Revista Art-emis
Stema României (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu   
Miercuri, 01 Octombrie 2014 19:26
Stema RomânieiÎnsemnele naţionale: Stema, sigiliul şi stindardul României, simbolurile unităţii, integrităţii şi suveranităţii naţionale.
În istoria civilizației umane simbolurile au ocupat un loc deosebit,cu atât mai mult cele național statale. Fiecare popor/națiune se individualizează prin însemnele sale naționale prin care acesta se distinge în concernul celorlalte națiuni. Acestea sunt: stema, sigiliul, stindardul și imnul. Însemnele naționale constituie obiectul de cercetare a unor discipline științifice precum: heraldică, sigilografia, vexilologia, muzicologia. Pentru o înțelegere cât mai corectă a însemnelor naționale vom aduce câteva clarificări ai termenilor folosiți în descrierea și analiză acestora.
 
Heraldica este știință auxiliară a istoriei ce studiază aspectele teoretice ale blazonului, dar se preocupa și de aplicarea în practică, de realizarea stemelor, devenind în această situație, artムheraldică. Heraldică are drept obiect stbilirea principiilor teoretice, cercetarea, interpretarea și evoluția stemelor, unui stat, oraș, familie, corporație etc.[1] Numele disciplinei provine din termenul latin medieval: heraldus, în franceză heraut = crainic. Heralzii în epocă medievală duceau mesajele de război dar făceau și oficiul de prezentare a luptătorilor în turniruri și de introducerea acestora în arenă. În sunetele de trâmbița sau de corn , heralzii care trebuiau să fie buni cunoscători ai simbolurilor heraldice, prezentau și blazoanele nobililor pe care îi introduceau pe câmpul de luptă în turnir. Blazonul era un semn convențional specific unui stat oraș, familie persoană etc.
 
Temenul de blazon, avându-și așadar originea în aceste manifestări a provenit din cuvântul german blasen = a trâmbița, a sună din corn, a celebra. În heraldica românească, termenii: blazon, stemă, armoarii, herb, au același înțeles. Arta heraldică își are începuturile în secolul al XI-lea în Germania, la concursuririle care s-au desfășurat la Göttingen în anul 934 unde se pare că s-au purtat de către cavaleri bucăți de stofă potrivite în manieră de alcătuire ulterioară a stemelor. Perioadă de înflorire a ei a fost a fost secolele al XIII-XV-lea. După secolul al XVI-lea importantă artei heraldice a scăzut pentru că să revină în importantă în secolele al XIX-XX-lea când s-au constituit statele naționale și când simbolurile heraldice, sigilografice și vexilologice au fost utilizate in realizarea idealurilor nationale: unitate, suveranitate, independentă etc.[2]
 
Stema este semn conventional distinctiv, caracteristic şi simbol al unei ţări, oraş, instituţie etc; ea constituie „ansamblul semnelor distinctive şi simbolice ce alcătuiesc blazonul unei persoane, instituție sau stat exprimand atributele sale”.[3]În orice perioada istorica, o stemă trebuie să cuprindă, în principal următoarele elemente: scut, elemente exterioare ale scutului, figuri heraldice şi smalturi heraldice. În heraldică, stema este analizată şi descrisă ca fiind purtată de posesorul ei, pe piept, respectiv este descrisă din spate. În consecinţă, latura privită din faţă la stinga este socotită, de fapt, la dreapta, iar cea privită din faţă la dreapta este la stânga.
 
Scutul provine din (cuvântul grecesc skutos = piele) este elementul principal al unei steme; el este in acelaşi timp şi suportul pe care se aşează celelalte elemente de heraldică: figurile şi mobilele.[4]
Heraldica are la baza şi culorile sau smalţurile, termen care îşi are originea în vopsirea stemelor pe mobile, arme, vase. Acestea se redau fie prin culoarea propriu-zisă, fie prin semne convenţionale. Fenomenul de smălţuire defineşte totalitatea materialelor folosite la alcătuirea compunerii unei steme, respectiv metale, culori, blănuri. Arta heraldica foloseste trei smalţuri desemnate prin:
- doua metale (aurul care este galben şi argintul care este alb);
- culori propriu-zise: roşu, verde, albastru sau azur, negru, purpuriu, portocaliu;
- doua blănuri:
a) hermina numita şi cacom (alb cu pete negre) şi contra-hermina.
b) sangeapul (singipie) sau voir si contrasangeapul (albastru cu alb).[5]
Aceste smalţuri se figurau pe steme prin intermediul culorilor sau a semnelor convenţionale: Astfel pentru aur se foloseau culorile galben sau puncte; argintul se reda prin culoarea albă; roşu prin linii verticale subţiri; azur prin linii orizontale subţiri; negru prin linii încrucişate (verticale sau orizontale) etc.
 
Ornamentele exterioare ale scutului: coiful, coroana, cimierul, lambrechinii, mantoul, suporţii, tenanții, deviza, insignele şi strigătele heraldice.
Coiful este cel mai vechi ornament al scutului avadu-și originea în căştile antice și apoi în acoperământul cavalerilor, în armură. Prin urmare reprezintă cea mai nobilă (veche) piesă din stemă unui nobil. Coiful timbrează sau ocrotește scutul, dar prin el se indică și rangul personal. Există coif de suverani, de principi, duci, marchizi, conți, baroni, bastarzi. La rândul sau, coiful era împodobit cu un mănunchi de pene sau din alt material. Coiful constituie suportul cimierului (creștet) și se supune regulilor heraldice. Astfel, rangul nobiliar va determină forma, metalul, numărul grilelor și poziția sa pe scut (față, profil, dreapta sau stinga). În funcție de aceste elemente poate fi: coif de împărat, rege, duce, conte, viconte, baron, etc. Regula heraldică impune prezentarea căștii deasupra scutului, în cazul unui suveran; în cazul nobililor, ea era așezată în profil dreaptă, iar în profil stânga căștile bastarzilor. Pozițiile acestea au fost fixate în secolul al XV-lea și au fost determinate de poziția suveranului care stă în mijloc și ceilalți îl privesc din stânga și din dreaptă.
Coroana constituie un alt ornament al scutului. Ea este specifică fiecărei țări, fiecărui rang și fiecărei perioade istorice. Coroanele se deosebesc între ele după metalul din care sunt confecționate, după podoabele care se află pe ele și după fleuroane.
Cimierul (creștet) așezat deasupra coifului constituie un element heraldic important. Este elementul cel mai înalt dintr-o stemă. Originea să o găsim tot în epocă antică, în pămătuful de pene sau din păr de câl ce se află pe coifurile grecești sau române. Cimierul se compune de cele mai multe ori din: pene, coarne de animale, elemente himerice, figuri naturale, capete de om, gulere, blănuri etc. Cimierul a evoluat de la un semn distinctiv și obligatoriu pentru membrii unei familii către un semn personal. După secolul al XIV- lea, care constituie perioadă să de maximă dezvoltare, importantă folosirii cimierului a scăzut, devenind doar un ornament.
Lambrechinii sunt fâşii de stofă fixate sus, în spatele coifului, atârnând de o parte și de altă. Originea lor se află, probabil, în gluga purtată de cavaleri, fie în fâşiile de pânză legate de coif, fluturând în vânt și aducând astfel răcoare. Pe stemă, lambrechinii sunt reprezentați din frunze de pălămidă. Pe blazon, fondul lambrehinelor trebuie să fie de aceași culoare cu câmpul scutului, iar câmpurile lor din smalțul pieselor care se află în câmpul scutului.
Suporţii şi tenanţii sunt animale naturale sau fantastice, ființe omeneşti, ingeri, părţi ale corpului omenesc, sau părţi din corpul animalelor fantastice, sirene, grifoni, centauri. Acestea se aşezau în părţile laterale ale scutului cu scopul de al susţine. Figurile de formă umana sunt tenanți (tinatori). Animalele naturale sau himerice sunt suporți. Aceştia sunt reprezentaţi, în general, în picioare sau în faţă (afrontaţi). Stemele clericilor şi ale femeilor nu au suporţi ci tenanţi. Pentru văduva, scutul era înconjurat cu un şnur de mătase neagră şi albă impletit şi, din loc în loc, înnodat.
Susținătorii includ plante (arbori, flori) şi au rolul de a susţine scutul. Steagurile, fanioanele, cârjele, tunurile, sunt semne simbolice intrebuinţate la ornarea ş
Deviza heraldică este, de obicei, o cugetare referitoare al un sentiment, un obiectiv anume etc., exprimată cât mai lapidar cu putinţă. Ea poate fi filosofică, umoristică sau sinistră. De obicei se așeaza sub scut. Toate elementele heraldice dintr-o stemă sunt protejate de mantou (sau cortină). Acesta poate fi de purpură, poate fi din catifea sau mătase albastră sau poate fi din postav. În functie de rang, de grad, ea poate fi căptuşita cu hermină, brodată cu aur sau aurită în întregime.
 
Insițiune-impartire realizată în câmpul scutului prin trasarea unor diagonale astfel încât în vârful acestora să se creeze un nou cartier.
Rampant-termen ce desmnează poziţia leilor şi a altor animale heraldice, ridicate pe labele inferioare.
 Afrontat-plasarea față în față, a doua personaje, animale, obiecte.[6]
Sigilografia sau sfragistica este ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă cu studierea sigiliilor sub toate aspectele. Numele provine de la termenul grecesc sfragis si de la cel grecesc sigillum și care inseamnă, sigiliu, pecete, sau ștampila din zilele noastre. În practica curentă, sigiliul desemnează amprenta (impresiunea, imprenta) rămasă pe un suport în urma aplicării matricei sigilare.[7]
Matricea sigilară sau tiparul reprezintă obiectul gravat, confecţionat dintr-un material rezistent şi care serveşte la realizarea amprentei sigilare. În mod curent se folosește termenul de sigiliu, atât pentru desemnarea matricei cât şi a amprentei sigilare. Sigilografia studiază şi cercetează atât matricele sigilare cât şi impresiunile sigilare din toate punctele de vedere: istoric, artistic, politic, tehnic etc. Tot aceasta ştiinţă se ocupă şi de modalităţile de aplicare ale sigiliului, de depistarea falsurilor sigilare precum şi de conservarea lor. De-a lungul timpului și până în zilele noastre, sigiliul-ștampila-pecetea s-a folosit ca dovadă de autenticitate și integritate a unui act, ca semn al demnităţi, (al rangului sau funcției politico-sociale) celui care efectuează sigilarea, ca semn de validare a actelor, de întărire a conținutului lor. În perioadă medievală sigiliul îl putea reprezenta pe posesor dacă acesta nu putea fi prezent și l-a încredințat unui reprezentant al său. În limbă slavonă peceati înseamnă sigiliu, pecete.[8]Stamp în engleză înseamnă: ștampilă, amprenta, pecete, urmă, timbru. Sigiliul cuprinde două părți: emblemă cu reprezentarea simbolică și legendă (textul gravat pe el). După imaginea aflată în câmpul sigiliului (suprafața dintre imaginile lui pe care se gravează emblema-legenda acestuia) s-au stabilit mai multe tipuri de sigilii:
- tipul hagiografic, când amprenta și matricea sigilară are în reprezentare un sfânt (patronul unei localități sau instituții religioase). Este cazul stemei și sigiliului Patriarhiei Române și orașului București;
- tipul iconografic, având în emblemă un personaj (pot fi și mai multe) însoțit de atributele pe care le deține;
- tipul de majestate, când este reprezentat suveranul țării, șezând pe tron, cu mantie, coroană și cu însemnele puterii;
- tipul monumental (topografic), când are în câmp diferite monumente sau construcții: poduri, cetăți, edificii publice;
- tipul heraldic, când în emblemăƒse află o stemă, un scut cu mobilele respective, sau uneori numai simbolurile specifice, care sunt așezate direct în câmpul sigiliului. Din secolul al XIX-lea, când a început constituirea statelor naționale moderne, acestea au avut și utilizează și în prezent, numai acest tip;
- tipul arbitrar sau fantezist, când are în câmp scene, embleme, rebusuri, obiecte diferite.[9]
 
Cele trei culori prezente în însemnele noastre naţionale: stema, sigiliul, stindard şi în anumite perioade şi în imn sunt: roşu, galben şi albastru.
Roşu reprezintă simbolul maririi, bravurii indrăznelii, dragostei şi generozităţii. Este dovadă de mare distincţie şi se purta numai în steme princiare si cu acordul suveranului. Mai simbolizează şi sacrificiul, jertfa, sângele varsat în lupte, puterea de viaţă şi energia strămoşească precum şi independenţă, autoritate deosebită.
Galben (aur) simbolizează mărire, măreţie, forţă, putere, bogăţie şi curăţenie sufletească . Aurul (galbenul) este folosit în steme statale şi semnifică suveranitatea. Mai semnifică şi holdele aurii de grâu.
Albastru (azur) reprezintă aerul și cerul și este considerat cel mai nobil element dupăƒfoc; este simbolul blândeții, frumuseții, purității și al bunei credințe, al loialității. Amintește și de legea creștinească.
Heraldica, sigilografia și vexilologia cunosc în perioadă contemporană forme de manifestare noi care le îmbină și le sintetizează pe cele moștenite din vremurile anterioare. Stema, alături de sigiliu, stindard și imn simbolizează dorință de unitate, de progres, reprezintă însemne naționale de importantă deosebită ale identității unei națiuni. În prezent, folosirea stemelor, stindardelor, și sigiliilor a imnurilor s-a intensificat. Fiecare stat este reprezentat și în prezent prin stemă, sigiliu, drapel și imn, însemne naționale specifice fiecărei națiuni dar care reprezintă și drumul lor de-a lungul istoriei, aspirațiile lor naționale statale etc. Tratatele, acordurile și convențiile internaționale orice act oficial se autentifica în continuare printr-un sigiliu. Sigiliile instituțiilor unui stat, ale orașelor, regiunilor, asociațiilor etc reprezintăƒîn continuare însemnele oficiale statale prin simboluri. Nu trebuie scapatăƒdin vedere prezența simbolurilor naționale: stema sau stindardul (drapelul) la granițele dintre state, pe placa de înmatriculare a automobilelor; prezența stemei fiecărei instituții pe actele emise de acesta etc. Competițiile sportive prezintă concurenții în acordurile imnului și înălțarea drapelului național și exemplele ar putea continuă. Heraldica, sigilografia, vexilologia constituie și în prezent „fenomene umane permanente”. Însemnele naționale, simbolurile naționale au avut și vor avea în continuare un rol deosebit de important în menținerea sentimentelor naționale, în ridicarea moralului, în menținerea coeziunii naționale, justificându-se astfel folosirea tot mai intensă a simbolurilor naționale peste tot în lume.[10]Toate însemnele naţionale, simbolurile identitare ale tuturor statelor se regasesc în prezent şi în memoria electronică a calculatoarelor. Ele pot fi puse la dispoziţia cercetătorilor, celor interesaţi de aceste aspecte, beneficiarilor şi utilizatorilor acestor surse informaţionale prin sistemele informaţionale actuale. Putem afirma, fără teamă de a exagera, că nu exista stat independent sau orice regim politic ar avea ale caror însemne identitare să nu fie prezente în memoria electronică. [11]Stema oficială tradiţională recunoscută de autoritatea de stat a Ţării Româneşti a fost acvila valahică. Primele reprezentări ale stemei sunt pe un sigiliu al lui Mircea cel Bătrân aplicat pe tratatul de alianţă cu Vladislav, regele Poloniei,din anul 1390. [12]
Aceasta se prezintă astfel: un scut pe care se afla o pasăre heraldică (acvila) în dreapta, cu aripile strânse şi însoţită la stânga de o cruce; în colţul stâng al scutului se afla o stea cu şase raze şi o lună. Această reprezentare s-a păstrat pe sigiliul lui Mircea cel Bătrân din 1390. Ulterior acvila va ţine crucea în cioc, hampa crucii se înfigea în spatele acvilei. Din secolul al XVI-lea acvila a apărut cu aripile deschise şi crucea în cioc însoţită de un soare şi o lună. Reprezentarea a devenit acvila valahică. În patrimoniul heraldic al Ţării Româneşti există mult mai multe reprezentări ale stemelor folosite de-a lungul secolelor. Am socotit că acestea ar constitui un plus de amănunte care nu ar servi scopului nostru, acela de a prezenta cât mai succint cu putinţă principalele momente din istoria stemei României. [13]
- Va urma -
-----------------------------------------
[1] Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei, Bucureşti, Edit. Șt. şi Enciclopedică,1982, p130; Marcel Sturdza-Săucești, Heraldica. Tratat tehnic, Bucuresti, Edit. Stiintifica, 1974, p.11
[2] Marcel Sturdza-Săucești, op cit.,p.12.
[3] Dicţionar al ştiinţelor speciale, p.222)
[4] Ibidem,
[5] Marcel Sturdza-Săucești, op cit.,p.23 şi urmat; Aurelian Sacerdoteanu, Curs de ştiinţe auxiliare ale istoriei, p.180-181, Dicţionar al știintelor speciale ale istoriei, p.219-220.
[6] Pentru toţi aceşti termeni folosiţi de noi în prezentul material a se vedea: Dicţionar al ştiinţelor auxiliare p.73-74;90;92;100;152;161;221; Maria Dogaru, Din Heraldica României. Album, Bucureşti, edit Jif,1994, p.23-31.
[7] Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei, p. 213-218).
[8] Vezi şi Dicţionar al ştiintelor speciale ale istoriei, p.218. Maria Dogaru, Colecţia de sigilii a Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, în” Revista Arhivelor”,1969,nr..2.p.155
[9] Ibidem, p.214.
[10] Maria Dogaru, Din Heraldica României. Album, Bucuresti,1994, p.20
[11] Maria Dogaru, Din Heraldica României. Album, Bucuresti,1994, p.20
[12] Pentru stema Ţării Romaneşti a se consulta Maria Dogaru, Din heraldica României. Album, p.35-44. Prima stemă color a Ţării Româneşti datează din 1616 când scutul este azur (albastru) şi acvila neagră - Dan Cernovodeanu, Știinta şi arta heraldică în România, București, 1977, Ed. Enciclopedică, p.43..
[13] Pentru informaţii suplimentare vezi lucrările menţionate ale Mariei Dogaru şi Dan Cernovodeanu
 
 
footer