Revista Art-emis
Despre problema noutății în filosofie (1) PDF Imprimare Email
Acad. Alexandru Surdu   
Miercuri, 12 Martie 2014 13:16

Acad. Alexandru Surdu, art-emisFilosofia este o îndeletnicire veche, doar religia o mai întrece, de cel puţin două milenii şi jumătate. Cum trece timpul!, ar putea să zică cineva pus pe glume. Şi, dacă ne gândim bine, de-atâta vreme, filosofii discută cam despre aceleaşi lucruri. Cum de nu s-or fi săturat? Unii spun că, de fapt, discută despre aceleaşi lucruri, dar mereu altfel. Chiar şi aşa însă, dar până când? Cu religia situaţia este alta, după ce s-a constituit şi instituit ca atare, se cam termină cu discuţiile. Ori o accepţi aşa cum este ori nu. Noutăţile nu mai sunt tolerate. Nu este chiar aşa, sau nu este aşa în toate religiile. Pe marginea lor, teologii se întrec în publicarea de cărţi şi susţinerea de doctorate: cum laude, magna cum laude etc., sunt invenţiile lor. Adică, zic unii, se fac multe chiar şi acolo unde nu mai e nimic de făcut!

Să fie oare aceeaşi situaţie şi în filosofie?, care, de, nu este chiar atât de veche ca religia, dar doctoratele cel puţin merg înainte, ca şi publicaţiile acestora şi mai ales ale celor care, neavând alte ocupaţii, se autointitulează filosofi. Pe de altă parte însă, chiar şi o parte dintre specialişti consideră că, în ciuda doctoratelor şi a publicaţiilor, care ştim noi cum sunt, s-a cam terminat cu filosofia. A venit perioada postmodernistă şi, ca atare, ar trebui să ne găsim alte ocupaţii. Dar nu s-a spus oare şi despre religie, încă de pe timpul pozitiviştilor scientişti, că i-a trecut vremea? N-au decretat unii, chiar filosofi, că „Dumnezeu e mort”? N-au fost alţii care i-au torturat şi ucis pe preoţi şi le-au pângărit altarele? Şi, iată, că la noi se construiesc mai multe biserici ca oricând, în ciuda secularizării, cu care ne tot sperie ateii, care, în realitate, practică şi ei tot felul de culte şi de „oculte”, cum le zic unii, şi se închină la chipuri cioplite în valută forte. Oricum, independent de această situaţie, care, în filosofie cel puţin, se tot repetă, fără ca ea să aibă ceva de suferit, chiar în situaţii mai grele, în care este periodic interzisă, faţă de mulţimea contribuţiilor din toate domeniile filosofiei, se pune totuşi întrebarea, pe care Constantin Noica o avea ca titlu al uneia dintre cărţile sale: Cum e cu putinţă ceva nou?, şi, adăugăm noi, mai ales în filosofie.

O ştiinţă la fel de veche ca şi filosofia, care o şi cuprindea în două ipostaze, respectiv: cosmologia şi cosmogonia, care studiază într-una structura şi evoluţia aceluiaşi Univers, vine aproape zilnic cu tot felul de noi descoperiri şi, fireşte, cu şi mai multe interpretări şi ipoteze, teorii etc., de-ai zice că oamenii aceştia nu mai au alte treburi de făcut. Ce-i drept, creşte şi numărul celor care nu mai cred nimic din toate acestea şi se întorc la cititul în stele pe canavaua horoscoapelor care se înmulţesc şi ele în proporţie geometrică. Dacă ar fi vorba despre istoria filosofiei, pe care Noica o cunoştea mai bine decât noi toţi, atunci n-ar mai fi pus problema noutăţii în aceşti termeni, căci, încă de la începuturile sale, filosofia a fost bântuită de noutăţi, şi chiar periodizarea ei, ca şi împărţirea unor etape se făcea între vechi şi nou, între bătrâni şi tineri, între timpuriu şi târziu. Stoicii, de exemplu, faţă de peripatetici, erau cei noi (hoi neoteroi), dar şi platonismul şi aristotelismul era fiecare împărţit, în timpuriu şi târziu, cum devenise şi stoicismul pe vremea romanilor. Filosofia chiar, începând cu Descartes, s-a numit modernă, faţă de scolastica târzie, iar pentru perioada mai recentă se foloseşte denumirea de contemporană, cea actuală numindu-se şi post modernă, căci nu-i poţi spune  post contemporană ! Noi îi zicem „actuală”, dar după noi, cum să-i mai zicem, adică „după actuală”?! Cu alte cuvinte, din moment ce aşa a mers filosofia, din noutate în noutate, înseamnă că aşa a fost cu putinţă să meargă, şi n-are nici un rost să ne întrebăm, cum ar fi putut să meargă altfel. Tâlcul întrebării lui Noica nu este însă acesta, şi este chiar mai grav decât referinţa lui la filosofia noastră „cea de toate zilele”, la trăncăneala noastră obişnuită, pe urmele astronomilor sau nu, ale chiromanţilor sau ale futurologilor (horribile dictu!), prin care am ajuns adesea de râsul lumii. Russell zicea că n-a auzit, până în zilele lui, nici o prostie pe care să n-o fi spus în prealabil vreun filosof! Nu ştim dacă sub influenţa filosofiei, cu care a tot cochetat, sau nu, dar şi „lordimea” sa a debitat la prostii, care, strânse întreolaltă, ar face cât o enciclopedie. Ştia el ce spune!

Cu referinţă şi la filosofie, când este vorba de noutate, trebuie să facem distincţia dintre descoperire şi invenţie. Descoperirea presupune ceva existent dinainte, dar necunoscut încă. Geografic vorbind, sunt şi astăzi locuri necunoscute şi, se poate considera că odată tot se va găsi cineva care să le găsească. Faptul că unele descoperiri sunt de mare importanţă sau valoare este altceva. Dar există şi descoperiri pe care cu greu ar putea sau ar fi putut să le facă alţii, cum a descoperit, de exemplu, Aristotel structurile silogistice din formele entimematice ale gândirii. Invenţia este însă altceva, ea vine în plus, este un adaus, făcut de cineva, de unul sau de mai mulţi oameni. Invenţiile din domeniile cultural-artistice sunt numite „creaţii”, iar inventatorii „creatori”.

În măsura în care se referă la ceea ce există, la existenţă (to on), filosofia a făcut şi face descoperiri, pe care, cu timpul, le-a lăsat pe seama ştiinţelor, care şi-au împărţit tărâmul existenţei în domenii de studiu, filosofia venind adesea după aflarea descoperirii pentru a o interpreta. Aşa s-a şi născut epistemologia, adică teoria cunoaşterii ştiinţifice. Prin aceasta, pătrund în filosofie noutăţile, ca să le zicem aşa, de mâna a doua, gata făcute. Există şi unele excepţii, mai ales în trecut, când filosofii făceau, în măsura în care erau şi oameni de ştiinţă, descoperiri, chiar epocale. Isaac Newton se considera încă filosof, cum o dovedeşte şi titlul lucrării sale Principiile matematice ale filosofiei naturale, el fiind contemporan cu alţi doi filosofi şi oameni de ştiinţă: Descartes şi Leibniz, care au ajuns la descoperiri, prin perfecţionarea metodologiei, care ţineau însă mai mult de invenţie. Matematicile sunt însă „muzele intelectului” şi nu sunt agreate de către toţi filosofii, căci mai există şi alte facultăţi ale gândirii: raţiunea şi speculaţiunea, cu noutăţile lor.

Cochetarea filosofiei cu matematicile şi cu ştiinţele exacte, bazate pe matematici şi valorificarea noutăţilor existenţiale, referitoare la stări de fapt şi la situaţii obiectuale, la mulţimi şi la clase de obiecte cu diferite proprietăţi şi relaţii, ca şi la operaţiile care se pot face cu ajutorul acestora, a condus la elaborarea logicii intelectului, în forma logicii matematice, numită mai potrivit „logică simbolică”, datorită limbajului simbolic (de semne grafice) în care se exprimă, cu aplicaţii şi în fizică. Datorită noutăţilor pe care le-a adus logica simbolică şi larga sa aplicabilitate, în mod firesc, aceasta a fost numită „logica nouă” sau „logica modernă”, faţă de logica raţiunii (de la logos = ratio), numită „tradiţională” sau „veche”, ceea ce nu sună atât de rău, mai ales că aceasta exista încă de pe vremea lui Aristotel. Mai rău sună însă denumirea de „învechită”. Este momentul să amintim de acţiunea principiului, pe care l-am numit pars pro toto, care atinge aici punctul culminant al evidenţei. Un grup de noutăţi, întru totul apreciabile, constituite într-o ramură nouă a logicii, adică a disciplinei filosofice care se ocupă cu studiul gândirii, în loc să fie adăugată, alăturată celorlalte, este considerată ca singura valabilă. Adică o parte a logicii este considerată întreaga logică. Pentru a se ajunge la această situaţie au fost parcurse însă câteva etape.

Primele preocupări de logică matematică au fost legate de fundamentele matematicii, când matematicienii au simţit nevoia de a-şi defini conceptele, de a-şi preciza principiile şi mijloacele de raţionare. Din această cauză, ei au apelat la logica raţiunii, devenită tradiţională şi chiar clasică, datorită adoptării sale universale şi reducerii la elementele strict necesare pentru predarea ei în şcoală (în gimnazii, licee şi universităţi), motiv pentru care se mai numea şi „logică de şcoală” (Schullogik) sau „logică generală”. Aceasta avea două părţi: teoria elementelor şi metodologia, numite şi logica elementară şi logica aplicată. Mai ales ultima parte avea legături directe cu toate ştiinţele şi în special cu matematicile. Aceasta era situaţia de la mijlocul şi sfârşitul secolului al XIX-lea.

Utilizarea logicii (clasice) în matematici era ceva obişnuit şi firesc, şi chiar utilizarea ei la fundamentarea acestora sau a oricăror alte ştiinţe. Din această cauză, la început, nu s-a acordat vreun interes deosebit acestei îndeletniciri. Singurul lucru care ar fi trebuit să atragă, dacă nu îngrijorarea, cel puţin atenţia, era faptul că, de data aceasta, nu logicienii erau cei care se ocupau cu aplicaţiile logicii în matematici, ci matematicienii, care, principial vorbind, ar fi putut s-o aplice greşit. Şi, într-o anumită măsură, chiar aşa s-au petrecut lucrurile.

Definiţia conceptelor matematice, de exemplu, nu s-a făcut şi nu se poate face prin gen proxim şi diferenţă specifică în maniera logicii clasice, ci se face logico-matematic prin echivalenţă-egalitate, pentru care se şi introduce semnul „=Df”. Principiile logicii, transcrise simbolic, cu valori deosebite în logica tradiţională, devin echivalente în logica simbolică, nu numai între ele, dar şi cu orice altă formulă din calculul propoziţional. De exemplu: (pv~p)=Df~(p&~p), adică formula principiului terţului exclus, este echivalentă cu formula principiului noncontradicţiei. Acceptarea unor astfel de noutăţi în logică, împrumutate sau nu din matematici, a stârnit la început adversitatea logicienilor clasicişti, care le considerau greşite. Reacţia logicienilor moderni a fost, că, dimpotrivă, erau greşite şi învechite concepţiile clasice. La început au câştigat clasiciştii cu logica raţiunii, după care, logica intelectului, modernă, simbolică, datorită aplicaţiilor în ştiinţele exacte şi în tehnica modernă, i-a îndreptăţit pe modernişti nu numai să câştige disputa cu cei vechi, dar să şi proclame logica simbolică drept singura logică acceptabilă, fără să ţină cont de faptul că logica tradiţională, veche sau nu, se referea la altceva, la o altă facultate a gândirii. Categorial-filosofic vorbind, raţiunea şi, respectiv, speculaţiunea, căreia îi corespunde logica dialectico-speculativă, au fost reduse la intelect (pars pro toto), ceea ce ar însemna că noutăţile mai mult strică, cel puţin în logică.

S-a mai întâmplat însă ceva deosebit. O parte dintre reprezentanţii logicii moderne (simbolice) a intelectului, cei familiarizaţi cu logica raţiunii, de regulă nematematicieni, au considerat că aceasta, învechită fiind, ar putea fi modernizată, adică transpusă, transcrisă, reelaborată cu metode logico-matematice. Principial, i s-a acordat şi logicii tradiţionale o şansă de a mai exista, dar numai în formă logico-matematică. Această tendinţă, materializată chiar într-o disciplină distinctă numită uneori „logistică”, de interpretare a raţiunii cu metodele intelectului, era însă o reeditare a manierei kantiene de interpretare a formelor logice ale raţiunii, în special conceptul, dar şi judecata şi unele raţionamente, ca formaţiuni ale intelectului (conceptul, de exemplu, ca funcţie), tendinţă manifestată şi în alte perioade din istoria logicii, dar conştientizată abia după elaborarea efectivă a logicii intelectului. Maniera lui Leibniz, de exemplu, de a reduce total (deci şi formele logicii tradiţionale) la calcul. Este vorba aici de facultatea hibridă a gândirii „intelectul raţional”, oarecum simetric „raţiunii speculative”, de interpretare a formelor raţiunii cu mijloace de gândire dialectico-speculative, manieră, şi aceasta, cu aplicaţii kantiene, hegeliene şi materialist-dialectice până spre zilele noastre.[1]

- Va urma -

---------------------------------------------

[1] cu acordul directorului rev. http://www.revistaclipa.com/

footer