Revista Art-emis
Curs de drept constituţional (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. George Alexianu (+)   
Miercuri, 03 Iulie 2013 18:35

George Alexianu-art-emis„Pentru omul politic sau pentru cel care va avea menirea să facă educaţia masselor electorale, principiile dreptului constituţional sunt cheia de boltă, pe care trebuie să-şi sprijine întreg viitorul.” (George Alexianu)

Constituţiile altor state au rămas neschimbate de secole şi sunt încă valabile. Tot felul de porunci ne vin de la Înaltele Porţi Occidentale. Modificările ce se vor aduce actului fundamental al Ţării -Constituţia României - se discută astăzi, ca la taraba din bâlci sau, de ce nu, ca la uşa cortului, fără a fi luate în consideraţie nici dorinţele Poporului Român - ca deobicei, neîntrebat -, nici prevederile dreptului. Mai mult de-atât, după formularea de către „aleşii neamului”, noile prevederi vor trebui aprobate oficial la Veneţia şi la Bruxelles, neoficial, la Washington, la Berlin sau Tel Aviv, în culisele marilor puteri, demonstrând astfel statutul de colonie al României. Nici măcar nu ne cunoaştem stăpânii...

Textul care urmează - regăsit şi reprodus după unul dintre rarisimele manuscrise (majoritatea au fost distruse) ale Profesorului universitar George Alexianu, fostul Guvernator al Transnistriei - a fost trimis spre publicare Revistei ART-EMIS de către domnul Şerban Alexianu, fiul profesorului. Constituie o lecţie de drept constituţional predată cu competenţă şi dreptate de către George Alexianu, pe care o recomand pentru lectură şi învăţare aceloraşi „aleşi ai neamului”. Deşi am păstrat grafia originală, deşi IQ-ul domniilor lor nu se află pe etajera superioară, poate vor pricepe ceva. Luaţi seama, Domnilor! (Ion Măldărescu)

Legiuitorul, atunci când creează dreptul, este obligat să ţină seamă de creaţiile jurisprudenţei, să se inspire dela dânsele şi să le toarne în norme de drept.

Probleme de Drept Constituţional[1]

Domnului C.G. Dissescu [2]

In ziua în care omul, liber şi nestânjenit până atunci de nimeni, a venit în contact cu alt om, în ziua în care deci libertatea lui desăvârşită a trebuit să se restrângă, pentru a putea coexistă alături de libertatea celuilalt om, restrânsă şi dânsa, în vederea aceluiaş scop, în ziua în care s'a tras o margine atotputerniciei voinţii omului, în acea zi a apărut, la hotarul despărţitor al voinţelor nestăpânite, prima idee de drept. In chip firesc, deci, trebuie să ne punem eterna întrebare: ce este dreptul? Din cele mai îndepărtate timpuri ale gândirii omeneşti, din chiar momentul când noţiunea dreptului a apărut pentru prima oară în mintea oamenilor, această întrebare a răsărit nemiloasă şi sfidătoare. Şi cele mai alese spirite ale omenirii s'au străduit, veacuri dearândul, să ne lase un răspuns care să mulţumească pe toţi. Şi totuş, până acum nu-l avem încă. Avem sute de definiţii - nici una asemănătoare cu alta -n'avem o singură definiţie care să fie primită de toată lumea, să fie declarată definitivă şi să nu se mai străduească nimeni în căutarea alteia mai perfecte.

Romanii, cari erau cei mai străluciţi maeştri în arta de a defini şi cari erau cei mai renumiţi în chestii de drept, n'au putut cu toate acestea, să ne lase moştenire o bună definiţie a dreptului.

Brocarzii Romani, când este vorba să definească dreptul întrebuinţează procedee diverse. Institutele lui Justinian încep prin trei definiţii extrase din Ulpian. Aceste definiţii se referă la trei cuvinte: justiţia, justiţie; jurisprudentia, jurisprudenţă; jus, dreptul. Din definiţia acestor cuvinte trei răsare abia noţiunea dreptului. Şi această noţiune nu ne apare limpede şi nedisputată, ci e delimitată printr'o enumerare de precepte de drept.

In locul acestei metode de a defini dreptul, slujindu-se de procedee diverse şi de definiţii multiple, îşi face apariţia în doctrină, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, definiţia unică, proclamată de autoritatea domnilorlor Aubry et Rau, despre a căror operă celebră d-l Planiol spune „că va rămâne capodopera ştiinţei franceze în secolul al XIX-lea”. Inspirându-se dela definiţia autorului german Zachariae, profesor la Universitatea din Heidelberg, domnii Aubry şi Rau reuşesc să ne dea o singură definiţie, care să poată îmbrăţişa, pe cât mai mulţumitor posibil, întreaga ştiinţă a dreptului. Contrariu acestei norme de definiţie, autorii cei mai moderni, domnii Planiol, F. Surville, Colin şi Capitant, par că-şi fac un merit din a defini dreptul din cât mai multe puncte de vedere diferite. Dar acest mic istoric al definiţiei dreptului nu ne foloseşte momentan la nimic, atâta vreme cât nu ştim ce este dreptul? Nemiloasă şi sfidătoare, această întrebare nu ne slăbeşte o clipă.

Dreptul este o reglementare a acţiunilor omeneşti, de aşa fel ca să poată să lase liberă desvoltare raporturilor sociale dintre oameni.

Transpuneţi-vă pentru un moment - pentru a relua exemplul de adineaori - cu gândul la cele dintâiu timpuri ale omenirii. Iată, pe faţa uscatului abia svântat de ape, îşi face apariţia un om. Largul lumii îi stă deschis înaintea ochilor şi nu întâlneşte nici o împotrivire de nicăiri. Trăeşte nesupărat şi nestingherit şi'n mintea lui nici gând despre noţiunea de drept. Dar, dela o bucată de vreme, apare deodată în faţa lui un alt om. Se apropie unul de altul şi, neapărat, între dânşii se stabilesc raporturi. In momentul când între aceşti doi muritori, puşi faţă în faţă, răsare cel dintâiu raport, adică atunci când voinţa nelimitată a unuia sufere o restrângere, pentru ca să poată să coexiste voinţa nelimitată a celuilalt, care şi dânsa a trebuit să se restrângă, în acest moment apare noţiunea - drept.

Nevoia oamenilor de a trăi împreună, de a lega între dânşii raporturi sociale, a determinat pe muritori să-şi limiteze voinţa neţărmurită şi a creat dreptul.

Dreptul, deci, nu este altceva decât o reglementare a acţiunilor omeneşti, de aşa fel ca să poată să lase liberă desvoltare raporturilor sociale dintre oameni.

Dacă căutăm acum ca din acest tot de reglementări să desprindem normele cărora le corespund disciplina juridică dintr'un moment dat şi dintr'un mediu determinat, atunci ne găsim în faţa dreptului pozitiv. Cu alte cuvinte, dreptul pozitiv este totalitatea normelor de drept cari au putere de constrângere într'un moment dat şi într'o anumită ţară. Odată aceste norme cunoscute, curiozitatea ne poate împinge să cercetăm cari au fost normele de drept ce-au gu­vernat înaintea noastră şi prin ce transformări s'a ajuns la situaţia de azi. Aceasta va constitui partea istorică a studiului dreptului. Şi, în chip firesc, aceste două probleme odată vidate, se va naşte în sufletul nostru dorinţa psihologică de a explică cum s'a format dreptul, cum a luat naştere în sufletul omului şi din ce pornire adâncă izvoreşte în sufletul fiecăruia această disciplină juridică. Cu alte cuvinte vom pătrunde în cercetările noastre până în cele mai adânci cute ale ştiinţei.

Morala şi Dreptul.

Dar această ramură de studii care se ocupă cu descrierea fenomenelor conduitei sociale a oamenilor, cu explicarea cauzelor şi efectelor lor, se numeşte etică. In înţelesul acestui cuvânt suntem deprinşi să vedem două feluri de reguli: morale şi juridice; cu alte cuvinte morala şi dreptul. Şi adesea, aceste două concepte sunt studiate deosebit, ba chiar, uneori, sunt considerate ca opuse.

In faţa muritorului care abia apăruse pe pământ, măreţia fenomenelor naturii se desfăşura neturburată şi plină de mister. In fiecare dimineaţă, de înălţă capul spre cer, vedea soarele apărând în acelaş loc, vedea pârîul curgând ca şi ieri, vedea munţii neclintiţi, strălucind în aceeaş lumină. Seara, când soarele plecă după culmea dealului, stelele şi luna şi toţi aştrii nopţii, apăreau nedesminţiţi în acelaş loc. In mintea acestui om se naşte atunci gândul că toate aceste lucruri măreţe trebuesc să fie conduse de o fiinţă supremă, de un «ordinator suprem». Spectacolul aparent al armoniei universale l-a impresionat pe om şi l-a determinat ca în lupta dintre elementele naturii şi mediul social, să-şi aleagă de arbitru, mai mult chiar, de sprijin, credinţa într'o putere superioară, eternă, dominantă. Şi pentru ajungerea acestui scop, omul, conformându-se structurii sale sufleteşti şi inspirându-se dela cerinţele naturii sale umane, a formulat cele dintâiu percepte de morală.

Dar, încetul cu încetul, prin scurgerea timpului şi prin formarea organismelor sociale, domeniul moralei, larg şi atoate cuprinzător, inspirându-se numai din idea de iubire şi din sentimente de jertfă, a făcut loc domeniului mai puţin cuprinzător al dreptului. De unde perceptele moralei n'au altă sancţiune decât conştiinţa interioară a fiecăruia, preceptele dreptului se disting prin faptul că sunt susceptibile de o constrângere exterioară.

S'ar părea că deosebirea dintre drept şi morală e însemnată prin hotare neîndoelnice şi că idealurile uneia merg în sens opus cu ale celeilalte. Dimpotrivă! Hotarele dreptului şi ale moralei nu sunt niciodată clar despărţite şi dreptul se sileşte şi trebuie să se silească neîncetat să pătrundă cât mai mult în domeniul moralei.

Evoluţia Dreptului.

In raporturile comune dintre oameni, dreptul apare totdeauna şi pretutindeni ca un factor de armonie socială, ca singurul element de existenţa căruia este legată posibilitatea de convieţuire şi colaborare socială. Dreptul este, deci, un reflex al vieţii, este înfăţişarea vieţii de toate zilele sub formă juridică. La început, raporturile de drept par să se fi redus la supunerea celui slab de către cel puternic şi forţa celui mai tare crea legea. Dar, încetul cu încetul, sentimente şi trebuinţe îşi află imediat mijloace de exteriorizare în legea de convieţuire a oamenilor, în drept. Dreptul îmbracă deci, totdeauna, formele vieţii. El este reprezentarea juridică a vieţii.

Ştim însă că vieaţa este într'o continuă şi perpetuă transformare; că aceste transformări ale vieţii nu urmează o linie dreaptă ascendentă; că progresul cunoaşte şi momente de regres şi că, chiar acest regres, este izvorul de unde-şi trage noui forţe progresul. Evoluţia vieţii se urmează deci în formă de spirală, cu salturi progresive şi reveniri la vechea formă; cu întoarceri în trecut, pentru ca din trecut să izvorească noul viitor. Până unde va merge acest progres şi unde se va opri? Iată întrebări cărora mintea omenească nu le-ar putea da nici un răspuns. Chiar de pe acum însă, unii sociologi se îngrijesc de soarta omenirii şi-şi pun chinuitoarea întrebare: „Unde vom ajunge?”.[3] 

Dreptul - reflex al vieţii - urmează în totul evoluţia vieţii. El este într'o continuă şi perpetuă prefacere. Este nestabil ca şi vieaţa. îmbracă mereu şi pretutindeni variatele forme ale vieţii, pentru ca să poată răspunde totdeauna trebuinţelor dintr'un moment dat. El birue zăgazurile cele mai grele şi stă totdeauna în perfectă armonie şi concordanţă cu vieaţa. Fără această mare particularitate a sa, ar fi fost ameninţat să rămână o ştiinţă moartă, fără aplicaţie şi fără chemare în domeniul luptei zilnice.

Izvoarele Dreptului.

Este firesc ca dreptul înfăţişat astfel, să ne determine să cercetăm cari sunt izvoarele din cari-şi trage fiinţa. Şi este tot atât de firesc să răspundem că dânsul fiind exponentul vieţii umane, izvoarele lui George Alexianu - Dreptul constituţionaltrebuesc căutate în însăş această vieaţă.

Nevoia zilnică a oamenilor de colaborare şi convieţuire, raporturile şi legăturile ce se stabilesc între dânşii, duc, în chip logic, la trasarea anumitor reguli de conducere socială, anumitor legi. „Dreptul se stabileşte şi se consolidează prin obişnuinţa pe care o au oamenii de a se supune observării unei aceleiaş reguli, ori de câte ori se repetă acelaş fapt”.[4]

Acest drept poartă numele de obiceiu sau de drept nescris şi e primul şi ar trebui să fie după noi şi cel mai important izvor al dreptului.

Obiceiul e ceeace s'a socotit printr'un tacit consimţimânt să fie socotit ca obligatoriu în sensul legii şi a fost socotit multă vreme ca atare.[5] 

Obiceiul reprezintă totdeauna principiul conservator. El stă într'o veşnică luptă cu inovaţia, care constitue principiul progresist. „El izvorăşte în afară de voinţă, fără un concept clar despre importanţa şi efectele sale sociale; naşte în organismul social ca o nouă fiinţă organică. E oglinda unde poporul care-l fabrică, îşi va vedea, încetul cu încetul, reflectându-i-se imaginea”.[6]

Vieaţa de toate zilele, cristalizată în obiceiu, este şi mai ales ar trebui să fie, izvorul de predilecţie al dreptului. Şi fiindcă vorbim de obiceiu ca izvor al dreptului, este locul să spunem că acest obiceiu, repetat şi imitat mereu, devine tradiţie. Un obiceiu care se păstrează din generaţie în generaţie, neschimbat şi nedesminţit, constitue izvorul moral al dreptului, factorul care are o influenţă precumpănitoare atunci când este vorba de a se modifica dreptul. „Această influenţă a tradiţiei se va exercita mai ales prin legile vechi, maximele tradiţionale şi uzurile constante”.[7]

Dar, încetul cu încetul, obiceiurile constante ale vieţii, transmiţându-se din generaţie în generaţie, se diferenţiază, se îmmulţesc, se amestecă unele cu altele, sunt greu de perceput şi de desprins. Vieaţa în aceste împrejurări, devine nestabilă şi nesigură. Şi atunci, din acest conglomerat de obiceiuri, cari se ciocnesc în toate chipurile, oameni speciali vin şi aleg pe acele numai cari sunt de interes general, cari se aplică într'o sferă cât mai largă, cari au o autoritate şi o tradiţie cât mai necontestată. Şi pentru a se termina cu starea de nesiguranţă şi nestabilitate, aceste obiceiuri astfel alese sunt transpuse în scris, sunt concretizate în legi. Deacum intrăm în domeniul dreptului scris.

Savigny definia astfel legea: „Când dreptul pozitiv va fi atins cel mai mare grad de evidenţă şi de certitudine, te-ai putea, totuş, sustrage autorităţii lui prin necunoştiinţă sau prin rea voinţă. Poate fi deci necesar să-i dăm un semn exterior, care să-l pună deasupra tuturor părerilor individuale. Dreptul pozitiv, tradus prin limbă în caractere vizibile şi îmbrăcat c'o autoritate absolută, se numeşte lege, şi legea este unul din cele mai nobile atribute ale puterii supreme a Statului”.[8]

Trei sunt caracterele principale ale legii: e obligatorie, generală şi stabilă. Dânsa emană totdeauna dela suveranitate, care consultă, în această privinţă, reprezentanţa naţională. Se stabileşte, fie ca expresie a creşterii spontanee a dreptului, fie ca rezultat al luptei pentru drept. Alături şi paralel cu aceste două mari izvoare de drept, suntem deprinşi să clasăm un al treilea izvor, jurisprudenţa. Ea constitue unul din elementele cele mai vii, cele mai bogate şi cele mai fecunde ale producţiei dreptului.

- Va urma -


[1] Articol publicat în Pandectele Române, Caetul 10, 1924, Partea a IV-a, p. 65.

[2] Lecţie de deschidere, ţinută la cursurile de vară din Câmpulungul moldovenesc, Iulie 1924.

[3] Guglielmo Ferrero - Discours aux sourds - Edit. Simon Kra, Paris, 1924.

[4] H. Capitant - Introduction au cours de droit civil. Paris, 1923.

[5] R. von Ihering - Geist des Romischen Rechts, II. 1. 1880, p. 274.

[6] C. O. Bunge - Le droit, c’est la force. Paris, Alfred Costes, 1920, p. 297.

[7]E. H. Perreau - Technique de la jurisprudence en droit prive. Paris, 1923, p. 114.

[8] Savigny - Traite de droit romain. I. (Trad. Gueneux.)

footer