Revista Art-emis
Curs de drept constituţional (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. George Alexianu (+)   
Duminică, 07 Iulie 2013 22:25

George Alexianu - Dreptul constitutionalJudecătorul are un rol suveran.

Jurisprudenţa este dreptul pe care-l crează tribunalele, interpretând legea. In aplicarea legii, judecătorul are un rol suveran: interpretând, creează dreptul. El poate, prin diferite consideraţii, să împiedece sau să eludeze aplicarea dispoziţiilor unei legi. Dreptul creat însă pe această cale a tribunalelor este foarte variabil, deoarece tribunalele nu sunt ţinute să interpreteze legea în acelaş fel, iar judecătorul nu este ţinut a da mereu hotărîrea pe care a dat-o mai înainte. Apoi hotărîrile date de instanţele superioare nu obligă instanţele inferioare să li se conformeze în totul.

Totuş, deasupra tuturor acestor instanţe, există o instanţă superioară, menită să armonizeze, să sistematizeze şi să generalizeze jurisprudenţa instanţelor de fond: e Curtea de Casaţie. Această instanţă, judecând în Secţii Unite şi interpretând într'un sens sau altul, legea care s'a aplicat într'o pricină oarecare, această interpretare devine obligatorie pentru instanţa de trimitere şi are putere de lege. Art. 65 din legea de organizare a Curţii de Casaţie îi dă acestei instanţe marele rol de a unifica dreptul jurisprudenţial.

Legiuitorul, atunci când creează dreptul, este obligat să ţină seamă de creaţiile jurisprudenţei, să se inspire dela dânsele şi să le toarne în norme de drept. Jurisprudenţa trece de multe ori înaintea textului scris, îl depăşeşte şi-i încalcă dispoziţiile, creând norme de drept conforme cu nevoile şi cerinţele vieţii. Jurisprudenţa vine să-l întinerească şi depăşindu-i cadrul, îl adaptează împrejurărilor actuale. Dar ceeace contribue într'o bună măsură la crearea şi perfecţionarea dreptului, constituind şi ultimul izvor al acestei ştiinţe, este doctrina. Doctrina este modul de interpretare al dreptului de către jurisconsulţi şi savanţi. Părerea lor, dezinteresată şi liberă, sprijinită pe marea lor autoritate ştiinţifică, creează curente de opinie şi influenţează pe cei ce sunt chemaţi să aplice legea. Doctrina contribue deci, în mod indirect, la crearea juris­prudenţei şi a legii, creând însuş dreptul.

Dreptul natural.

Dreptul astfel înfăţişat, este locul să ne întrebăm acum dacă mai putem vorbi de o concepţie a dreptului natural. Şi, dela început, ne găsim în faţa unei mari greutăţi de a explica acest înţeles de drept natural. In accepţia cea mai obişnuită a cuvântului, dreptul natural este considerat sub forma unui drept ideal, universal, imuabil. El stă deasupra tuturor legilor umane şi pare că originile-i sunt de esenţă divină. Cicero îl numeşte: „vera lex, recta ratio naturae congruens, diffusa in omnes, constans, sempiterna lex”[1] - (legea adevărată, pretutideni existentă, constantă, veşnică).

In secolul XVII şi XVIII această concepţie a dreptului natural ia o extindere neaşteptată, sfera ei de aplicare se lărgeşte mereu, ajungând ca, în înţelesul de drept natural, unul din autorii timpului, Oudot, să poată pune toate regulile «cari ar fi de dorit să fie transformate imediat în drept pozitiv”.[2] 

Această concepţie e, însă, în completă contradicţie cu concepţia dreptului în general, aşa cum am văzut-o. Dacă dreptul este un reflex al vieţii „în stare de perpetuă mişcare, de continuă transformare, corespunzând în fiecare moment cu nevoile economice şi cu idealurile morale ale unei societăţi, că, în alte cuvinte, dreptul se elaborează necontenit ca un produs al experienţei colective şi al tradiţiei, transmisă din generaţie în generaţie: prin ereditate, prin imitaţie, prin ştiinţă, literatură şi artă şi mărită şi transformată de fiecare generaţie de tendinţi, de năzuinţi şi de cuceriri intelectuale şi morale noui”[3]   - cum se poate atunci explica această concepţie a dreptului natural ca un drept imuabil, universal şi perpetuu?

Evident, trebuie să spunem despre dreptul natural că este idealul de justiţie şi dreptate către care tinde o societate dată, la o anumită epocă a vieţii sale. Nu este, deci, nici perpetuu, nici imuabil, nici universal. Este în raport direct cu starea unei societăţi date şi variază şi se transformă paralel cu evoluţia societăţii. Vom întrebuinţa şi noi, deci, definiţia atât de cunoscută a şcolii germane, că dreptul natural este un drept cu un conţinut variabil «ein naturrecht mit wechselnden Inhalt”.

In această accepţie, dreptul natural se confundă cu idea de dreptate[4]  şi constitue idealul moral, religios, etic, al unei societăţi date, la un moment dat. Este inspiratorul suprem al tuturor regulelor de drept, îndreptarul moralii juridice a unei societăţi şi idealul către care trebuie să tindă organizarea oamenilor, la o epocă dată.

Interpretarea legilor.

Cercetarea atentă şi critică a tuturor normelor de drept, aşa cum le-am văzut că rezidă în obiceiuri şi legi, în tradiţie, jurisprudenţă şi doctrină, constitue ştiinţa dreptului. Această cercetare şi interpretare a dreptului dintr'o epocă şi ţară o dată, a variat şi a îmbrăcat forme diferite în decursul timpului.

Un text de lege, edictat de o minte omenească, nu este niciodată aşa de clar şi de explicit redat, încât să nu comporte două sau mai multe soluţii, după modul cum ceteşti şi interpretezi cuvintele cari închid idea.

Interpretarea legilor este de trei feluri: doctrinală, judecătorească şi legislativă. Aceasta din urmă e foarte rară şi unul din cazuri e prevăzut de art. 65 al legii de organizare a Curţii de Casaţie, şi anume, atunci când este vorba de o hotărîre, dată în Secţii-Unite, care nu este respectată de instanţa de trimitere. In acest caz, pe lângă pedeapsa disciplinară ce se dă magistraţilor, prezidentul Casaţiei trebuie să se adreseze Parlamentului, pentru a stabili sensul legii pe cale de interpretare parlamentară, adică pe calea unei noui legi, care fixează înţelesul celei anterioare.

Astăzi, acest mod de interpretare, apare din ce în ce mai rar. Nu tot astfel se petreceau lucrurile altădată. Era un principiu cunoscut că rolul de a interpreta legea aparţine acelui care a făcut-o: Ejus est interpretare legem, cujus est condere. Iar în vechiul drept francez, unde făuritorul legii este regele, întâlnim următorul dicton: les parties etaient renvoyer a se pourvoir devant le roi.

Dacă textul legii este clar şi categoric, atunci nu-i nevoie de nici o interpretare. In caz când totul e îndoelnic, atunci, pentru a interpreta sensul, te adresezi mai întâiu lucrărilor preparatorii, materialului strâns în comisii, proceselor-verbale ale discuţiilor ce-au avut loc, desbaterilor parlamentare, lămuririlor cerute de deputaţi şi explicaţiilor date de ministrul propunător al legii.

Dacă pe această cale, nu se poate ajunge la rezultatul dorit, atunci trebuie să apelăm la tradiţie. Judecătorul care este chemat să interpreteze legea, trebuie să-şi pună întrebarea dacă legiuitorul a vrut să continue cu tradiţia existentă sau a vrut să inoveze. Şi de răspunsul ce-şi va da, va depinde interpretarea legii într'un sens sau altul. Şi dacă nici cu ajutorul acestui element nu-şi va putea forma convingerea, va căuta, în ultima linie, să desprindă înţelesul legii din spritul general şi din economia întregii legi.

Dacă legiuitorul însă n'a studiat nimic în lege, atunci judecătorul capătă cea mai deplină libertate de acţiune, devine un adevărat legiuitor, în baza mandatului pe care-l are prin art. 3 din codul civil, care-i ordonă judecătorului să judece şi să hotărască, chiar dacă legea nu dispune. Evident, această putere a judecătorului e îngrădită de anumite norme, pe cari le vom vedea îndată.

Se mai poate întâmpla un ultim caz, acela ca textele să fie contradictorii. Atunci judecătorul trebuie să facă o verificare a textelor, să desprindă părţile cari n'au nici un înţeles şi apoi să caute să degajeze, din complexul legii, voinţa călăuzitoare a legiuitorului. Şi, în chip firesc, suntem aduşi să cercetăm normele după cari vom face această cercetare a legii, cu alte cuvinte să studiem metoda ce vom întrebuinţa.

Până acum, în decursul timpurilor, trei sunt metodele ce au fost întrebuinţate: exegetică, dogmatică şi generalizatoare sau raţională.

In metoda exegetică, comentarea şi interpretarea sensului legii trebuie căutată numai în voinţa şi dispoziţia textului scris. Litera legii singură, deci, este izvorul de inspiraţie al judecătorului. Graţie acestei metode s'a ajuns la o fină dialectică juridică; este însă falsă, deoarece afirmă că dreptul există numai în lege, ceeace vine în contrazicere cu cele ce-am spus mai înainte.

Metoda dogmatică este foarte apropiată de cea precedentă. Şi dânsa află izvorul de căpetenie al dreptului în textul legii, dar aduce o corectare şi o oarecare libertate acestei reguli. Dânsa schimbă ordinea materiilor şi concepe dreptul tot sub formă de principii de lege scrisă şi cu ajutorul acestor principii şi la lumina lor, interpre­tează legea şi ajunge la concluzii diferite, de cele ce-ar reieşi la prima vedere. Pune cel mai mare temeiu pe logică. Se deosebeşte de metoda precedentă tocmai prin ceeace constitue exegeza, adică discuţia succintă a textelor, articol pe articol.

Ultima metodă, aceea care e azi în floare pretutindeni, e metoda generalizatoare, aceea care a format cea mai mare glorie şi cel mai mare succes al lui Bufnoir, iniţiatorul şi propunătorul ei care a fost şi perfecţionată şi ridicată la rangul de dogmă de vestiţii lui elevi, Saleilles, Geny şi Josserand.

După această metodă, dreptul e considerat ca un produs social, în stare de perpetuă mişcare, de extremă mobilitate, îmbrăţişând vieaţa în complexul ei, nu poate fi cristalizat în întregime în lege, ci-i depăşeşte cadrul şi se găseşte şi în afara ei. Bazată pe aceste considerente, dânsa cere ca interpretarea textului de lege să nu fie căutată numai în intenţia legiuitorului, aşa cum rezultă din litera scrisă, ci, ori de câte ori legea nu se exprimă clar, interpretul să caute, pe cale de analogie şi de raţionament juridic, să adapteze textul legii cu nevoile sociale. Această şcoală părăseşte nu numai ordinea textelor, dar şi ordinea titlurilor din codul civil, «studiind legile civile într'un cadru armonios, după gruparea raţională a ideilor şi nu după împreunarea materiilor, făcută - de redactorii codului civil - arbitrar şi adesea nenorocit.[5] 

Diviziunea dreptului.

Dacă, dela noţiunea de drept natural, pe care, cu atâta dificultate, am căutat s'o definim, scoborîm pe scara descendentă a noţiunii drept, întâlnim, în expresia şi în limbajul zilnic, noţiunea de drept pozitiv. Dreptul pozitiv e uşor de definit. Putem spune că este totalitatea dreptului în vigoare la un popor dat. Dreptul pozitiv este deci cuprins în noţiunea de drept natural. Reluând exemplul lui Vico, el este cuprins într'un cerc, care aleargă şi tinde neîncetat să se înglobeze în cercul dreptului natural. Şi, imediat ce depăşeşte cadrul cercului în care este închis şi tinde să se idealizeze către cercul cel mai larg al dreptului natural, îşi depăşeşte sfera de activitate şi trece in domeniul idealului.

Acest drept pozitiv, după o clasificare de origină romană[6] , rămasă până azi neschimbată, se împarte în două: dreptul public şi dreptul privat. Şi este firesc ca această clasificare să fi rămas neschimbată, deoarece, răspunde celor două ordini principale de raporturi, cari formează ţesutul vieţii sociale»[7]  : 1. raporturile individului cu grupul social căruia-i aparţine şi raporturile diverselor grupe între dânsele; 2. raporturile indivizilor între dânşii, în vederea satisfacerii intereselor personale.[8]  

Dreptul public conţine toate normele de drept, în baza cărora Statul-ca reprezentant al colectivităţii indivizilor - îşi exercită misiunea suverană în interior, guvernând, menţinând ordinea, organizând serviciile publice, percepând impozite şi în afară, întreţinând relaţiile cu alte State. Se subdivide în patru ramuri:

1. Dreptul constituţional, care determină forma Statului, forma şi organele guvernului, limitele drepturilor Statului.[9]  

2. Dreptul administrativ tratează despre acţiunea şi competinţa puterii executive[10] , regulamentează funcţionarea serviciilor publice şi raporturile dintre aceste servicii şi particulari. Nu face altceva decât, ba- zându-se pe principiile Constituţiei, să organizeze şi să desvolte instituţiile de Stat.

3. Dreptul penal. Statul, ca organizator şi păstrător al ordinii publice, are obligaţia să urmărească şi să pedepsească toate actele periculoase ordinii sociale. Şi cum acest drept de a pedepsi nu este de natură individuală, ci fiind edictat în interesul colectivităţii şi aparţinând numai acesteia, este firesc ca dreptul penal să-şi găsească locul în această diviziune.

4. Dreptul internaţional public e acel care regulează raporturile dela Stat la Stat.

Dreptul privat conţine totalitatea normelor de drept cari regulează raporturile personale ale indivizilor. Se subdivide, la rândul lui, în trei ramuri:

1. Dreptul civil, este dreptul privat care se aplică tuturor indivizilor dintr'o ţară, în raporturile lor personale. Noţiunea lui se confundă cu însăş noţiunea dreptului privat. Mai e numit şi drept naţional - jus civile hoc sensu[11]  - ca şi întreg dreptul pozitiv, dealtminteri.

2. Dreptul comercial este o ramură a dreptului civil, care se ocupă cu regularea raporturilor dintre comercianţi. Natura comerţului şi a profesiunii de comerciant a determinat crearea acestei ramuri speciale de drept.

3. Dreptul internaţional privat studiază raporturile particulare ce pot naşte între indivizii a două State şi se ocupă, mai ales, cu rezolvirea acestor conflicte de drept.

Importanţa şi misiunea Dreptului Constituţional.

Astăzi, după ce, în marele răsboiu care abia s'a terminat, milioane de oameni au plătit cu vieaţa himera unei noţiuni greşite a ideii de Stat, după ce, pe câmpiile de bătălie, a răsărit triumfătoare concepţia Statului - emanaţie a geniului latin - importanţa studiului dreptului constituţional este covârşitoare.

In primul rând el, ne va arătă că dreptul, care nu face altceva decât să urmeze transformările vieţii sociale şi a îndeplinit cu prisosinţă acest rol şi în domeniul vieţii publice. In locul noţiunii abstracte de Stat - putere comandantă, suverană, de esenţă divină, şi-a făcut loc, pe nesimţite, „idea de Stat-colaborare a membrilor unui grup naţional, lucrând împreună pentru realizarea justiţiei şi a bunei stări”.[12]  

Această transformare a ideii de Stat aduce o schimbare radicală în modul de gândire şi de conduită al oamenilor. Legile de organizare vor fi în strânsă legătură cu această concepţie şi vieaţa însăş va căuta s'o îmbrăţişeze şi să şi-o aproprie. Dar studiul dreptului constituţional are şi altă chemare. El cată să creeze Statului cetăţeni buni, conştienţi de drepturile şi datoriile lor, oameni cari să fie pătrunşi de realitatea principiilor juridice şi cari, din convingere, să le împărtăşească şi aplice, servind astfel Statul. In acest fel legile şi-ar găsi o aplicare mai ideală şi efectul lor ar fi mai îmbucurător.

Pentru omul politic sau pentru cel care va avea menirea să facă educaţia masselor electorale, principiile dreptului constituţional sunt cheia de boltă, pe care trebuie să-şi sprijine întreg viitorul. Iar pentru cei cari au intrat de curând sub egida ocrotitoare a Statului Român, dreptul constituţional trebuie să le apară ca cea mai minunată chemare de unificare sufletească, de înţelegere şi iubire a Statului. E ca un nerv nevăzut, care-şi răsfiră nervulele până în cele mai depărtate margini de hotare, spunând tuturor că la adăpostul Constituţiei noastre, vieaţa se poate desvolta normal, după natura firească a lucrurilor.

Şi dacă curioşi, ei ar vrea să se mai întrebe care este idealul şi misiunea acestui drept, cu alte cuvinte să-şi pună cea mai înaltă problemă a ştiinţei de drept, acestora trebuie să le răspundem că există un veşnic răspuns, acela pe care Schiller l-a imortalizat aşa de bine în strofa de mai jos: „...Şi până ce filosofia/ Sfârşi-va a lumii clădire/ Lumea vieaţa şi-o păstrează/ Prin foame şi iubire.”

Păstrarea vieţii este misiunea, idealul şi scopul dreptului.

G. Alexianu

Doctor în drept. Avocat

Notă: Gheorghe (George) Alexianu (n.1897; d.1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost jurist, doctor în drept, profesor universitar și demnitar român, Guvernator al Transnistriei în perioada 19 august 1941 - august 1944. Deşi declarat nevinovat la procesul sovietic de la Odesa, în mai 1946 a fost inculpat, judecat şi condamnat la moarte de Tribunalul Poporului din Bucureşti, pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii. A fost executat la 1 iunie 1946 prin împușcare, alături de Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalul Constantin (Pichi) Vasiliu. Regele Mihai a refuzat graţierea celor patru. În urma recursurilor prin anulare din 2006 și 2008, declanşate de către fiul său, Şerban Alexianu, condamnarea a fost reconfirmată la insistenţa şi sub presiunea unor cercuri străine. 



[1] De republica, III, 17.

[2] Oudot, Premiers essais de philosophie du droit, 1846, p. 67.

[3] M. B. Cantacuzino - Elementele dreptului civil. Cartea Românească, 1923, p. 14.

[4] M. B. Cantacuzino. - op. cit. p. 15.

[5] L. Guillouard - Introduction a l'oeuvre de M. C. Bufnoir. A. Rousseau. 1924, p. XXVI.

[6] Fr. 1, § 2, D. de just. et jure, I, 1; § 4, Inst. de just. et jure, I, 1: Hujus studii duae sunt positiones, publicum et privatum. Publicum jus est, quod ad statum rei Romanae spectat, privatum, quod ad singulorum utilitatem pertinet.

[7] H. Capitant - Op. cit. p. 42.

[8] H. Capitant - Op. cit. p. 42.

[9] Esmein - Elements de droit constitutionnel - Introduction.

[10] C. G. Dissescu - Op. cit. p. 34.

[11] «Quod quisque populus ipse sibi jus constituit, id ipsius civitatis proprium est, vocaturque jus civile, quasi jus proprium ipsius civitatis». Inst. § 1, de jur. nat. gent. et civ. (1, 2).

[12] L. Duguit - Traite de droit constitutionnel. Paris, 1921, I. p. IX.

 

footer