelesul că, de îndată ce s-a întâmplat, nu se putea întâmpla altfel. Tot ce vine însă de aici înainte, viitorul, acesta stă sub semnul posibilității, nu sub semnul necesității. Și atunci, este întrebarea: această lume a posibilității - care este realitatea din viitor (experiența mea în viitor) -, această lume a incertitudinii, este propriu-zis o lume în ea însăși, ori ea este cumva expresia, realizarea, într-un plan perceptibil pentru conștiința mea - a unei alte lumi în care nu poate să existe, în care nu există incertitudine? [...]. Va să zică, lumea aceasta, realitatea, în ceea ce privește viitorul, stă, în chip obiectiv, sub semnul probabilității. Dar când lucrul s-a întâmplat, el nu mai este probabil. El este necesar. Așa cum s-a întâmplat lucrul, așa trebuie să fie, nu se putea altfel. Nu că nu se putea altfel și eu n-am știut înainte de a se întâmpla, se putea și altfel: dar, după ce s-a întâmplat, nu se mai poate. Deci, absolutului acestuia, necesității acesteia a trecutului, trebuie să-i corespundă ceva: lumea aceasta a probabilității, a incertitudinii. Lumea viitorului este o lume a incertitudinii, pentru că este expresia a ceva care nu s-a făcut încă. Ce însemnează însă: „care nu s-a făcut încă”? Este ceva, undeva, care se realizează într-alt plan de existență decât planul acesta care formează însăși experiența mea? Acel ceva nu este o lume a contingenței. Nu poate să fie nici lumea probabilității. De ce? Pentru că, în momentul în care s-a întâmplat, ea are un caracter absolut. Asta însemnează că experiența mea, sau caracterul probabil, sau contingent, al realității acesteia, indică existența a altceva care este lipsit de contingență și de probabilitate. Deci, însăși această realitate a mea este transcendată de altceva. Realitatea aceasta transcende eul. Dar realitatea aceasta este, într-un oarecare fel, în istorie, lumea contingenței, a probabilității și a incertitudinii. Și probabilitatea este și ea, la rândul ei, transcendată de altceva.

Temporalitate și spațialitate, finitate și infinitate

Vedeți d-voastră, în realitatea aceasta a mea, in experiența mea, eu am de-a face cu evenimente, cu lucruri ș.a.m.d. Aceste evenimente și lucruri sunt, oarecum, unități de sine stătătoare, care se deosebesc de altele. Adică, tot ceea se întâmplă din această experiență a mea este mărginit [...]. De pildă, lumea aceasta are o durată. Durata aceasta este măsurabilă, este compusă din momente. Ei, bine, durata aceasta poate să fie considerată infinită: pentru că eu pot să adaug, la un moment, alt moment, fără să mă opresc vreodată. De asemenea, linia poate să fie considerată infinită, pentru că ea poate să fie prelungită la infinit (operația de prelungire se poate continua mereu). Spațiul ar putea să fie considerat infinit, în virtutea aceleiași operațiuni. Va să zică, ar putea să fie infinită o linie, ar putea să fie infinită durata; ar putea să fie infinit spațiul. Calculele mele spun însă că universul nu este infinit, că el este finit, are limitele lui. Infinitul, prin urmare, în lumea aceasta, apare ca un fel de operație. El are o valoare - cum să spun eu? - , nu o valoare [în general], ci o valoare logică sau un resort. Este un principiu de afirmație logică și care ar suna astfel: dacă consider că linia este făcută dintr-o infinitate de puncte, eu pot să adaug mereu puncte, pot să o prelungesc cât vreau. Și a lungi mereu însemnează a ajunge undeva, la infinit Asta nu însemnează însă nimic. Pentru că infinitul nu este o mărime. Infinitul este posibilitate. Dacă infinitul ar fi o mărime, atunci infinitul acesta ar fi pasibil de creștere. Și, dacă este pasibil de creștere, nu mai este infinit [...].  

Vedeți, nu se poate vorbi de infinit ca de o cantitate. S-a încercat să se introducă - și s-a introdus cu succes, în anumite domenii - un infinit actual, ca un instrument de calcul, ca o ficțiune de calcul. Dar pentru noi, oamenii care nu facem calcule și care vrem să înțelegem, care umblăm după sensuri, pentru noi infinitul nu poate să fie o cantitate. Infinitul este o posibilitate. Iar posibilitatea aceasta nu este o posibilitate din domeniul realității noastre, nu e o posibilitate din domeniul acestei experiențe. De ce? Pentru că experiența noastră însemnează ceea ce se poate realiza Și, ceea ce se poate realiza, ceea ce ar intra în domeniul experienței, este ceea ce va intra, de aici înainte, în domeniul experienței. Dar infinitul nu va intra niciodată în domeniul experienței. Pentru că, în momentul în care infinitul ar intra în domeniul experienței, s-ar isprăvi experiența; și, în momentul acela, infinitul ar intra în finit. Ceea ce este contradictoriu. Va să zică, în adevăr, infinitul nu face parte din experiența mea ci este, în ceea ce privește realitatea aceasta a noastră, de aici - să-i zicem realitatea empirică - , numai o posibilitate pur și simplu; și anume: o posibilitate logică, nu o posibilitate reală [...]. Va să zică, tot ceea ce există în lumea mea este finit. Finitul acesta este o caracteristică, fără îndoială, a lumii mele. Dar finitul acesta nu se opune la nimic? Nefinitul, să zicem, este ceva care există numai prin opoziție cu finitul. El este, pur și simplu, negația logică a finitului. Este aplicarea principiului contradicției la noțiunea de finit.

Lumea de dincolo sau metafizica și transcendența

Finit însemnează determinat; însemnează format; însemnează perfect - în înțelesul etimologic al cuvântului, adică: făcut, răsfăcut. Dar, înainte de a fi făcut, înainte de a fi perfect, adică dincolo de perfect, dincolo de nfinit, nu este nimic? Acest făcut, acest finit, acest mărginit, acest determinat, de unde vine? Din nimic? Nu cumva este, iarăși, „dincolo” - cum se zice în poveștile noastre: „pe tărâmul celălalt...” (acolo unde era pajura aia?). Nu există altceva dincolo, din care ar fi emanând acest făcut, răsfăcut, limitat ș.a.m.d., și ăla nu este nici răsfăcut, nu e făcut încă, nu e limitat, nu este finit? Vedeți dumneavoastră, calitatea aceasta de finit, de mărginit, a experienței noastre ne duce la întrebarea dacă nu cumva este ceva care transcende această realitate și motivul că această realitate este finită. Iată, prin urmare, domnilor, că această realitate care transcende conștiința noastră poate să fie, la rândul ei, și ea transcendată de altceva. Nu există ceva dincolo - nu spațial, evident - de această realitate? Afirmație pe urma căreia noi suntem puși prin faptul că această lume este o lume a posibilității, întâi; și, al doilea, prin faptul că această lume este o lume a finitului. S-ar putea, prin urmare ca, dincolo de această lume, să existe altceva. Iar acest altceva, prin caracterul pe care îl poartă față de această lume, s-ar putea să fie transcendența.

Domnilor, metafizica este, în ultima analiză, știința care se ocupă cu studiul transcendenței. Această transcendență însemnează, propriu-zis, exact același lucru ca și metafizica, în același fel în care ceea ce este dincolo de existența fizică se numește metafizică. Tot ceea ce este dincolo de această realitate a experienței mele se numește transcendență. Cea mai simplă și cea mai sigură definiție a metafizicii este transcendența. Între altele, pentru simplul motiv că transcendența și metafizica sunt unul și același lucru.

Fragment din „Metafizica suferinţei” de Nae Ionescu - carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicată postum, la Editura Buna Vestire, 1940.

footer