Revista Art-emis
Ştefan Odobleja - logica rezonanţei PDF Imprimare Email
Acad. Alexandru Surdu   
Miercuri, 01 Mai 2013 20:52
Acad. Alexandru SurduLogica este cea mai veche dintre ştiinţe şi se credea că - asemenea zeiţei Pallas Athena, care s-a născut din capul lui Zeus în platoşă, cu scutul şi suliţa în mâini - ea s-a ivit desăvârşită din mintea lui Aristotel. Immanuel Kant, în 1781, mai considera încă logica drept o ştiinţă fără istorie, care în cursul timpului n-ar fi făcut nici un pas înainte. Realitatea este însă alta, şi chiar Immanuel Kant se numără printre cei care au adus contribuţii importante la dezvoltarea logicii. Cert este însă faptul că sunt puţini aceia care au reuşit astfel de performanţe. La începutul secolului nostru, de predominanţă a raţionalismului, a ştiinţelor şi a tehnicii, a apărut chiar o nouă disciplină a logicii, logica matematică. Spre ea se orientează astăzi majoritatea logicienilor. Este deci un fapt remarcabil că savantul român Ştefan Odobleja a încercat elaborarea unei teorii logice deosebită atât de cea tradiţional-aristotelică, cât şi de cea modernist-matematică. Este vorba de logica rezonanţei - lucrare neterminată, rămasă într-un manuscris impresionant. Din cadrul ei a fost editată de curând, la „Scrisul Românesc" din Craiova, Introducerea în logica rezonanţei. Acesta este un prilej potrivit pentru a ne referi pe scurt la premisele şi scopul acestei logici, ca şi la perspectivele ei de valorificare.

În Psihologia consonantistă Odobleja încercase o fundamentare a ştiinţelor pe baza psihologiei. Nu era vorba însă de o psihologie în sensul curent al cuvântului, ci de una redusă la elementele sale esenţiale, referitoare, în primul rând, la componentele ei raţionale. Încă de pe atunci, Odobleja, supunând psihologia unei analize riguroase, ajunsese la concluzia că logica ocupă un loc privilegiat: ea este atât parte a psihologiei, ca teorie a gândirii, cât şi metodă de studiu al acesteia, că ea merită, cu alte cuvinte, o atenţie specială. În Psihologia consonantistă Odobleja se referă pe larg şi aplică operaţiile logice: definirea, analiza şi sinteza, clasificarea şi diviziunea. Se remarcă însă modul original în care le utilizează. Definirea, de exemplu, nu se face în stil clasic, prin gen proxim şi diferenţă specifică, dar nici prin echivalenţa de tip logico-matematic. Cu ajutorul acestor operaţii, Odobleja ajunge la stabilirea relaţiilor esenţiale dintre conceptele ştiinţifice, exprimabile sub forma legilor - a cunoscutelor legi de rezonanţă sau consonanţă. Acestea erau, pe scurt vorbind, premisele logice ale psihologiei consonantiste. Posibilitatea mecanizării proceselor gândirii, concretizate în domeniile ştiinţifico-consonante, era o consecinţă firească a analizei lor logico-psihologice.

Independent însă de interpretarea psihologiei consonantiste drept cibernetică (generală sau nu), cât şi de rezultatele practice ale ciberneticii actuale, pe care Odobleja nu le-a cunoscut, după terminarea celui de-al doilea război mondial, când este nevoit să se retragă în satul natal, fără să dispună de nici un mijloc de informare (îi lipsea până şi hârtia de scris), Odobleja meditează în continuare la ideea sa fundamentală: posibilitatea mecanizării gândirii, de data aceasta nu a gândirii concretizate într-una sau mai multe ştiinţe consonante, ci a gândirii ca atare, mai mult, a gândirii concepută ca act creativ. Prin aceasta, Odobleja se deosebeşte de toţi logicienii actuali, care, apelând la formalizarea de tip logico-matematic, reduc gândirea la rezultatul ei. Prin aceasta se deosebeşte ele asemenea şi de toţi ciberneticienii actuali, care utilizează logica matematică şi teoria informaţiei. În sensul lui Odobleja, lucrul cel mai important nu este transmiterea informaţiei, ci producerea ei. În termeni economici, pe Odobleja, nu-l interesa atât de mult circulaţia mărfurilor şi, respectiv, reglementarea ei, pe bază de cerere şi ofertă (comandă şi control etc), cât procesul de producere al bunurilor materiale care, ulterior, pot deveni mărfuri sau nu. Degeaba ai mijloace de transport dacă n-ai ce căra cu ele!

Odobleja nu era un adversar al ciberneticii clasice, al cărei inventator se şi considera, dar pe aceasta o socotea secundară, derivată, inferioară, faţă de „cibernetica viitorului". Pentru această „cibernetică a viitorului", considera savantul severinean este necesară „căutarea de baze noi", este necesară „o nouă metodologie" (vezi Introducere în logica rezonanţei, p. 22) şi deci o nouă logică. E uşor, fireşte, să proclami necesitatea unei noi ştiinţe. Mai greu este însă de realizat. A reuşit Odobleja această performanţă? Până în momentul de faţă nu se poate spune decât că, în orice caz, a încercat s-o facă. Dovada? Un manuscris imens de 15.000 de file. Trebuie spus însă că, independent de măsura în care a reuşit Odobleja să-şi finalizeze ideea, aceasta rămâne valoroasă în sine, asemenea marilor proiecte ale lui Leibniz sau Descartes. La „ideea" acestei logici ne vom referi în continuare.

Comparând-o cu logica tradiţională şi cea matematică, constatăm că Odobleja îşi defineşte obiectul de studiu (formele clasice ale gândirii: noţiunea, judecata, silogism) în sens tradiţional, dar metoda (modelarea geometrică şi fizică) în sensul ştiinţelor fizico-matematice. Logica rezonanţei urma să aibă, după Odobleja, patru discipline subordonate: geometria logicii, cinemateca logicii, dinamica logicii şi mecanica logicii. Formele gândirii deci, concepute în act, în procesul exercitării lor (logico-psihologic) urmau să-şi găsească o reprezentare geometrică (spaţializată). Aceasta crea premisele corporalizării gândirii, întruchipării ei în tiparele schiţelor geometrice. Dacă geometria logicii sau logica geometrică, cum îi zicea uneori Odobleja, reprezenta momentul exterior, pictural-schematic al gândirii, logica cinematică trebuia să constituie momentul sculptural, corporal-rigid al acesteia. Dinamica logicii ar reprezenta însufleţirea acestui golem inert, care n-ar fi altceva decât gândirea artificială, modelată după chipul şi asemănarea celei naturale, cu deosebirea că ea nu s-ar putea desfăşura de la sine decât într-un ultim moment, acela al automatizării. Acesta era proiectul lui Odobleja, proiect al cărui grandoare este evidentă.

Principial vorbind, o astfel de logică este, prin definiţie, cibernetică. Dar, în mod evident, opusă logicii matematice curente, numită şi algebră a logicii sau logică simbolică, deci logicii care se aplică în cibernetica actuală. Dar ceea ce se opune algebrei logice, respectiv geometria logicii a lui Odobleja, nu este decât o primă parte a logicii rezonanţei. LaCibe - Odobleja algebra logicii s-a lucrat dinainte de mijlocul secolului trecut, obţinându-se rezultate noi până în zilele noastre. La geometria logicii n-a lucrat decât Ştefan Odobleja. Se zice că ar fi reuşit să-i dea o formă publicabilă. Noi n-am găsit decât manuscrise parţial-redactate. Ce-i drept, geometria logicii este partea cea mai întinsă din manuscrisele lui Odobleja. Pe această linie, el a avut predecesori în istoria logicii. Sunt cunoscute reprezentările geometrice ale raporturilor noţionale pe bază de sferă (incluziuni, intersecţii etc), aplicabile şi în cazul structurilor judicative şi al celor silogistice. Nimeni nu s-a gândit însă să facă din aceste reprezentări un domeniu de investigaţie, tocmai pentru faptul că lucrurile păreau să se oprească aici. O geometrie a logicii nu are sens decât în contextul logicii rezonanţei. Fundamentul este aici conceptul de „rezonanţă". Geometria logicii este rezonanţa geometrică a logicii. Or, Odobleja este cel care a descoperit legile rezonanţei sau ale consonanţei în genere, dintre care cea mai importantă este legea sau principiul reversibilităţii. Din această perspectivă, modelele geometrice ale logicii nu vor mai fi nişte simple desene ilustrative, cum sunt bilele, pietricelele sau degetele pentru numărătoare (strămoşii calculatoarelor de azi), ci trebuie să devină modele rezonatorii ale gândirii. Principiul reversibilităţii, al circularităţii, alături de celelalte dau consistenţă modelării geometrice care devine astfel interesantă pentru sine. Odobleja a schiţat mii de modele geometrice, citind pe ele particularităţile gândirii care o fac aptă pentru viitoarea ei reproducere artificială.

Circularitatea revine la Odobleja în mod obsedant, iar tema ar merita o investigaţie specială atât în legătură cu conexiunea inversă, cât şi cu semnificaţia ei logico-filosofică.
Logica rezonanţei a lui Ştefan Odobleja reprezintă o revenire asupra temei circularităţii, care se dovedeşte că plutea în atmosfera ştiinţifică a ultimelor decenii din prima jumătate a secolului nostru - o revenire de o anvergură neobişnuită, pe tărâmul logicii, în care circularitatea poate fi surprinsă în pura sa esenţialitate.
În ciuda monumentalităţii sale, logica rezonanţei a rămas neterminată. Introducerea, tipărită de curând, este un rezumat al unei prime părţi, cea mai puţin întinsă. Continuarea publicării şi fireşte, studiul manuscriselor lui Odobleja vor oferi prilejul reconsiderării acestui gânditor care, de-abia de curând a fost numit precursor al ciberneticii. Dacă dialectica însăşi este circulară, cum zice Noica, şi ideea unei logici dialectice de acest tip mai este de actualitate, iată-l şi precursor al acesteia, ceea ce, cum o spuneam la început, este un lucru cu totul remarcabil.
Sursa: Revista Clipa[1]
-----------------------------------------------------
[1] cu acordul directorului revistei, Dinu Săraru footer