Revista Art-emis
E.K.G.-ul Terrei Mileniului III PDF Imprimare Email
Andrei Dorobantu   
Miercuri, 03 Noiembrie 2010 22:47

Andrei Dorobanţu, art-emisRezonanţa Schuman
Cred că se poate spune fără a exagera că Sindromul 2012 a fost declanşat de o descoperire din anul 1952 a fizicianului austriac Winfried Otto Schumann. Banală, ca orice mare descoperire. Şi anume, faptul că întregul spaţiu dintre suprafaţa Pămîntului şi marginea inferioară a ionosferei acţionează ca un ghid de unde. O cavitate rezonantă, excitată în mod natural de fenomenele electrice din atmosferă. Câmpul electromagnetic din cavitate are un spectru de frecvenţe cuprinse între 2 şi 69 Hz. Pe acest fond apar o serie de maxime, prezise matematic de Schumann, la o serie de frecvenţe foarte joase (ELF - extremely low frequencies): 7.83, 14.3, 20.8, 27.3 şi 33.8 Hz - Rezonanţele Schumann (RS). Prima dintre, conform calculelor lui Schumann, este de 7.83 Hz şi corespunde modului fundamental (cu intensitatea cea mai mare). Pe Internet se poate găsi un text care ne spune ce se întâmplă şi la ce să ne aşteptăm: "Timpul efectiv se grăbeşte (sau colapsează). De mii de ani Rezonanţa Schumann, sau pulsul (bătăile inimii) Pămîntului a fost de 7.83 cicli pe secundă. Armata a folosit această valoare ca un punct de referinţă foarte solid. Totuşi, începând din 1980, rezonanţa a crescut lent. Acum este 12 cicli pe secundă (Hz, n.mea)! Aceasta înseamnă echivalentul a 16 ore pe zi în loc de vechile 24 de ore..." Calculul este simplu: dacă frecvenţa creşte de aproximativ 3/2 ori (12/8), atunci "timpul", în sensul de "durată" (care este inversul frecvenţei) scade, sau altfel spus, „creşte" de ...2/3 ori. Deci 24 devine 16... Natura, se spune de multe ori, este simplă, dar aici nu este vorba de aşa ceva! Problema este, şi în acest caz şi în altele, că asemenea afirmaţii sunt preluate cu copy/paste şi se regăsesc pe mai toate site-urile care vorbesc despre anul 2012...

Să revenim însă la site-ul amintit. Tot aici, un corespondent atrage atenţia că lucrurile nu stau tocmai aşa, că nu aunt confirmate de observaţii ştiinţifice, dar primeşte un răspuns ferm şi absolut aiuritor (sublinierea mea): „Nu ai demonstrat că teoria este incorectă. Citând pur şi simplu ce ESTE Rezonanţa Schumann dintr-o perspectivă pur ştiinţifică nu se demonstrează nimic. Există multă cunoaştere antică ce nu poate fi demonstrată prin analiză ştiinţifică. Deschide-ţi mintea. Să nu te temi sau să respingi ceea ce nu înţelegi în acest moment." Nu am de gând să fac apologia ştiinţei şi nici nu abordez vreun zâmbet superior când se vorbeşte despre „cunoaşterea antică". Fac parte dintre cei care o privesc cu mult respect şi sunt convinşi că atunci când vom găsi modalităţile de a o descifra vom afla multe lucruri pe care doar le bănuim sau chiar nu le ştim deloc. În fond, ştiinţa –în mod cu totul special, Fizica- a atins un suficient nivel de maturitate pentru a nu-şi permite să neglijeze nici o informaţie. Dar marele, enormul câştig pe care ştiinţa l-a adus cunoaşterii umane este un principiu de la care nu se abate niciodată: reproductibilitatea rezultatelor sale – experimente, observaţii, ecuaţii, formule matematice. Orice concluzie la care a ajuns cineva TREBUIE să poată fi regăsită ŞI de mine, cu condiţia să cunosc regulile după care s-a procedat şi, evident, să stăpânesc aceleaşi tehnici experimentale şi/sau matematice.

Iar aici problema este că frecvenţa Schumann fundamentală ...nu creşte. Nu fac nici un comentariu – vă invit doar să intraţi pe site-urile unor laboratoare care se ocupă tocmai cu monitorizarea RS (un link pe care îl puteţi accesa aparţine Centrului de Date Seismice al Carolinei de Nord, 215 McCone Hall, UC Berkeley, Berkeley CA 94720-4760 - http://www.ncedc.org/ncedc/em.intro.html) şi puteţi verifica singuri care este situaţia reală. De ce se procedează însă aşa? Este neinteresant să discutăm – sunt sigur că aveţi comentariile dumneavoastră, indiferent de ce parte vă aflaţi. Mai interesant este altceva. Căci dacă a vorbi despre "creşterea" substanţială a primei rezonanţe Schumann nu are sens, ceea ce are sens este posibila creştere a amplitudinii rezonanţelor următoare. Fenomenul nu este unul nou – el a fost întâlnit de exemplu în timpul observării ELF de la Moshiri, Hokkaido, Japan (articolul este publicat în Nat. Hazards Earth Syst. Sci., 8, 1309–1316, 2008) cu trei zile înainte de producerea unui puternic cutremur de pământ în Taiwan (26 decembrie 2006, magnitudine 7.8). Observaţiile au fost efectuate tocmai în idea de a detecta fenomene anormale în banda rezonanţelor Schumann care ar fi putut fi associate cu producerea unui eveniment seismic major.

Încă şi mai interesantă este observaţia inginerului Lewis B. Hainsworth (anii 1970) privind legătura între RS şi frecvenţele undelor cerebrale. Iată care este situaţia (frecvenţele sunt date în Hz):
Rezonanţele Schumann : 7.83, 14.3, 20.8, 27.3, 33.8
Frecv. undelor cerebrale: 4 - 7 12 - 25 - ... 60
Benzile de frecvenţe EEG: d q a b g

După cum se vede, se poate stabili o legătură între banda frecvenţelor (rezonanţelor) Schumann şi cea a undelor cerebrale. Totul a pornit de la descoperirea făcută în anul 1908 de către fiziologul şi psihiatrul austriac Hans Berger. A unor oscilaţii electrice în creier (de ordinal milionimilor de volt). Primele pe care el le-a identificat, le-a numit –tocmai pentru că erau primele!- unde alpha. După ce şi-a publicat rezultatul în 1918, cercetătorii au început să se intereseze de fenomen şi în anii 1930-1940 au fost descoperite încă trei tipuri de unde cerebrale împreună cu tipurile de activitate cerebrală cărora le corespund: somn profound (delta), somn şi relaxare profundă, de tipul relaxării hipnotice (teta), gândire activă, rezolvarea de probleme (beta). Apoi, în anii 1950 a fost identificat al cincilea tip de unde cerebrale, undele gamma, cu frevenţa cea mai înaltă dintre ele (40-100Hz), corespunzând unei activităţi mentale superioare şi consolidării informaţiei. Un înalt nivel de generare de unde gamma este înregistrat de exemplu la călugării tibetani practicând meditaţia, chiar şi înainte de a "intra" în această stare specială. DAR: creierul omenesc NU produce câte un singur tip de UC, activitatea sa fiind de fapt "un mix" al acestora, criteriul de "mixare" fiind realizarea unui echilibru. Orice exces al unuia dintre regimurile undelor cerebrale poate fi ruinător pentru funcţionarea creierului şi uneori chiar generator de patologii. Devine deci aproape evident că "potrivirea" între banda de frecvenţe ale RS şi ale UC devine extrem de importantă. Motivul: fenomenul de rezonanţă. Adică fenomenul prin care frecvenţele naturale de vibraţie ale unui corp sunt amplificate de aceleaşi frecvenţe care provin de la un alt corp, având drept consecinţă alterarea periodică a mediului înconjurător.

Şi încă un lucru. În anii 1960, doi medici de la Universitatea din Tokyo, Prof. Akira Kasamatsu şi Prof. Tomio Hirai, au studiat EEG-urile a 48 de persoane de la un templu Zen, făcând pentu control aceleaşi înregistrări pe alte 22 de persoane fără nici un antrenament sau experienţă în meditaţie Zen. Rezultatul a fost că la maeştrii Zen s-a putut evidenţia o secvenţă tipică de patternuri de UC: s-a intrat în Alpha (cu ochii deschişi, deci fără ca vreunul să adoarmă) ® amplitudinea undelor Alpha a crescut ® amplitudinea aceloraşi unde a scăzut ® la subiecţii superantrenaţi s-au identificat lungi trenuri de unde Teta. Şi mai interesant, deşi se aflau în stare Teta, nici unul dintre subiecţi nu a adormit. (Şi poate că ar mai trebui adăugat că Maestrul Zen, fără să aibă nevoie să consulte înregistrările EEG a şi-a clasificat studenţii în trei grupe de performanţă, rezultatul fiind identic cu cel obţinut de Kasamatsu şi Hirai...). Şi atunci? Se poate oare ca ipoteza lui Hainsworth să fie corectă şi "noi" şi Terra să formăm de fapt ceea ce se numeşte „a tuned system", un sistem „acordat", în care RS să influenţeze prin rezonanţă activitatea noastră cerebrală? Să "aprindă" (kindle) fenomene de rezonanţă între neuroni? Frecvenţele Schumann nu au cum să fie „bătăile inimii Pământului" (sublinierea mea), dar ne putem întreba: reprezintă ele "limbajul" în care Terra reuşeşte să comunice cu oamenii care o locuiesc? O comunicare care la un moment dat se va accentua până la nivele observabile? În 2012 sau altădată? Este aceasta o exagerare? Poate că da. Deşi...

Ce s-ar întâmpla dacă într-adevăr valoarea RS ar creşte? Mai mult: există totuşi vreo posibilitate de a „împăca" situaţia reală cu afirmaţiile privind „creşterea primei RS" (nesprijinită de nici o observaţie experimentală sau de altă natură)? S-ar putea. Adică, ceea ce „creşte" nu este –nu poate fi- frecvenţa, dar pot „creşte" amplitudinile (deci intensităţile) celorlalte moduri. Ce s-ar întâmpla în acest caz? Este inutil de repetat a nu ştiu câta oară că fiinţa umană - şi nu numai ea- posedă un potenţial şi calităţi pe care nu doar că le înţelegem încă doar în foarte mică măsură, dar chiar şi tehnicile de investigaţie de care dispunem sunt într-un stadiu care de abia ne permite să începem să le studiem. Ca şi în studiul Universului, un procent adiţional oricât de mic de acces la capacităţile creierului nostru ne-ar putea permite rezultate extraordinare - şi, de ce nu, sau poate foarte posibil, surprinzătoare. Cu salturi imprevizibile ale intuiţiei şi adevărate explozii ale talentelor şi disponibilităţilor noastre latente la următoarele generaţii ale speciei umane. Va fi aceasta alternativa încă umană la hibrizii bio-computerizaţi despre care vorbesc de ceva timp profeţii moderni ai high-tech-ului? Vom atinge cu adevărat nivele despre care acum nici nu ştim cum să gândim şi nici măcar cum să le imaginăm ale capacităţii noastre de evoluţie şi de comunicare non-locală? Mai avem încă un episod în care să încercăm cel puţin să ne imaginăm cum vor evolua lucrurile în acest sens...

footer