Revista Art-emis
China - Elemente de spiritualitate (1) PDF Imprimare Email
Cercetător dr. Gabriel Ungureanu   
Miercuri, 01 Aprilie 2015 17:24

ChinaPentru a atinge desăvârşirea de socius, pe care toate culturile şi popoarele au visat-o, a fost întotdeauna nevoie de o clarificare a direcţiei de evoluţie spirituală, aspect absolut necesar reglării relaţiilor sociale şi pe care îl descoperim la chinezi ca fiind atins cu eficienţă încă din antichitate. Actual această spiritualitate, care coboară de mii de ani până la nivelul cotidian, coabitează cu realitatea modernă generând astfel confortul, uneori exotic al unei implicări în pragmatic ce frizează perfecţiunea. În general chinezii au fost şi sunt spirite calculate, pozitive, abordând viaţa şi realitatea în continuă transformare cu o mare doză de pragmatism, fiind influenţaţi mai de grabă de un „confucianism” inconştient. În special după Revoluţia Culturală, marea masă a poporului chinez nu a mai fost atrasă prea mult în speculaţii filosofice ori religioase şi de aceea în manifestările lor, acum predomină acţiunea cu scop eficient şi mai puţin contemplaţia zen-taoistă. După ceea ce acum se vede şi ce spun chinezii înşişi, acest obiectiv a fost realizat într-o manieră discretă (Îmbogăţeşte-te şi taci!). În modernitate, tradiţiile filosofice şi religioase sunt totuşi admise, dată fiind flexibilitatea naturală şi permisivitatea culturii chineze de a accepta inserţia spirituală paralelă a noi elemente religioase şi filosofice, dar şi tehnico-ştiinţifice care parcurg împreună drumul destinului istoric al dezvoltării Chinei, cu toate vicisitudinile sorţii şi încercările inerente de care are parte această naţiune uriaşă.

Spiritul invenţiilor şi al cercetării

Atunci când europenii au ajuns în China au fost uimiţi de rafinamentul tehnologic şi filosofic al acestei ţări. Erau mult prea ignoranţi şi barbari pentru a putea înţelege minunile tehnice şi la ce foloseau. Ulterior a durat mult timp, până au reuşit să descopere treptat şi în manieră comprehensibilă invenţiile acelei existenţe sofisticate şi exotice, care aveau déjà o vechime de mai bine de 5.000 de ani. Cunoaşterea autentică din China a ramas ignorată de europeni până recent, deşi cele mai mari invenţii chinezeşti au fost aduse de arabi în Europa încă de pe la vreo 1200 d.Hr. Probabil că praful de puşcă este cea mai faimoasă şi cunoscută dintre vechile descoperiri chinezesti. Cu ajutorul acestei invenţii minunate umanitatea a realizat foarte uşor hecatombe de morţi de-a lungul secolelor.Paradoxul este că alchimiştii chinezi ar fi aflat compoziţia fulminantă dintr-o întâmplare, în vreme ce căutau elixirul vieţii eterne. Izvoare medievale scrise, din anul 1044 arată că cea mai veche referire la praful de puşcă se găşeste într-o lucrare chinezească din acel timp: Wujung zongyao, care era o culegere a celor mai importante tehnici militare, scrisă de Zeng Goliang care presupunea că descoperirea prafului de puşcă ar fi avut loc cu mult timp înainte. Alte mărturii arheologice arată că un chinez, în secolul IV d.Hr., a şlefuit o piatră magnetică în forma de lingură, pentru a indica aceeaşi direcţie: sudul, care era direcţia acceptată ca reper de orientare şi totodată calea catre armonia interioară. Busola ca instrument specific de navigaţie, apare mai târziu, în anul 1100, tot în China. Navigatorii arabi au făcut-o cunoscută şi în Europa încă din secolul XII. Un înalt funcţionar pe nume Tsai Lun, va inventa prin anul 105 î.Hr., un rudiment al hârtiei moderne, dintr-un mixaj de coajă de copac, cânepă, pânză şi resturile unei plase de prins peşte. Din acest amestec a rezultat o hârtie brută (înainte, chinezii scriau pe fâşii de bambus şi mătase). Tot chinezii sunt cei care au mai uşurat munca omului prin inventarea roabei de şantier. Un general chinez pe nume Jugo Liang, în timpul dinastiei Han, este cel care a inventat obiectul cu o roată aşezată sub încărcătură, utilizat pentru a transporta greutăţi în scopuri tactice (sursa net). Tot o dovadă arheologică atestă pe Chang Heng, un astronom de la curtea imperială, care realizează primul seismograf cunoscut, invenţie datată la începutul secolului II. Pe un vas din bronz, şase dragoni încastraţi, privind în jos, erau poziţionaţi la distanţă egală unul de celălalt, fiecăruia dintre ei corespunzându-i o broască sculptată în relief, cu gura deschisă, uitându-se în sus. În interiorul vasului, un pendul atârna nemişcat, aşteptând vibraţiile seismice. Mişcarea pendulului ar fi pus în mişcare dispozitivele interne ale seismografului, provocând căderea unei bile din gura dragonului îndreptat în direcţia epicentrului cutremurului în cea a broaştei aflate dedesubt. Alte descoperiri arheologice recente au certificat ştiinţific data de naştere a procesului fermentării şi creării alcoolului departe, tocmai în timpurile de la început; ceramică prezentând urmele acestui proces, datând de peste 9.000 de ani a fost descoperită în provincia Henan, desemnându-i pe chinezi drept inventatorii incontestabili ai alcoolului. Anticii arabi, aveau să producă bauturi alcoolice mii de ani mai târziu. Tot graţie descoperirilor arheologice, acum se cunosc şi originile sericulturii. Mai precis, cele mai vechi relicve scoase la lumină în acest sens provin din perioada Liangzhu (neoliticul tarziu). Relicve puţine, dar semnificative au evidenţiat la situl Shanghai un fragment de ţesătură şi resturi dintr-o centură din mătase, în măsură să demonstreze faptul că materialul era deja cunoscut de chinezii din antichitate, tocmai din epoca indicată în legendele despre Împăratul Galben.

Spiritul filosofic şi religios

China, demonstrează prin civilizaţia şi deosebita ei originalitate, capacitatea de sinteză şi o mentalitate înalt spiritualizată în lumea asiatică. Timpul evenimentelor spirituale poate fi studiat începând cu antichitatea. Conform tradiţiei textelor, este evidenţiată apariţia la început a trei mari dinastii: Xia, Shang şi Zhou, care au stăpânit în părţile din nord şi centrale ale Chinei. Această epocă pare să fi avut două caracteristici comune importante: existenţa unei puteri dominatoare provenită din sânul unor clanuri ce trăiau la adăpostul meterezelor oraşelor şi practica acordării de domenii membrilor familiei regale precum şi apropiaţilor. Dinastia Xia, mai mult sau mai puţin mitică, pe care istoria o situează în mileniul III î.Hr., lasă locul prin sec. al XVIII-lea î.Hr., dinastiei istorice Shang sau Yin. Prin secolul XI-lea î.Hr. cultura Shang este cucerită cu brutalitate de o populaţie războinică, cu nivel cultural mai scăzut, care vieţuia în zonele vestice ale lumii chineze de atunci: populaţia Zhou. Cuceritorii şi-au întărit puterea în scurtă vreme sub conducerea regelui Wen. În jurul anului 1000 înaintea erei creştine, fiul acestuia regele Wu, răstoarnă dinastia Shang şi înfiinţează lunga dinastie Zhou, care avea să domnească timp de opt sute de ani, până la înfiinţarea imperiului centralizat de către Qin în secolul al treilea î.Hr., şi care avea să să joace un rol fondator în istoria Chinei. Ordinea socială zhou era întemeiată pe trei coordonate: conducerea absolută a regelui, transmiterea ereditară a funcţiilor şi a titlurilor, şi puterea unificatoare a unui sistem religios centrat pe rege şi pe divinitatea la care se raportează Cerul (Tian). La începuturile cuceririi lor pentru a-şi asigura stabilitatea, războinicii Zhou puseseră în fruntea diferitelor domenii pe care le creaseră pe seniorii din propriul neam sau din clanurile aliate.

Fiecare dintre aceşti şefi avea în particular dreptul de a institui un cult celui care întemeiase casa seniorială după modelul celui închinat primului strămoş al casei regale. Feudalitatea Zhou poate fi reprezentată după o schemă piramidală: În vârf regele (wang) sau fiul cerului (Tianzi). El nu are deasupra lui în ierarhie decât cerul şi doar el are dreptul de a aduce sacrificii rituale dinastiei şi divinităţii supreme (Cheng, 2001). Cele mai vechi mărturii scrise pe care le avem datează de la începutul mileniului al II -lea î.Hr.: inscripţii cu caracter divinatoriu descoperite pe piele de ovine şi bovine şi pe carapace de broască ţestoasă. Pe acestea erau puşi cărbuni aprinşi, în scobituri făcute anume ceea ce provoca un păienjeniş de crăpături, care mai apoi trebuiau interpretate. Cererea oraculară era formulată prin inscripţii gravate în locuri precise ale osului sai carapacei, suporturi cărora după venirea la tron a dinastiei Zhou în sec. al XI-lea, le sunt preferate vasele de bronz (Cheng, 2001). Nici un mit cosmogonic nu s-a păstrat în sensul strict al cuvântului. Dar, în tradiţia istoriografică şi în numeroase legende chineze, se pot distinge zeii creatori. Astfel, se povesteşte că, la început, „în timpul când Cerul şi Pământul erau un haos asemănător cu un ou", s-a născut un antropomorf primordial, Pan Ku. Când a murit, „capul lui Pan Ku s-a făcut un munte sfânt, ochii săi s-au făcut soarele şi luna, grăsimea sa a dat naştere mărilor şi fluviilor, perii capului şi ai trupului au devenit arbori şi alte vegetale". Recunoaştem aici esenţa mitului care explică creaţia prin sacrificiul unei Fiinţe Primordiale: Tiamat.

Confucius şi riturile

Secolele de-a rândul după anul 770 î.e.n s-au evidenţiat într-o perioadă de mare avânt spiritual, în care ,,au înflorit sute de flori şi s-au confruntat sute de şcoli.” Atunci au trăit şi au creat marii gânditori, deveniţi clasici, asemenea lui Confucius (552-479 î.e.n), Lao Tzu (572-), Zhuangzi (369-270î.e.n), Xunzi (298-238 î.e.n), Mozi (479-381). Marele poet Qu Yuan (340-278 î.e.n), mari politologi, astrologi şi astronomi, specialişti în hidroameliorări, generali etc. În aceast timp al începutului au fost elaborate lucrările clasice ale culturii chineze: antologii literare, lucrări de istorie, tratate militare, cărţi de ştiinţă şi de filosofie etc. Confucius este mai mult decât un simplu om sau gânditor, şi chiar mai mult decât o şcoală de gândire: el reprezintă un adevărat fenomen cultural care se confundă cu destinul întregii civilizaţii chineze. Acest fenomen, apărut în sec al V-lea î.Hr., s-a menţinut timp de două mii cinci sute de ani şi durează încă şi astăzi, după ce a suferit nenumărate transformări şi a supravieţuit multor vicisitudini organizate de detractori. După cum se ştie, numele „Confucius” este latinizat, de iezuiţii misionari aflaţi în China începând din sec. al XVI-lea, a apelativului Kong-fu-Tzu (maestrul Kong). Cele câteva informaţii biografice pe care le posedăm sunt furnizate de lucrări mult posterioare lui. Dar într-o lucrare care se numeşte Analecte, care a adunat texte pe baza afirmaţiilor discipolilor săi şi discipolilor acestora, cuvintele Maestrului sunt redate în vorbire direct. Influenţa lui Confucius a fost foarte importantă pentru sincretismul religios chinezesc şi deşi astăzi ştim despre China că a avut filosofi mult mai profunzi decat Confucius, totuşi influenţa acestuia asupra mentalităţii poporului a fost mai mare decat a tuturor celorlalţi filosofi chinezi. La aceasta au contribuit atât împrejurările istorice cât şi simplitatea învăţăturii sale. El era convins că unica soluţie era o reformă radicală a guvernului efectuată de şefi luminaţi şi aplicată de funcţionari responsabili. Trăind într-o vreme de mare mizerie, anarhie, confuzie politică şi decadere morală, cand dinastia Ciou îşi pierduse prestigiul, Confucius şi-a pus viaţa în slujba îmbunătăţirii vieţii politice şi sociale din timpul său. El nu avut un succes real decât după moartea sa dar chinezii au adoptat majoritatea învăţăturilor sale, perpetuând din generaţie în generaţie această viziune despre viaţă. Filosofia morală a lui Confucius pornea de la principiul ca omul, fiind o particică din întreaga natură, un microcosmos, are în sine însuşirile generale ale naturii, ale lui dao: ordine, dreptate, bunătate, sinceritate. De aceea este suficient ca omul să fie instruit, dirijat, pentru a se perfecţiona. Iar perfecţionarea se face prin exemplul înaintaşilor. După exemplul acestora, copiii trebuie sa aibă un respect desavărşit faţă de parinţi, indivizii să respecte statul, cei vii sa respecte pe cei morţi, împaratul să respecte pe iluştrii săi predecesori şi să se supună Cerului. De la cel mai mic pâna la cel mai mare fiecare trebuie să-şi respecte datoriile care revin gradului lor ierarhic (Bach,1996). Este de la sine înţeles că aceste învăţături se potriveau până în cele mai mici amănunte, societăţii disciplinate a chinezilor şi de aceea şi-au însuşit cu sârguinţă şi această filosofie.

Lao Zi şi Taoismul

În lucrarea sa Shi Ji marele istoric Sima Qian arată că atunci când Confucius a mers la Lao Tan ( Lao Zi) ca să-1 întrebe în legătură cu riturile, acesta, printre altele, i-a spus: „Leapădă-ţi mândria, renunţă la toate aceste dorinţe, la acest aer orgolios şi la acest zel lipsit de măsură: toate acestea nu-ţi sunt de nici un folos. Aceasta este tot ce îţi pot spune". Confucius a plecat consternat. El mărturiseşte discipolilor săi că ştia totul despre toate animalele - păsări, peşti, fiare - şi le înţelegea purtarea, „cât priveşte dragonul însă, nu îl pot cunoaşte: nu ştiu cum urcă el la cer pe nori şi pe vânt. L-am văzut astăzi pe Lao Zi; el seamănă cu un dragon”. Existenţa „tăinuită şi anonimă” a lui Lao Zi explică lipsa oricărei informaţii autentice privind biografia sa. Potrivit tradiţiei, el a fost, pentru o vreme, arhivar la Curtea Suveranului, a renunţat apoi la slujbă şi s-a îndreptat spre apus. Trebuind să treacă frontiera la Hian-Ku, a redactat, la dorinţa comandantului postului de frontieră, „o lucrare în două părţi în care îşi expunea în peste 5 000 de cuvinte învăţătura lui despre Dao şi despre De; apoi a plecat şi nimeni nu mai ştie ce s-a întâmplat cu el”. Cartea, cuprinzând „peste 5.000 de cuvinte", era celebră. Dao de Jing, cel mai profund şi enigmatic text din literatura chineză, în ce priveşte autorul ei şi data redactării, opiniile sunt divergente şi contradictorii. Speculaţiile lui Lao Zi asupra originii lumii sunt solidare cu un mit cosmogonic despre Creaţie ca pornind de la o totalitate comparabilă cu un ou. În capitolul 42 din Dao de Jing, se spune: „Dao a dat naştere Unului. Unul a dat naştere lui Doi. Doi l-a născut pe Trei. Trei a născut cele zece mii de fiinţe. Cele zece mii de fiinţe îl poartă în spinarea lor pe yin şi îl îmbrăţişează pe yang”.

Se observă cum a folosit Lao Zi un mit cosmogonic tradiţional, adăugându-i o nouă dimensiune metafizică. „Unul” este echivalentul „Totului”; el se referă la totalitatea primordială, temă familiară atâtor mitologii. Autorul arată că împreunarea Cerului cu Pământul („Doi”) a dat naştere la tot ceea ce există, după un scenariu mitologic de asemenea bine cunoscut. Dar pentru Lao Zi, „Unul”, unitatea/totalitate primitivă, reprezintă deja o etapă de „creaţie”, căci el a fost zămislit de către un principiu misterios şi insesizabil, Dao. Pentru că „Dao ceresc triumfă fără luptă”, spune el, cele mai bune mijloace de a deveni puternic sunt wu wei adică inacţiunea şi nonviolenţa. „Ceea ce e mlădios înfrânge ceea ce este dur, cel slab învinge pe cel puternic” , „slăbiciunea este însuşirea lui Dao''. Pe scurt, aşa cum Confucius propunea idealul său de „om desăvârşit” suveranilor, ca şi oricărei persoane doritoare de a se instrui, Lao Zi îi invită pe şefii politici şi militari să acţioneze ca nişte daoişti, altfel spus să urmeze exemplul modelului exemplar: Dao. Dar asemănarea dintre cei doi Mari Maeştri se opreşte aici. Lao Zi critică şi respinge sistemul confucianist, adică importanţa riturilor, respectul pentru valorile sociale şi raţionalismul afirmând: „Când vom renunţa la Binefacere şi la Dreptate, poporul va regăsi adevăratele virtuţi de familie”. Pentru confucianişti, Binefacerea şi Dreptatea sunt cele mai mari virtuţi. Lao Zi le consideră totuşi drept atitudini artificiale, deci inutile şi primejdioase. Când dispare Dao, apare Binefacerea; când se pierde Binefacerea, apare Dreptatea.

Comentariul său este şocant: „când se pierde Dreptatea, se recurge la rituri. Riturile sunt doar un strat subţire de loialitate şi credinţă şi începutul dezordinii". Lao Zi condamnă, de asemenea, valorile sociale, pentru că sunt iluzorii şi, în cele din urmă, primejdioase. Cât priveşte ştiinţa discursivă, ea distruge unitatea fiinţei şi încurajează confuzia, acordând o valoare absolută noţiunilor relative. „De aceea Sfântul înfăptuieşte prin nonacţiune (wu wei) şi realizează învăţătura fără mijlocirea cuvântului". Eu şi craniul acesta", spune Lao Zi unuia dintre discipoli, „ştim că nu există viaţă cu adevărat, că nu există moarte cu adevărat". „Moartea şi viaţa sunt un du-te-vino: de unde ştiu că a fi mort aici nu înseamnă a fi viu dincolo?”. Ţelul ultim al adepţilor Taoismului era dobândirea imortalităţii fizice. Ideograma pentru cuvântul „Nemuritor" (xian), figurând un om şi un munte, sugerează un eremit; dar formele cele mai străvechi reprezentau un om care dansa, fluturându-şi mânecile, ca o pasăre. A urca la cer în plină zi era formula consacrată pentru apoteoza finală a Maestrului.

Budismul şi creştinismul

China este o civilizaţie străveche cu profunde rădăcini spirituale. În secolul al VI-lea budismul a ajuns în China venind din ţara de origine India şi trecând prin Tibet. Ulterior suferind transfomări, adaptări şi adăugiri în concepţie, această credinţă a fost întemeiată de un prinţ indian pe nume Gautama Siddharta din clanul indian Sakya. Acesta, nemulţumit de viaţa fără sens trăită în mijlocul aristocraţiei s-a hotărât să abandoneze totul, regalitate, familie, prieteni, bunuri materiale şi părăsind Kapilavastu reşedinţa clanului din care făcea parte, a început o existenţă ascetică devenind un rishi adică a devenit un înţelept ce medita la deşertăciunea vieţii şi căutând starea de iluminare, precum şi aflarea adevărului. Timp de 12 ani a dus o viaţă de călugăr rătăcitor, primind pomană şi adăpostindu-se în păduri sau peşteri. La un moment dat fiind convins că nu în postura de ascet va dobândi iluminarea Gautama abandonează la vârsta de 30 de ani această cale şi după multe zile de meditaţie adâncă sub un smochin, ce astăzi a devenit sacru, a avut starea de Budha (lb. sanscrită „cel treaz”) adică de iluminare şi revelaţia adevărului. De fapt Gautama Siddharta a încercat reforma structurii religioase brahmanice existente în acel timp, cu un succes relativ. După moartea lui în anul 480 î.Hr. comunităţile budiste sau structurat ca doctrină în grupul Theravada (tradiţia celor bătrâni) sau Micul vehicol (Mânzat, 2002). Acesta este drumul spre Trezire” scrie Henri Brunel în lucrarea sa „Cele mai frumoase povestiri Zen”. Ultima religie importantă în dinamica spirituală chineză a fost creştinismul. Acesta a fost adus în China de un grup de misionari portughezi conduşi de Francis Xavier în 1549. Acesta a adus după el numeroşi alţi misionari creştini şi împreună au început munca de convertire la creştinism. La început populaţia chineză era receptivă, dar ulterior şefii politici şi militari ai acelor vremuri şi-au schimbat atitudinea tolerantă şi astfel creştinii au fost prigoniţi.

Actual după multe interdicţii în anumite perioade ale acestui aspect deosebit de sensibil, toate religiile îşi gasesc liniştea spirituală sub generoasa administraţie chineză fâcând dovada unei toleranţe reale în această ţară.

Alchimia chineză, zodiacul şi geomanţia Feng Şhui

După Mircea Eliade, această practică a alchimiei chinezeşti se constituie ca o disciplină autonomă, folosind: 1. principiile cosmologice tradiţionale; 2. miturile în legătură cu elixirul nemuririi şi Sfinţii Nemuritori; 3. tehnicile urmărind, deopotrivă, prelungirea vieţii, fericirea şi spontaneitatea spirituală. Aceste trei elemente - principii, mituri şi tehnici - aparţineau moştenirii culturale a protoistoriei. Este evidentă legătura dintre „prepararea aurului”, dobândirea „drogului imortalităţii” şi „evocarea” Nemuritorilor: Luan Dai se înfăţişează înaintea împăratului Wu şi îl asigură că poate înfăptui aceste trei miracole, dar nu reuşeşte decât să-i „materializeze” pe Nemuritori. Străvechea artă a Astrologiei chinezeşti a fascinat de-a lungul timpului prin posibilitatea, oferită doritorilor, de a cunoaste viitorul. Dacă zodiacul european delimitează zodiile dupa luni, cel chinezesc îşi stabileşte zodiile după ani, cele douăsprezece semne (Şobolanul, Bivolul, Tigrul, Cocoşul, Iepurele, Dragonul, Şarpele, Calul, Capra, Maimuţa, Câinele, şi Mistreţul) corespund fiecare câte unui an, căruia i se atribuie astfel caracteristicile semnului respectiv. Fiecărui semn îi corespund de asemenea, pe rând, cate un Element din cele cinci teoretizate de către chinezi, anume: Metalul, Apa, Lemnul, Focul si Pamantul - fiecare dintre ele intervenind diferit în conturarea profilului unei persoane oarecare. Fiecare Element revine în calendar odată la 60 de ani, iar fiecare semn zodiacal odată la 12 ani.

Indiferent de religie templele chinezeşti sunt poziţionate, după sfatul unui maestru în Fengshui (geomanţie). Axa merge de la nord la sud, orientând porţile templelor şi uşile cu deschiderea spre sud. Templele sunt ridicate pe munte, nu doar pentru că munţii sunt locul unde se întmplă legendele taoiste sau budiste, ci şi pentru că există credinţa (ce uneori se demonstrează) că Dragonul Verde şi Tigrul alb urmează lanţurile muntoase şi impregnează ţinuturile înalte cu qi sau ,,energia cosmică”. Apa acţionează ca un element protector împotriva atacurilor spiritelor malefice şi de aici poziţionarea de bazine şi canale în mai toate templele. În tradiţia chineză spiritele rele nu pot traversa peste apă, aşa că apa se constituie ca un element protector suplimentar. Majoritatea templelor sunt protejate şi de teribilii zei de uşă un exemplu fiind cei Patru mari Împăraţi Celeşti care acţionează tot ca o a linie de apărare. Cele 5 elemente ale fengshui-ului sunt: metalul, apa, lemnul, focul şi pământul sunt aspecte foarte importante ale schiţei templelor, inserate obligatoriu în structura clădirilor şi a grupurilor statuare.

- Va urma -

footer