Revista Art-emis
Influenţa limbii literare asupra graiurilor daco-române PDF Imprimare Email
Lector univ. dr. Ana-Maria Dudău   
Duminică, 30 Martie 2014 19:54
Graiuri daco-romne, art-emisE cunoscut faptul că orice limbă vie se află într-o continuă prefacere, direcţia de manifestare a acestei „prefaceri” fiind mereu aceeaşi: dinspre societate - sorginte a schimbării - către vocabular - receptacul al schimbării. Încet-încet, veacuri de-a rândul, popoarele îşi uită fazele anterioare din viaţă, recurgând la alte straturi de cultură, ce vin cu noutatea lor şi le acoperă pe cele vechi. Între ele însă nu apar pânze impermeabile, ca să le izoleze pentru veşnicie, ci, dimpotrivă, toate se supun unei osmoze care împinge din ceea ce a fost spre ceva nou şi viceversa. Orice cuvânt, după cum menţiona C. Noica, este „o uitare, în care s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii”. Or „cuvintele ar fi prea grele, prea greu manevrabile, dacă le-am păstra tot înţelesul”. Această doză de „uitare” a noastră constituie şi o vină faţă de asemenea cuvinte. De aceea am intenţionat să pătrundem în această „uitare” românească şi s-o transformăm în „amintire”, cercetând unităţile lexicale, ce s-au cristalizat în componenţa frazeologismelor cu unul din sensurile sale originare, arhaizat la momentul actual, pe care ele nu-l mai actualizează în limba română contemporană în contextele unde apar ca unităţi independente. După cum se ştie, limba nu este Érgon (produs), ci Energia (activitate). Ea este în continuă mişcare, evoluţie, proces care, fireşte, se derulează foarte încet. De aceea, nu se poate face o delimitare netă între vechi şi nou, cu atât mai mult că specificul fenomenului lingval presupune, adeseori, coexistenţa faptelor de limbă ce reprezintă noul şi vechiul. Anume aceasta asigură continuitatea procesului evolutiv, numită de E. Coseriu „schimbare în mers”.
 
 
În cercetările privitoare la structura dialectală a dacoromânei se consideră că vorbirea din Oltenia nu reprezintă un subdialect aparte, ci un grai subordonat subdialectului muntean. Într-adevăr, particularităţile fonetice, morfologice sau lexicale ce formează arii exclusive în Oltenia sunt insuficiente şi de importanţă redusă (cu unele excepţii, ca de exemplu, folosirea perfectului simplu pentru acţiuni recente) pentru ca vorbirea din această regiune să poată fi caracterizată drept cel de-al şaselea subdialect dacoromân. Cu toate că nu are o individualitate puternic marcată, graiul din Oltenia nu este, totuşi, cum se consideră de obicei, o „prelungire” a subdialectului muntenesc, pentru că foarte puţine dintre caracteristicile munteneşti cuprind în aria lor şi Oltenia. Totodată, cele mai numeroase note comune le are graiul din Oltenia cu graiurile transcarpatice. Graiurile limbii române sunt deci în curs de unificare şi cel mai vizibil este acest lucru în materie de vocabular. În lexicul locuitorilor Gorj se păstrează multe elemente străvechi. Din cele aproape 90 de cuvinte provenite sigur din substratul daco-dacic sau din fondul lexical comun cu albaneza şi cele 40 de cuvinte nesigur autohtone, majoritatea sunt rostite şi de locuitorii satelor de pe cursul superior al râului Jiu. Din acest vocabular autohton al limbii române, în mare parte comun cu albaneza şi alte limbi balcanice, o parte şi-a schimbat în timp corpul fonetic, dar sensul este acelaşi şi astăzi dacă cumva nu au devenit polisemantice. Anumite cuvinte, de origine latină, s-au păstrat şi se păstrează ca elemente arhaice regionale cu sensul sau cu forma apropiată de etimonul latin: „căpeţăl” (prescure < lat. capitellum), „cucui” (deal, movilă < lat. cucullius), „harotine, hoare (păsări de curte < lat.ovaria), „scamn” (scaun < lat. scamnum). Toate cuvintele de mai sus sunt cuvinte vechi, unele dintre ele regăsite mai ales în „Tivisoc şi Tivismoc”, fapt ce dovedeşte, în plus, că ne găsim în faţa unei arii conservatoare.De aceea suntem de acord cu Al. Niculescu, care relevă că „latinitatea românei este un infinit şi nesecat izvor de cercetări şi de idei în care fiecare lingvist care studiază istoricul limbii noastre trebuie să-şi încerce condeiul şi inventivitatea întru descoperirea adevărului”. Există, în textele gorjeneşti , destul de multe cuvinte care ne trimit spre etimonuri sârbeşti: „chită”(buchet < sb. kyta), „a chiti” (a aranja < sb. kititi), „lubeniţă” (pepene verde Influenţa germană asupra limbii noastre este redusă în comparaţie cu alte influenţe cu care am venit mai mult în contact. Câteva elemente persistă totuşi în vorbirea dialectală: raină „cratiţă” < germ. Rein, rapăn „încărcat de fructe”
 
Numărul mare de neologisme în graiuri constituie un indice al gradului de pătrundere a limbii standard în mediul rural. Există o concurenţă între termenii literari, populari şi regionali (dialectali). La nivelul graiului, circulaţia mai mare o au încă termenii regionali. Termenii noi se alătură celor dialectali formând arii sinonimice. Aceste serii de dublete formate din elemente aparţinând limbii şi graiurilor, atât la generaţiile în vârstă, cât şi la tineret, imprimă vocabularului dialectal o accentuată notă de varietate, de bogăţie şi o coloratură lingvistică specifică. În procesul de modernizare, internaţionalizare şi relatinizare a vocabularului român, rolul cel mai important îi revine, indiscutabil, influenţei franceze. Influenţa limbii franceze asupra limbii române se manifestă de la sfârşitul secolul al XVII-lea, accentuându-se şi amplificându-se puternic în secolul al XIX-lea şi continuând până în zilele noastre, şi a servit drept centru de iradiere a terminologiilor de specialitate într-o multitudine de domenii. Simţindu-se înrudiţi prin originile istorice, prin modul de a gândi şi de a simţi, românii au văzut în Franţa reperul ideal de revenire în Europa. Un rol esenţial în impunerea influenţei franceze l-au jucat doi factori:
a) extralingvistic: dispariţia vechilor instituţii şi forme de viaţă de sorginte slavo-greco-turcă vizavi de civilizaţia occidentală, de structură esenţial franceză;
b) lingvistic: cuvintele şi structurile sintactico-stilistice
franceze le-au înlocuit pe cele slave, greceşti, turceşti etc. datorită noutăţii, modei, prestigiului, bogăţiei, subtilităţii limbii franceze.
Deşi a fost, în general, supraevaluată, influenţa franceză asupra lexicului românesc „a fost cea mai puternică dintre toate influenţele moderne care s-au exercitat asupra limbii române”. Din imensitatea de neologisme împrumutate din franceză, majoritatea s-a menţinut în limbă, aceasta fiind principala dovadă că ele erau, mai mult sau mai puţin, conforme spiritului limbii noastre şi au fost resimţite ca fiind necesare. O parte redusă din ele însă au fost private de perspectiva generalizării, întrucât n-au corespuns unor cerinţe reale (fie că au avut echivalenteperfecte din punctul de vedere semantic, fie că au fost resimţite ca elemente de prisos etc.). De aceea, aceşti termeni nu s-au putut integra, fiind expulzaţi la periferia vocabularului şi au completat cantitativ rezerva vocabularului pasiv.
 
Pe parcursul evoluţiei sale, limba achiziţionează diverşitermeni din alte limbi. Dar însuşirea noţiunilor culturii moderne prezintă o serie de dificultăţi în ce priveşte integrarea lor totală în registrul altei limbi: adaptarea formală (fonetică şi gramaticală) şi semantică. În ceea ce priveşte adaptarea fonetică, ea reprezintă presiunea sistemului limbii-receptor - prin baza de articulaţie - asupra sunetelor şi contextelor străine pentru a le apropia de cele rezultate din evoluţia sa istorică. De aceea, unele împrumuturi nu au mult timp formă unică, stabilă. Existenţa acestor fluctuaţii, adică a formelor alternante (variante fonetice) pot avea diverse cauze: pătrunderea unor variante prin filiere (limbi) diferite; presiunea sistemului limbii române care determină adaptarea unor forme prin analogie cu termenii latini moşteniţi sau cu împrumuturile vechi; adaptarea unor variante care reflectă mai fidel etimonul decât altele. Existenţa oscilărilor între mai multe rostiri ale unui termen dovedeşte că acesta a fost încorporat fonetismului nostru cu oarecare greutăţi. Pătrunderea cuvintelor noi, a neologismelor a avut loc nu numai în limba comună, ci şi în unităţile dialectale, în graiurile regionale, prin intermediul limbii literare. O mare parte între elementele noi pătrund în grai o dată cu rostirea literară şi sunt întrebuinţate în acest fel cel puţin de către unii dintre vorbitori, care, de obicei, au un anumit prestigiu în localitate. Unele, însă, sunt de la început adaptate la sistemul fonetic al graiului, iar altele se adaptează parţial. În sfârşit, o parte infimă, nefiind corect înţelese sau fiind asociate cu un alt cuvânt, intră în grai cu o formă stâlcită : (undulez, arănja, atăşa, carcelă, agrală, clanaret, lecramant, doftor ).
  
Formarea cuvintelor 
 
Dacă, pe parcursul evoluţiei limbii (inclusiv a structurii ei morfematice), unele afixe s-au înrădăcinat puternic în ea, contribuind la formarea unei serii de derivate viabile, altele însă îşi pierd treptat posibilităţile derivative de altădată. Pentru a afirma că un afix este actualmente neproductiv, trebuie analizate potenţele derivaţionale, de care a dat dovadă în trecut acest afix, gradul de viabilitate a derivatelor lui în limba maternă (cantitatea derivatelor ce s-au menţinut în vocabularul activ şi numărul celor care s-au depus în rezerva pasivă) şi productivitatea afixului manifestată în prezent, adică numărul atestărilor noi în vorbirea actuală.Există în graiurile din Oltenia preferinţa pentru anumite sufixe. Unul dintre acestea este [-ete] folosit la diferite cuvinte şi pe care l-am regăsit în textele cercetate („ochete”, „căminete”, „nămete”, „brabete”, „cobilete”, „hârlete” „prunete”, „spetele”, „sticlete”).Folosirea pe scară largă în Oltenia a sufixului - ete se leagă de fapt de preferinţa graiurilor din aria de vest a ţării pentru formele de declinarea a III-a ( în - e) provenite de la declinarea a II-a ( în consoană), sub influenţa formelor de plural.
Un alt sufix ce merită atenţie este - iş (cu varianta - îş), afix ce formează adverbe modale din substantive şi verbe (el a fost foarte productiv mai ales în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea). O parte din derivatele lui însă şi-au pierdut în limba română contemporană gradul de viabilitate, ele găsindu-se doar în structura frazeologismelor: „o apucă brăţiş”, „mergeau ponciş”, „gâlgâie oraşu lungiş”, mergea „lăturiş”.Efectuând o ierarhie a prefixelor, în funcţie de productivitatea lor şi de frecvenţa înregistrării formaţiilor prefixate, vom observa că pe primul loc, atât în limba veche, cât şi în limba română actuală, se situează prefixul ne-. Marea productivitate a acestui prefix se explică prin aceea că el reprezintă o modalitate foarte simplă pentru exprimarea noţiunii opuse, în raport cu cea cuprinsă în unitatea lexicală–bază. Este de reţinut, menţionează C. Noica, „capacitatea prefixului de a face cuvinte, ba chiar de a face tot ce-i place, ca tăgadă, în vorbirea noastră vie. Cu ne- te plimbi peste toată lumea, spre deosebire de in -, latin şi apoi francez (din inflexibil, de exemplu), pe care l-a înlocuit sau pe care îl provoacă, îl înfruntă şi-l biruie statornic”. La existenţa unei cantităţi atât de mari de derivate cu ne- în trecut a contribuit prezenţa unor formaţii analoage învechea slavonă, cu acelaşi prefix negativ foarte productiv (ex. „neavere”, „necontinuu”, „neminţos”, „nepomenit”).
 
Unele cuvinte apar deprefixate. De exemplu: „a cerca” (a încerca), „moaie” (înmoaie), „le mulţăsc” (le înmulţesc) în fonetică sintactică sau sinereză. Alte cuvinte apar cu prefixul [în-] (îm-) cu specific dialectal aparte, adăugând unele nuanţe modale fără a schimba sensul. De exemplu: „a întunde” (a tunde, a tăia via), „înierbat” , „înspiţat” (puternic), „înlăcra” (a fixa lacrele gardului), „îngona” (a alerga ), „înşurloga”( înfăşura), „îmbufa” (a înţepa ), „împicioroga” ( a se face sănătos) , „a se împlimba”(a se plimba ), „a se îmbonţa” (a se supăra), „a împumfa” ( a înţepa), „împropozită” (cu basmaua legată la cap). Există în textelele gorjeneşti unele cuvinte compuse, formate prin contopirea altor cuvinte. De exemplu: măvaică ,,mă vait că”, mi-e sâlă „mi-e silă” (scârbă) de ceva/cineva, ozîcă „parcă” (parcă), machia „mai ştii?”, Joimari „joia cea mare”, Sfeterangheli „Sf. Arhangheli”, Sântoader „Sf.Toader”, păidar „păi, da, da”, cică, „zice că”, acoloşa, aicişa cu [a] adverbial, cumbunoare „cum bună oară”, cinzacă/cinzoc*, „măsură pentru 50 gr. de ţuică”, dinadins ,nadins (din + înadins), cărbujari „cărbune + jar” de origini diferite, primul fiind latin (cărbune) şi al doilea slav (jar), vasăzâcă (verb + conjuncţie + verb). Compusele furgăsî, furcumpăra, feliciştocuri, furluai sunt contaminări cu nuanţe umoristice pe care Al. Graur le numeşte deraieri lexicale. Aceste compuse prin contopire au elemente foarte sudate, încât cu greu distingi părţile componente; la altele distincţia se face încă uşor.Din cele menţionate mai sus, putem concluziona că, în rezultatul evoluţiei limbii şi al perfecţionării structurii ei morfematice, o parte din unităţile lexicale derivate ies din circulaţie şi se arhaizează (unele din ele nici nu sunt cunoscute vorbitorilor de azi ai limbii române, iar în cazul altora, vorbitorii evită a le întrebuinţa, deoarece sesizează coloratura lor arhaică). Lexicul textelor analizate are un caracter eminamente popular, de aceea a fost folosit şi în Dicţionarul Academiei. Unele cuvinte, cunoscute şi în graiul din regiunile învecinate cu Oltenia, sunt, totuşi, mai frecvente în această arie. Iată o parte din ele: a prepoziţie: soarele a chindie, aba interj. care exprimă mirare, surprindere, an „anul trecut” (lat. anno), bia interj. care exprimă afecţiune: Ce vă-i, bia, face, de plângeţi? a crici (a atrage atenţia cu insistenţă), de loc adv. (imediat, îndată), funcie subst. (butoiaş), a (h)udi (a rămâne), a hurui (a dărâma), jeg (murdărie,râp ), maichea, machea interj. care exprimă mirare, nedumerire, muică „mumă, bunică”, postavă (postăviţă) (albie), prânzu-ăl mare (amiază), stelniţă (ploşniţă) , străfigat (strănut), pe tocmai (pe potrivă), tron (sicriu), o ţâră (o ţârâşică) (puţin), vâi (vai), a zvidui (a lecui), dârjală (ciomag), gârligi (intrare în bordei), praftoriţă (un fel de uşă), corlată (poliţă îngustă), zălar (lemn gros), teiele (urzeala rogojinii), strelice (picătură), zgoandă (glumă), dănănaie (întâmplare), posod (pârghie de lemn), lăptoc (scoc).
    
După cum s-a putut constata, lărgirea sferei semantice şi modificările survenite în accepţiunea unor vocabule româneşti este una din virtuţile limbii, ce-i conferă noi mijloace de expresie. „Precum într-un sanctuar” (M. Eminescu), în limbă „reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte”, ocupaţiile, tradiţiile neamului nostru. Cercetarea sensurilor arhaice ale unor componente din frazeologismele româneşti din limba actuală ne permite să relevăm încă o dată cum întreaga viaţă a strămoşilor noştri, credinţa, evenimentele istorice şi-au lăsat amprenta în ea.
 
Bibliografie selectivă
 
- Cazacu, Boris, Studii de dialectologie română, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1966.
- Matilda Caragiu Marioţeanu, Compendiu de dialectologie română, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975.
- Popescu, Radu, Graiul gorjenilor de lângă munte, Craiova, Scrisul Românesc, 1980.
- Brâncuş, Grigore, Graiul din Oltenia, în Limba română (L.R.), nr. 3/1962
- Sterescu, Stelian, Nărojii, Convorbiri literare, XLVI, 1912, p. 1044-1055; 1165- 1168
- C.S.Nicolăescu - Plopşor, Tivisoc si Tivismoc, Bucureşti, Ed. Tineretului,1966.
Tătăroiu, Dumitru , Cântece pentru dimierii mei, Tipografia Gorjanul”, 1945.
footer