Revista Art-emis
Elemente de cultură indiană (2) PDF Imprimare Email
Cercetător dr. Gabriel Ungureanu   
Miercuri, 05 Februarie 2014 22:53

Cercetător drd. Gabriel Ungureanu, art-emisSinteza antropoculturală şi apariţia hinduismului

Numele India provine de la toponimul Ind, care la îşi are originea în limba persană Indù, şi din cuvântul sanscrit Sindhu, sau numele istoric local pentru râul Ind. Acum se ştie că grecii antici se refereau la indieni cu termenul Indoi, adică poporul Indului. Deci denumirea Hindustan, care înseamnă „ţara induşilor”, se referea la nordul Indiei, dar ulterior s-a generalizat ca un sinonim pentru întreaga Peninsulă Indiană. Cuvântul aryan semnifică un om nobil cu descendenţă distinsă. Arienii începuturilor erau un popor nomad migrator şi în urma cercetărilor recente s-a stabilit că marele grup al popoarelor aryas precum indo-arienii, indo-europenii, indo-iranienii reprezintă un grup de popoare care se pare că au avut ca patrie originară Caucazul. Din această locaţie geografică, în mileniul II î.Hr., strămoşii arieni au migrat spre sud-est, contopindu-se cu populaţia dravidiană locală a Indului şi dând asfel naştere mai târziu noului popor hindus. O altă deplasare s-a produs spre vest în Europa populaţiile locale mixîndu-se cu arienii nomazi şi astfel se ajunge la ceea ce cunoaştem a fi civilizaţia europeană actuală. Aceşti nou veniţi sub soarele Indiei cunoşteau tainele agriculturii dar şi creşterea animalelor care le asigurau subzistenţa minimală atunci când calamităţile naturale opreau practicarea agriculturii extensive. Între 1500-1200 î.Hr., arienii se conturează cultural spre sudul Indiei şi invadând câmpile dintre Indus şi Gange la est. Având acel geniu religios pe care acum îl cunoaştem, devin încă de la aceea vreme poate primul popor care transmite omenirii cuvântul şi poruncile unui Creator, politeismul lor ulterior aflându-se la originea religiei hinduse. În anul 500 î.Hr,. se aşează stabil în nord-estul Peninsulei Indiene în misterioasa capitală Pataliputra ce pastrează şi astăzi influenţele arhitecturii acelor vremuri. Ultima migraţie aryas spre sistemul hidrografic Gange-Yamuna este demonstrată atestă şi demonstrează fără tăgadă că arienii au învins şi asimilat în final civilizaţia dasyu. În contactul iniţial petrecut în epoca harappiană, a existat o sinteză între spiritualitatea aborigenilor dasyu şi aceea a aryas, autori şi constructori ai culturii şi civilizaţiei urbane hindu. Dar nu numai această sinteză a avut importanţă, ci şi influenţa specifică şi aproape exclusivă a arienilor deoarece aşa se explică importanţa majoră pe care o capătă brahmanii după perioada vedică. Simbioza cu populaţia învinsă a început destul de devreme. Mulţi indivizi ai populaţiei învinse sau integrat foarte bine în societatea ariană; de exemplu conducătorul Dăsa este omagiat pentru că îi ocroteşte pe brahmani după cum se arată în Rig Veda.

Căsătoriile cu femei dasa aduc elemente atohtone în limbă şi anumite legende păstrate sunt tot de origine autohtonă. Acest proces de mixare rasială, culturală şi religioasă, se va accentua pe măsură ce arienii vor înainta în câmpia Gangelui. În urma cuceriri ariene societatea a fost structurată în trei clase: preoţii brahmana, militarii ksatriya, agricultori-crescători de vite vaisya. La care ulterior au fost adaugate clasa servitorilor sudra şi clasa celor ce se ocupau cu meserii impure paria: macelari, călăi, măturători, gropari etc. Cercetările arată că indo-arienii cunoşteau agricultura, aveau turme cu vite mari dar posedau şi turme de porci sau de oi. De asemeni cunoşteau calul sălbatic şi cel domesticit. Deşi au apreciat plantele şi productele agricole, arienii fiind nomazi au ales o economie pastorală întrucât animalele puteau fi deplasate uşor în timpul migraţiilor sau al incursiunilor militare de cucerire. Ca elemente principale ale culturii lor care îi caracterizau am putea enunţa: familia patriarhală, nomadismul cu animale, cunoaşterea artelor marţiale precum şi organizarea militară necesară în vederea purtării războaielor; sunt trăsături definitorii ale triburilor indo-ariene aflate în expansiune. Victoriile militare ale popoarelor vedice asupra populaţiilor vechi din India s-au datorat în principal carelor rapide de război pe două roţi care erau atât de preţioase încât erau transportate în caruţe trase de tauri pentru a fi păstrate în stare bună pentru bătalii. La începuturi dinamica socială îi recomanda drept nomazii veniţi din nord dar îi aflăm şi sedentarizaţi în organizaţii tribale, cu o viaţă pastorală la început devenită ulterior rurală şi urbană pe măsură ce au cucerit regiunile Indiei.[1 ] Acest aspect s-a evidenţiat mai ales în sud acolo unde se practica demult agricultura şi comerţul existând chiar oraşe administrate, căi de acces terestre dar şi maritime mai ales spre Arabia şi Oman. Ca mod de subzistenţă indienii vedici practicau agricultura, dar economia uzuală lor era mai ales pastorală. Vitele erau utilizate în tranzacţiile comerciale având rolul valorii de schimb. Se consuma lapte şi produsele derivate, precum şi carnea bovinelor pe atunci nefiind interzisă sacrificarea vacilor. Calul era foarte preţuit, dar nu era folosit decât în războaie, incursiuni şi rituale regale.

În perioada de început a migraţiei lor arienii nu aveau oraşe, decât cele pe care le cucereau şi în care se aşezau pentru administraţie şi nu cunoşteau scrierea. S-a stability că toate textele vedice au fost consemnate prin tradiţia orală fiind scrise ulterior. Indo-arieniii elaborează o mitologie şi o teologie specifice. Ei practicau sacrificii de animale şi cunoşteau foarte bine valoarea magico-religioasă dar şi terapeutică a cuvântului şi a cântecului. Deasemeni aveau concepţii filosofice şi ritualuri care le permiteau să investească spaţiul ocupat şi să aducă argumente ale unei provenienţe de natură celestă respectiv să „oglindească cosmogonic” regiunile în care se aşezau. Dacă la începututurile apariţiei lor în India adorau pe marele zeu Dyauspitar sau Cerul nemărginit ce simboliza Tatăl ceresc sau paternitatea, cu timpul importanţa aprecierii a trecut la cuplul de zei Varuna şi Mitra iar mai apoi la marele erou solar zeificat Indra. Duşmanii arienilor din razboaie au fost mitologizaţi în scrierile vedice, transformaţi în „demoni” şi „vrăjitori”; şi tot aşa, bătăliile pentru cucerirea teritoriului au fost asimilate luptelor lui Indra împotriva balaurului Vrtra şi a altor entităţi „demonice”.,,El este eroul prin excelenţă, modelul exemplar al luptătorilor, adversarul redutabil al populaţiilor Dasyu ori Dasa. Tovarăşii săi, Măruţii, reflectă, la nivel mitologic, societăţile indo-iraniene de tineri luptători (maryă). Dar Indra este demiurg şi fecundator totodată, personificare a exuberanţei vieţii, a energiei cosmice şi biologice. Neistovit băutor de soma, arhetip al forţelor genezice, el declanşează uraganele, stârneşte ploile şi comandă tuturor apelor. Mitul central al lui Indra, de altfel cel mai important mit al Rig Vedeî, relatează lupta victorioasă a acestuia împotriva lui Vrtra, balaurul uriaş care închidea apele în „adâncul muntelui”, întărit de soma, Indra doboară şarpele cu temutul său vajra („fulger”), armă făurită de Tvaştr, îi crapă ţeasta şi eliberează apele care se îndreaptă spre mare „asemeni unor vaci mugind” scrie savantul roman Mircea Eliade în celebra sa lucrare „Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase”. De asemeni în lucrarea lui Herman Kulke O istorie a Indiei gasim un citat vedic [2 ] care arată vitejia legendară a acestui erou: „Înarmat cu fulgerul său şi încrezător în vitejia sa el cutreiera sfărâmând forturile dasailor. Aruncă lancea ta, cu bună ştiinţă, Fulgerătorule, catre Dasyu; mareaţă puterea şi Gloria poporului Arya, Indra…Uită-te la această mare bogăţie pe care o posedă, şi ai încredere în torţa eroică a lui Indra. El a găsit vitele şi a găsit caii, el a găsit plantele, pădurile şi apele.” Tot ca zeu vedic întâlnim pe şi Agni care era zeul arian al focului şi care în luptele descrise în vede a „slăbit zidurile cu armele lui”; pe cale de consecinţă putem înţelege că fortificaţiile care erau de lemn au fost incendiate: „De teama ta au luat-o la fugă rasele de culoare închisă, împrăştiate în depărtare părăsindu-şi averile, când s-au aprins. O Vaisnavara, pentru Puru, tu Agni, ai aruncat lumina şi le-ai despicat castelele…Tu i-ai alungat pe dasai din casele lor, o Agni şi ai adus lumina în puternică pentru a lumina pe arya”. Dar rolul focului domestic în cultura arya era important încă în epoca preistorică.

Atestat în numeroase societăţi arhaice, în Vede, zeul Agni reprezintă prin excelenţă sacralitatea focului, El este fiul lui Dyaus Cerul de la început. Zeul Soma apare ca fiind al treilea ca importanţă din Panteonul vedic, în Rig Veda, o carte întreagă, a IX-a, este dedicată lui Soma pavamăna. Datorită sarcinii sale atribuite în arderea cadavrelor, el este denumit ca fiind „înghiţitorul de carne” si comparat uneori cu şacalul şi cu câinele. Este singurul său aspect morbid deoarece numeroase detalii legate plantei Soma sau bautura nemuririi sunt descrise la superlativ şi în termeni cosmici de textele vechi ale Vedelor. Vorbind despre calităţile şi efectele acestei bături miraculoase Mircea Eliade scrie: „Soma deşteaptă gândirea, reînsufleţeşte inima şi curajul războinicului, sporeşte vigoarea sexuală, vindecă bolile. Băută de preoţi şi de zei laolaltă, soma apropie Cerul de Pământ, întăreşte şi prelungeşte viaţa, garantează fecunditatea, într-adevăr, experienţa extatică revelează în acelaşi timp plenitudinea vitală, sensul unei libertăţi nelimitate, posesia unor forţe fizice şi spirituale abia bănuite. De aici sentimentul comuniunii cu zeii, ba chiar a apartenenţei la lumea divină, certitudinea „ne-morţii”, adică, înainte de orice, a unei vieţi plenare prelungite la nesfârşit. Cine e cel ce vorbeşte în faimosul imn X, 119, zeul sau extaziatul care băuse băutura sfântă? „Cele cinci seminţii (umane) nu mi s-au părut demne de vreo atenţie - nu băusem oare soma?”’ Personajul îşi enumera faptele: „Am stăpânit cu statura mea Cerul, am dominat largul pământ... Voi izbi acest pământ cu lovituri teribile... Am proiectat o aripă a mea pe cer, cealaltă aici în lumea aceasta... Sunt mare, sunt mare, m-am înălţat până la nori - nu am băut eu oare soma?” (Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase)

Zeii Hinduismului

Sunt cunoscuţi şi veneraţi mii de zei în Hinduism, încă din epoca în care au apărut textele Vedice, dar Indra stapânul Solar mai era cunoscut şi ca Luminătorul dătător de viaţă fiind unul dintre zeii principali. Odată cu evoluţia brahmanismului, triada: Brahma, Vişnu, Shiva au apărut şi s-au impus odată cu structurarea societăţii indiene în sistemul castelor.[3 ] Shiva-zeul procreaŢiei, plin de viaţă şi energie, cu puteri ascunse, este prezentat ca având trei ochi, cel de pe frunte privind necuprinsul Universului şi eternitatea.Este de asemeni soţul zeiţei Kali care reprezenta dual moartea dar şi fecunditatea. Vişnu este considerat zeul ordinii şi al castelor nobiliare. Brahma-zeul este cel ce stăpâneşte absolutul, apare ca fiind Unicul principiu creator. Pe langa această înaltă triadă mai apar şi: Agni-zeul focului, Varuna-zeul Cerului, Vayu-zeul vântului Chandra-zeul lunii, Mithra-zeul soarelui Maya-zeita magiei şi iluziei. Durga sau Parvati este zeiţa energiei creative feminine.Copii săi sunt: Lakşmi zeiţa frumuseţii şi bogătiei.Sri Ganesha-zeul cu cap de elefant, al înţelepciunii şi al prudenţei, Sarasvati-zeiţa învăţăturii, a muncii si a oratoriei. Nu în ultimul rând apar Atman-zeul sufletului, Hanuman zeul-maimuţă, Krisna-cea de-a opta întrupare a lui Vişnu şi mulţi alţii pe care economia acestui text nu îi poate cuprinde.[4 ]

Texte religioase, filosofice şi de medicină

Ritmurile cosmice, mareele, inundaţiile benefice, inundaţiile distrugatoare, forţa vântului ce uneori răcorea arşiţa iar alteori culca la pământ pădurile seculare, soarele dătător de viaţă şi focul magmatic, ploaia, nisoarea, îngheţul, fulgerul şi tunetul, cutremurele şi eclipsele: toate acestea au fost asimilate puterii zeilor Creatori. Astfel cei ce veniseră asimilau cultural pe cei invinşi inculcându-le tradiţiile lor dar fenomenul avea şi revers deoarece multe elemente ale vechii civilizaţii se regăseau acum adoptate în cultura rasei învingătoare. Această osmoză culturală a marii transhumanţe arya spre răsărit a cristalizat apariţia unei nevoi a ordinii de Creaţie cosmologică şi astfel au apărut Vedele care consemnează apariţia şi faptele zeilor. Textele sfinte ale hinduşilor se împart in doua mari linii generale de concepţie: shruti si smrti, iar limba în care au fost redate oamenilor era sanscrita. Shruti înseamnă auz şi denumeşte acea colecţie de texte, considerate ca provenienţă din revelaţia ori epifania sacră, şi care au fost păstrate şi transmise prin tradiţia orală. Din această Samhita (colecţie - lb.sanscrită) fac parte: Rig Veda, Yajur Veda, Sama Veda, Atharva Veda, Brahmanas, Aranyakas şi Upanishadele. De inspiraţie divină aceste cunoştiinţe nu sunt puse la îndoială nici astăzi, considerându-se că ele au existat din totdeauna, au o origine supraumană şi au fost transmise prin oameni care au atins sfinţenia (rişi). Nu se cunoaşte data exactă scrierii şi punerii în circulaţie a textelor vedice. Se admite posibilitatea ca ele să fi apărut urmă cu aproape 5000 ani î.d.Hr. Samhita Rig Veda sau Veda Imnurilor, este cea mai veche dintre textele sacre indiene conţine 1028 de imnuri cuprinse în zece lucrări mandala care erau recitate de preoti, ca rugăciuni de adorare şi slavă a zeilor, atunci când li se aduceau jertfe.

Există multe similitudini între imnurile RigVeda şi Avesta iraniană care se certifică şi se revendică din perioadele proto-indo-iraniene. Aceste scrieri erau şi sunt de multe ori asociate cu străvechea cultură Andronovo din munţii Urali. Sama-Veda (în sanscrită sāmaveda) este „Veda scandărilor” sau „Cunoașterea prin melodii”. Numele acestei Vede vine din cuvântul sanscrit „sāman”, care denumeşte un imn metric sau o odă. Are 1459 de strofe, luate din Rig-Veda (fară 78 din ele). Actual ne-au rămas două revizuiri, Kauthuma/Ranayaniya și Jaiminiya. Această Veda servea drept o culegere de cântece pentru preoții care luau parte la liturgie. Un preot care intonează imnuri din Sama-Veda în timpul unui ritual este numit „udgātṛ”, cuvânt care derivă din sanscrită ud-gai şi care înseamnă „a cânta”, sau „a scanda”. Imnurile trebuiau să fie ritmate în acord cu anumite melodii fixe; de aici și denumirea colecției. Yajur Veda prezintă formulele folosite in cadrul jertfelor. Este compusă din mantre plasate în proză arhaică și din anumite versuri luate din Rig Veda. Textul ei are două variante: Veda albă - shukla veda şi Veda neagră - krishna veda. În prima parte gasim textele vechi ale scripturii, iar a doua învăţături privind  oficierea jertfelor. Atharva-Veda este compusă din 760 de imnuri cu un accentuat caracter magic. Această samhita este foarte importantă pentru că se constată în versurile ei începutul unei gândiri speculative. Artharva-Veda redă şi reprezintă importanţa cunoașterii atharvanelor și Angirasei. Artharva-Veda sau Atharvangirasa a fost scris de poeții „Atharvan și Angirasa”. Preotul, care venera focul și Soma bautura nemuriri era denumit atharvan. Samhitā Atharva-Veda conține aproximativ a șasea partea dintre strofe care sunt în comun cu Rig-Veda. Mai toate strofele sunt metrice, dar unele capitole sunt prezentate în proză. Actual se cunosc două sinteze ale Atharvana-Veda respectiv Paippalāda și Śaunaka. Faţă de celelalte Vede, Atharvana-Veda are o legătură minimă cu ideaţia sacrificiilor. Ea prezintă în prima parte vrăjile și mantras-urile, pentru apărarea omului în fața demonilor și a catastrofelor naturale. Deasemeni îndrumă desfacerea vrăjilor şi alungarea bolilor, dar ajută şi la înţelegerea tehnicilor de viață lungă. A doua parte conține imnuri speculative și filozofice, cosmologice care anunţă apariţia Upanishadelor. Tot acolo mai putem distinge primele referinţe la Skambha Susţinătorul cauză şi prim principiu al Universului, Prana, „Suflul Vieții”, Vāc, „Cuvântul”.

Cunoscuta mantră „Om” a apărut pentru prima dată în Atharva-Veda, și a fost asociată mai târziu în filosofie cu realitatea absolută sau brahman, în lucrarea Taittitrīya Upanishad. Ayurveda este cuprinsă în cea de a patra Veda, Atharva-Veda. La început, principiile de vindecare expuse în Atharva-Veda se bazau pe puterea de vindecare a sunetului sau cuvântului. Mult mai târziu în perioada vedelor şi mai apoi a evului mediu Ayurveda[5 ] a fost îmbogatita de cercetarile şi tehnicile alchimice, cu preparatele de extracte plante şi minerale esenţiale. Sunt menţionate lucrări ayurveda care datează încă din perioada antichitatii: Charaka Samhita, tratat de medicină generala, în mai multe volume. Susruta Samhita- tratat de medicină generală şi chirurgie unde sunt publicate tehnici chirurgicale care sunt realizate şi în zilele noastre.Astanga Hrdaya -compendiu de medicină şi altele care au fost păstrate în temple şi mânăstiri secrete. Ayurveda este cel mai vechi sistem de vindecare din lume, atestat istoric încă de acum 6000 ani. Ayurveda s-a dezvoltat si practicat în India. Budismul a exportat Ayurveda si a popularizat-o în Tibet şi în alte ţări ale Asiei de Sud precum Thailanda sau actuala Birmanie. Textele Brahmanas, explică si interpretează modalităţile de practicare ale ritualurilor uzitate în anumite ceremonii de jertfe aduse zeilor. Cea mai importantă şi cunoscută este scrierea Shatapatha-Brahmana. Acestea au un loc central în evoluţia filosofică indiană prin aceea ca mediază o tranziţie de la mitologie la gândirea logică. Apoi apare o filosofie speculativă sub denumirea Aranyakas. Acestea contin meditatii ale călugărilor indieni, despre raţiunea ofrandelor şi a cuvantului sacru brahman. Aranyakale, sau „textele de sălbăticiune”, reprezintă concluzii ale textelor Brahmanelor, care includ dialoguri și interpretări ale ritualurilor periculoase precum și alte problematici ale acţiunii umane. Upanishadele apar ca o sinteză filozofică şi religioasă a indienilor în ele se regăsindu-se adnotarea şi limitarea gandirii filosofice Vedantice. Gândirea upanishadică încearcă să pondereze tradiţia jertfelor nesfârşite, să adopte o atitudine pozitivă, şi reuşeşte să impună un nouă tendinţă, a contem­plaţiei şi observaţiei. Pe cale de consecinţă ofranda ca act obligatoriu şi absolut obedient este înlocuită de actul meditaţiei.

Ideeaţia principală a Upanishadelor se centrează în jurul unui monismului, principiu care afirmă ca la originea vieţii în Univers există o singură sursă sau substanţă unică care a generat viaţa. În Upanishade există doar o singură realitate: acea a lui Brahman. Singura ieşire din Samsara (ciclul nesfârşit al reâncarnărilor) este înţelegerea supremă a identităţii de sine a individului (Atman) cu Absolutul (Brahman). O viaţă pozitivă cu fapte bune poate ameliora situatia destinologică a omului legat în procesul reâncarnarii, oferindu-i o şansă de eliberare într-o ultimă existenţă înălţată spiritual. Eliberarea din Samsara se facea doar prin cunoaşterea demiurgului: tat tvam asi - Acela esti tu!!!. Totuşi Upanishadele nu sunt un sistem teologic centrat şi coerent în ele regăsindu-se idei filosofice tributare unor abordări aleatoare şi de logică rigidă. Smrti, însemnă tradiţia sacră foarte veche şi considerată ca operă umană, aceste scrieri având un caracter pregătitor pentru omul novice în cautarea căii. Cronologic, Vedangas sau componenteleVedei sunt cele mai vechi. Ele analizează fonetica, gramatica, etimologia , astronomia si ritualurile. Cărţile legii, Dharma Shastras sunt o valorificare specializată a textelor Vedangas. Din­tre acestea cele mai cunoscute sunt Legile lui Manu care au scrise prin anii 200 î.Hr. şi 200 d.Hr. Legile lui Manu prezintă principiile legii, dar şi îndrumările şi regulile pentru comprtamentul cotidian. Chiar şi structura castelor este prezentată ca având responsabilitati morale şi nu un sistem prin care de la naştere, unii oameni se bucură de poziţii sociale, iar alţii nu. Evidenţiem aici şi cele 18 Puranas (vechi istorisiri) care tratează cele cinci aspecte ale evoluţiei: creatia, a doua creatie, genealogia zeilor şi sfinţilor, descrierea timpului marilor patriarhi şi istoria marilor familiilor regale. Bhagavat Purana este cartea sacră a vişh-navaşilor adică a urmasilor lui Vişhnu şi este cea mai respectată dintre textele Puranas. Celebrele epopei indiene Ramayana si MahaBharata, pot fi comparate cu epopeile din vechea Grecie: Iliada si Odisea. Ramayana, este cel mai vechi poem epic indian. A fost scris de rishi Valmiki prin secolul al III-lea î.Hr.

Ramayana descrie, în cele 24.000 de strofe, faptele de război ale lui Rama-chandra şi iubirea lui pentru a soţia sa Sita. Răpirea Sitei este o crimă savarşită de Ravana, demonul din Ceylon care aprinde razboiul condus de Rama şi tribul maimuţelor aliate cu el împotriva lui Ravana. În poem sunt consemnate distrugerea acestui demon, salvarea Sitei, recâştigarea tronul din Ayodhya dar şi deznodământul provocat de gelozia sa şi alungarea soţiei sale Sita în final. Uriaş ca întindere, ca şi concepţie devenind mult mai important decat Ramayana, poemul epic MahaBharata devine referinţă universală. Autorul acestei povestiri de război a fost Krishna Dwaipayana, care a descris un tablou al acelor întâmplări în 220.000 de versuri tot e fiind şi cel care a structurat Vedele. Este posibil ca el să fi predat elevului său, Vaisampayana, acest poem. Se crede că, Vaisampayana l-a recitat la o sărbătoare a regelui Janamejava şi asfel poemul a fost pus în circulaţia publică pentru umanitate. Tema principală din epopeea Mahabharata este lupta dintre cele două mari familii: kauravaşiţii conduşi de Duryodhana şi pandavaşii conduşi de Yudhishthira. Datorită unui joc de zaruri regele Yudhishthira îşi pierde temporar regatul în urma unui joc de zaruri trebuind să cedeze regatul lui Duryodhana şi să plece în exil pentru 13 ani. După trecerea timpului convenit, Yudhishthira cere înapoi regatul însă este refuzat. Deoarece nu dorea razboiul fiind un om al păcii, îşi reduce pretenţia la doar cinci sate. Dar şi această solicitare îi este refuzată. Aplicând diplomaţia, Yudhisht­hira îl trimite pe prietenul său Krishna,Fiu al lui Vasudeva, ca ambasador, dorind să comunice paşnic cu Duryodhana posibilitatea retrocedării regatului său. Krishna era Dumnezeu întrupat din marele zeu Vişhnu şi deşi era cunoscut că marele Krishna este Dumnezeu întrupat, Duryodhana refuză să îi înapoieze proprietatea şi în consecinţă Yudhishthira pregateştete armata pentru razboi. Arjuna, fratele mic al lui Yudhishthira şi prietenul lui Krishna, se teme si nu doreşte să mai înceapă lupta aducând motive serioase şi plauzibile. Refuzul prinţului Arjuna de a lupta pentru este prezentat şi analizat în cea mai uzuală parte din Mahabharata şi anume Bhagavad Gita Cantecul Divin unde se tratează relaţia filosofică dintre omul credincios şi Atman. Krishna are sarcina de a-a convinge pe prinţul Arjuna ca relaţia dintre om şi Dumnezeu trebuie onorată şi pentru a-i demonstra aceasta îi dezvăluie structura Universului în speranţa că acesta va înţelege legăturile de cauzalitate profunde care au condus la un asemenea conflict.[6 ]

- Va urma -

Bibliografie

- Mircea Eliade Istoria Ideilor şi Credinţelor Religioase Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică 1999
- Hermann Kulke Dietmar Rothermund O istorie a Indiei, Bucureşti, Editura Artemis, 2003
- P.Masson Oursel, Philippe Stern India Antică şi Civilizaţia Indiană Editura
Herald Bucureşti                              
- George Dumezil Zeii suverani ai Indoeuropenilor Editura Univers Enciclopedic
1997
- Victor Kernbach Miturile esenenţiale Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996
- Daniela Neagu., Iuliana Armaş., Arhetipuri în Natură şi Civilizaţie, Bucureşti, Editura
Reinassance
- Fernand Comte., Cărţile Sfinte Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p.215-220
- Raikes, R. L. and Dyson, R. H. (1961), The Prehistoric Climate of Baluchistan and the Indus Valley. American Anthropologist, p 270: 10.1525/aa.1961.63.2.
- Ion Mânzat, Lucian Radu-Ceng, Introducere în Psihologia Orientală, Bucureşti, Editura PSYCHE, 2002 p. 280
- Sărbătoare Octavian India puterilor magice Editura Flori Spirituale
- Schott Ernst Ayurveda, Iaşi, Editura Polirom 2005
- Ştefan Munteanu, Dimensiuni ale spiritualităţii indiene, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.
- Mircea Eliade Alchimia Asiatică Editura „Cultura Poporului”, 1935
- Manava Dharma Shastra - Cartea Legii lui Manu, Editura Aldopress
- Sankarakarya - Compendiul filosofiilor indiene, Editura Herald
- Oltea Răşcanu Gramaticu, Nemurirea Mogulului, Iaşi, Editura Pim, 2009
- Heinrich Zimmer, Mituri şi Simboluri în Arta şi Civilizaţia Indiană, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007


[1] Hermann Kulke Dietmar Rothermund O istorie a Indiei, Bucureşti, Editura Artemis, 2003p.46
[2] Idem, p.43
[3] George Dumezil Zeii suverani ai Indoeuropenilor, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic 1997
[4] Victor Kernbach Miturile esenenţiale, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic 1996
[6] Mircea Eliade Istoria Ideilor şi Credinţelor Religioase Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică 1999 p.368
 http://www.jstor.org/pss/667527   consultat la 04. 12. 2010
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ayurveda consultat la 07. 10. 2010

 

footer