Revista Art-emis
Experimentul lui Benveniste PDF Imprimare Email
Cristian Roman   
Miercuri, 10 Noiembrie 2010 23:36

Cristian Român, art-emisMă tem că acest articol va nemulţumi pe mulţi dintre cititorii noştri. Homeopatia este o metodă de tratament foarte populară pentru adepţii medicinii alternative şi cel mai adesea orice îndoială este pusă pe seama unui conservatorism extrem. Asta în cel mai bun caz. De fapt, voi fi acuzat de lipsă de deschidere către nou. Că lucrurile nu sunt tocmai clare în ceea ce priveşte homeopatia este demonstrat de ceva banal: e demonstrat de absenţa dovezilor clare.

Într-o seară discutam cu un bun prieten despre astrologie. Amicul m-a întrebat de ce nu cred eu în această astrologie. Am răspuns că pot crede absolut orice, pot crede chiar lucruri ce îmi par absurde. Dar pentru a crede am nevoie de dovezi clare. În lipsa lor se poate afirma absolut orice, fără niciun fel de problemă, dar eu voi păstra permanent o distanţă respectabilă faţă de acele afirmaţii. Înainte de a trece la subiectul articolului nostru vă propun să facem puţină istorie. Întemeietorul homeopatiei este medicul german Christian Samuel Hahnemann (1755-1843). El a constatat că doze mari dintr-un anumit remediu duc la agravarea suferinţelor bolnavului. Apoi el a început să reducă, prin diluţie, dozele administrate şi a constatat că administrarea de doze puternic diluate din acel remediu (care în doze normale produce simptome similare cu cele ale maladiei ce trebuie tratate) duc la vindecarea pacientului. Pe latineşte principiul se poate enunţa astfel: „Simila similibus curantur". Să precizăm un pic lucrurile. Se ia o picătură din remediu, se adaugă 99 de picături de apă distilată sau alcool, după care amestecul se agită puternic de un anumit număr de ori. Am obţinut o diluţie centesimală (notată C1). Apoi, din această soluţie potenţată se ia din nou o picătură, la care se adaugă alte 99 de picături de apă distilată sau alcool, se agită din nou şi se obţine o a doua soluţie centesimală (C2), şi aşa mai departe. Hahnemann a mers până dincolo de a 30-a diluţie (C30), pentru obţinerea vindecării. Să ne oprim o clipă aici, pentru a vedea ce înseamnă această a treizecea diluţie.

Matematic vorbind, înseamnă că din 100 la puterea 30 (10 la puterea 60 molecule de apă (sau alcool) vom întâlni o moleculă din remediu. De la Avogadro citire ştim că un mol de substanţă conţine 6,02 x 10 la puterea 23 molecule. Asta înseamnă că dincolo de diluţii C15, şansa de găsi vreo moleculă din remediu în soluţie devine extrem de mică. Pentru a vedea mai bine ce înseamnă asta, vom spune că într-un bazin olimpic există circa 10 la puterea 32 molecule de apă. Pentru a găsi o moleculă din remediu, presupunând că avem o diluţie C15, este nevoie să extragem circa 1% din volumul apei din bazin, adică vreo 25 metri cubi. În ceea ce priveşte diluţia C30 vom purcede al alt tip de calcul. Să presupunem că avem un cm cubi din remediu pe care îl vom dilua până la nivelul C30. Asta înseamnă că trebuie să adăugăm 1060 cm cubi de apă. Volumul Pământului este de 1.0832×1027 cm cubi...efectuaţi şi dumneavoastră calculele, pentru a vedea cât de mare ar trebui să fie acel rezervor în care vom avea un singur centimetru cub de substanţă activă, în cazul unei diluţii C30... Pe scurt putem spune că dincolo de C15 avem de-a face cu apă curată, o apă pe care nu o putem deosebi în vreun fel de apa distilată. Şi totuşi, spun homeopaţii, această apă păstrează ceva, o anumită „amintire" a principiului activ, care o face eficace împotriva unei game largi de afecţiuni. Nu vom ridica deocamdată nici un semn de întrebare. Nu ne vom pune nici măcar problema că orice cantitate de apă, oricât de pură ar fi ea, a intrat în contact cu nenumărate substanţe din momentul apariţiei ei în Univers, oare de ce acestea nu sunt „memorate" de apa pe care o bem?

Deşi homeopatia a ajuns la o vârstă respectabilă, ea nu este acceptată ca metodă reală de tratament de către comunitatea ştiinţifică. Motivele le bănuiţi şi dumneavoastră. Am căutat lucrări ştiinţifice care să îi confirme eficacitatea. Există destule, numai că de fiecare dată am fost nemulţumit de metoda de testare. În verificarea eficacităţii unui tratament oarecare lucrurile sunt extrem de sensibile. Am vorbit despre aceste aspecte în numărul din octombrie 2004 al revistei noastre. În cazul tratamentului homeopat lucrurile sunt complicate de absenţa lotului martor, cel care să primească o substanţă inactivă, pentru a se evalua rolul efectului de placebo. Este dificil să se realizeze astfel de testări deoarece tratamentul homeopatic este unul puternic individualizat, el fiind orientat către un tablou clinic foarte complex, specific fiecărui pacient în parte. În asemenea condiţii testele clinice sunt aproape imposibil de realizat, în condiţiile extrem de riguroase ale medicinii bazate pe dovezi. Acesta este motivul pentru care unii resping cu tărie eficienţa homeopatiei. Desigur, absenţa dovezii nu este o dovadă a absenţei. Dar afirmaţiile homeopatiei sunt suficient de stranii pentru a impune necesitatea unor dovezi clare şi lipsite de orice urmă de îndoială. Dacă nu se supără nimeni pe mine, voi da un exemplu. Dacă cineva îmi va spune că e sedentar, că mănâncă foarte mult şi că din cauza asta s-a îngrăşat nu voi avea nici cea mai mică problemă în a-l crede pe cuvânt. Susţinerea este una plauzibilă şi numai în cazuri cu totul speciale voi cerceta mai îndeaproape. Lucrurile se schimbă atunci când mi se spune că există cineva care nu a mâncat nimic de la vârsta de patru ani până acum când a atins vârsta de 40 de ani. Voi întreba, înainte de toate, cum de a crescut în greutate (apa nefiind de ajuns). Mi se va spune (cazul e real) persoana respectivă a absorbit energia universului şi a convertit-o în masă, conform principiului einsteinian de echivalenţă între masă şi energie. Desigur, voi sări în sus şi voi spune că aşa ceva este imposibil în cazul fiziologiei umane. Dar eu sunt o persoană deschisă la nou, chiar dacă îmi pare imposibil ca acel nou să poarte cu sine vreo urmă de adevăr. De aceea, în acest caz, voi cere dovezi clare şi lipsite de orice urmă de dubiu. De exemplu, aş pune persoana respectivă sub o supraveghere strictă timp de jumătate de an, pentru a o monitoriza cu atenţie. Aş încerca să imaginez mijloace sofisticate prin care să fie eliminată orice posibilitate de trişare. Unii pot crede orice li se spune, dar eu am nevoie de dovezi clare şi lipsite de orice dubiu. Altfel spus, am nevoie de dovezi extraordinare. În ceea ce priveşte homeopatia o asemenea dovadă a existat o vreme. Este vorba despre un faimos experiment, realizat de către imunologul francez Jacques Benveniste. Testul său nu a fost realizat pe oameni ci pe celule sangvine, deci problema pusă de efectul de placebo a fost eliminată din start.

Puţină teorie

Într-o descriere succintă putem spune că globule albe din sânge se împart în două familii mari: leucocitele mononucleare şi leucocitele polinucleare. Această ultimă categorie, la rândul ei, este subdivizată în celule neutrofile, acidofile şi bazofile, în funcţie de afinitatea la diferite tipuri de coloranţi. De exemplu, bazofilele au afinitate pentru coloranţii bazici. Baozofilele conţin în citoplasmă un număr mare de granule, printre care şi histamina. Atunci când o persoană alergică vine în contact cu un agent alergen (polen, praf etc.), imunoglobulinele (anticorpii) de tip E (IgE) se fixează pe suprafaţa celulei. Cu ocazia unei noi expuneri, IgE reacţionează, printr-un mecanism complex, cu agentul alergen, ceea ce duce la eliberarea histaminei din celulele bazofile (proces numit şi degranulare). Histamina, la rândul ei, produce tulburările alergice. Pentru a observa degranularea bazofilelor, Jacques Benveniste a pus la punct, prin anii 1970, un test care permitea observarea in vitro a bazofilelor, cu ajutorul unui colorant. Bazofilele se colorau în roşu, dacă nu erau degranulate sau în albastru, dacă erau degranulate. Numărând numărul de celule colorate dintr-un eşantion se poate stabili astfel procentul de bazofile care şi-au pierdut histamina, astfel putându-se evalua sensibilitatea la un anumit alergen. Această descoperire a lui Benveniste este una de maximă importanţă, ea transformându-l pe cercetătorul francez într-un potenţial candidat la Premiul Nobel.

Experimentul lui Benveniste

Benveniste şi-a dus mai departe cercetarea, în laboratoarele INSERM (Institut National de la Santé et de la Recherche Médicale). El a constatat că activarea degranulării bazofilelor se produce şi în cazul unor mari diluţii ale IgE. Reţineţi: este vorba despre diluţii homeopatice, dincolo de C30, în care, practic, în soluţie nu mai avem anticorpi IgE. După lungi insistenţe, care au durat ani buni (o adevărată odisee desfăşurată pe parcursul a câţiva ani, care ar putea oricând să facă obiectul unui serial de succes), Benveniste reuşeşte să convingă revista Nature să îi publice rezultatele. Articolul său apare în numărul 333 din 1988 a prestigioasei reviste. Articolul se încheia cu o scurtă notă din partea redacţiei: „Este posibil ca cititorii acestui articol să împărtăşească îndoielile exprimate de către experţii care au comentat versiunile acestui articol în ultimele luni. Ideea centrală a acestor rezultate este aceea că o soluţie apoasă de anticorpi îşi păstrează capacitatea de a provoca un răspuns biologic, chiar şi atunci când este diluată până la punctul în care probabilitatea ca o singură moleculă să rămână în soluţie devine neglijabilă. Nu există o bază fizică pentru un asemenea fenomen. În consecinţă, revista Nature, cu amabila colaborare a profesorului Benveniste, a organizat repetarea experimentelor, care vor fi supravegheate de către anchetatori independenţi. Un raport asupra acestei anchete va fi publicat în curând." Unii critică această atitudine a revistei Nature. Există două argumente, în funcţie de tabăra în care se află criticul.

Scepticii nu erau de acord cu publicarea articolului, câtă vreme nu era înlăturată orice urmă de dubiu asupra experimentelor lui Benveniste. Ei cer dovezi extraordinare pentru susţineri extraordinare, asta înainte de orice publicare. În schimb, partizanii homeopatiei atacă nota de final a revistei Nature, văzând în ea o atitudine preconcepută a unor judecători care cunosc dinainte verdictul. Într-un anume fel aceştia din urmă aveau dreptate. Experimentele lui Benveniste păreau a fi efectuate după toate regulile şi, în plus, fuseseră confirmate de alte laboratoare (Institutul de Imunologie Clinică a spitalului Kaplan din Rehovot, Israel, Facultatea de Agricultură din Rehevot, Israel, Departamentul de Medicină Internă din Milano, Italia, Departamentul de Zoologie şi Fiziologie din Toronto, Canada şi Laboratorul de Imunologie din Paris, Franţa), aşa că semnul de îndoială pus de nota finală anticipa din start, şi fără nici un rost, rezultatul anchetei.

footer