Revista Art-emis
Argumentul, modalitatea de a prosti mul?imea? PDF Imprimare Email
Dr. Nicolae Bala?a   
Duminică, 24 Octombrie 2010 22:36

Balasa NicolaeArgumentarea, este, probabil, cel mai complex tip de discurs ?i, într-o m?sur? sau alta, le cuprinde pe toate celelate. Cu pu?in? aten?ie, ne d?m îns? seama c? discursul argumentativ adaug? în mod esen?ial componenta performativ?, deoarece, prin el locutorul sau argumentatorul urm?re?te nu numai s?-l informeze pe receptor sau interlocutor, ci ?i s?-l persuadeze, adic? s?-i modifice dispozi?iile interioare, s?-l fac? s? adere la o anumit? tez?, pozi?ie etc. sau, dimpotriv?, s?-l disuadeze sau s?-l determine s? intreprind? o anumit? ac?iune. Argumentarea, spre deosebire de demonstra?ie, presupune nu numai componenta logic?, inferen?ial?, asigurat? de folosirea limbajului ?i a structurilor sale argumentative inerente, ci ?i a ethos-ului, care ?ine de personalitatea argumentatorului, de caracterul s?u, de competen?a ?i credibilitatea sa, precum ?i de pathos, care ?ine de afectivitatea auditoriului, de emo?iile ?i sentimentele acestuia. În afar? de aceasta, argumentarea, spre deosebire de demonstra?ie în sens strict, pleac? de la premise doar posibile sau probabile, a?a cum spunea Aristotel în Topica, I (Organon IV, Editura ?tiin?ific?, Bucure?ti, 1963), argumente împ?rt??ite sau de to?i oamenii, sau de majoritatea lor, sau de cei mai în?elep?i, iar de ace?tia din urm?, sau de to?i, sau de majoritatea, sau de cei mai vesti?i. Întrucât premisele sau argumentele sunt doar probabile, la fel este ?i concluzia, argumentarea fiind tocmai procesul de trecere de la premise-argumente, la concluzia care trebuie f?cut? acceptabil? pentru destinatar sau interlocutor.

Discursul argumentativ are deci o natur? pragmatic?, performativ?, este un discurs persuasiv, are în vedere locutorul, interlocutorul (sau auditoriul) ?i rela?ia dintre ace?tia. Dat? fiind natura doar probabil? a premiselor ?i a concluziei argument?rii, el urm?re?te nu atât ob?inerea ?i transmiterea adev?rului sau a unor cuno?tin?e adev?rate ?i certe, cât modificarea st?rii de con?tiin?? a receptorului, fie în sensul adeziunii sale la o tez?, fie în cel al sc?derii unei asemenea adeziuni, fie în sensul men?inerii acesteia; totodat? el urm?re?te, în anumite situa?ii, realizarea dispozi?iei de a ac?iona din partea auditoriului. Apare astfel distinc?ia dintre adev?r ?i opinie, concomitent cu cea dintre convingere ?i persuasiune, pe baza celei dintre demonstra?ie ?i argumentare. Dup? cum se ?tie, distinc?ia dintre adev?r sau ?tiin?? ?i opinie, a fost teoretizat? înc? de la Platon în disputa sa cu sofi?tii, dar ea a fost preluat? într-un mod ?i dintr-o perspectiv? diferit? de c?tre Kant ?i, mai recent, de c?tre Perelman ?i mul?i al?i autori. Pornind de la distinc?ia dintre principalele obiective (care sunt legate de buna func?ionare a intelectului nostru) ?i principiile subiective (care ?in de sim?irea ?i tr?irea noastr?) ale cunoa?terii ?i ?inând seama de prezen?a celor doi termeni ai rela?iei de comunicare – locutorul ?i interlocutorul, Kant a f?cut distinc?ia dintre convingere ?i persuasiune în felul urm?tor. Atunci când ceea ce consider?m ca adev?rat este valabil pentru oricine posed? ra?iune, aceast? considerare se bazeaz? pe principii obiective ?i rezultatul ei se concretizeaz? într-o convingere. Dac? aceast? considerare a ceva ca adev?rat î?i are temeiul în natura particular? a subiectului, ea se concretizeaz? ca persuasiune.
Prin urmare, dac? mecanismele prin care se ob?ine un anumit rezultat de ordinul cognoscibilit??ii (,,considerarea a ceva ca adev?rat") ?in de esen?a ra?ionalit??ii umane, atunci avem de a face cu o convingere, iar dac? ele ?in de subiectivitatea în act, avem de a face cu persuadarea. De aici apar o serie de diferen?e sensibile în ceea ce prive?te sfera de valabilitate a acestui rezultat, valoarea lui intersubiectiv?: convingerile vor fi valabile pentru to?i, persuad?rile vor fi valabile numai pentru subiectul în cauz?. Convingerile vor avea o înalt? valoare intersubiectiv?, pe când persuad?rile, nu. În timp ce convingerea respect? întru totul principiile obiective ale ra?ionalt??ii ?i are o întemeiere deductiv? necesar?, persuadarea se bazeaz? pe un principiu subiectiv care implic? o extrapolare nejustificat? a aplic?rii cunoa?terii la o situa?ie dat?. De aceea Kant consider? „persuasiunea o simpl? aparen??, c?ci principiul judec??ii, care se afl? numai la subiect, este considerat ca obiectiv" (Imm. Kant, Critica ra?iunii pure, Editura ?tiin?ific?, Bucure?ti, 1969, p. 611).

Pentru descifrarea naturii discursului argumentativ sau persuasiv, este interesant de urm?rit, în continuare, distinc?ia lui Kant dintre p?rere, credin?? ?i ?tiin??. El consider? c? în cazul persuasiunii, principiul consider?rii a ceva ca adev?rat, de?i se afl? în subiect, este considerat obiectiv de c?tre subiect. O astfel de judecat? are valabilitate particular? ?i deci ea nu poate fi comunicat?. Judecata-convingere va avea o valabilitate universal?, ceea ce permite comunicarea ei oric?rei fiin?e dotate cu ra?iune. Dac? ceea ce se impune ra?iunii noastre ca adev?rat se poate impune ?i ra?iunii altora, suntem în prezen?a unei convingeri, iar dac? nu se impune ?i ra?iunii altora ca adev?rat, atunci suntem în prezen?a persuad?rii. În timp ce convingerea este corolarul adev?rului obiectiv, persuasiunea asigur? doar un anumit confort subiectiv. "Eu nu pot afirma – spune Kant – adic? exprima ca o judecat? necesar valabil? pentru oricine, decât ceea ce produce convingere. Pot p?stra persuasiunea pentru mine, dac? m? simt bine cu ea, dar nu pot ?i nu trebuie s-o impun în afara mea" (Imm. Kant, Critica ra?iunii pure, Editura ?tiin?ific?, Bucure?ti, 1969, p. 611-612), adic? altora, fiindc? nu exist? temeiul intersubiectiv pentru o asemenea impunere. De aceea, când ceva este considerat ca adev?rat, dar exist? con?tiin?a c? aceast? considerare este insuficient? atât subiectiv, cât ?i obiectiv, avem de-a face cu p?rerea sau opinia. Considerarea care nu este decât subiectiv suficient?, f?r? a avea girul obiectivit??ii, se nume?te credin??. Iar dac? o anumit? considerare a ceva ca adev?rat este ?i subiectiv ?i obiectiv suficient?, atunci suntem în posesia ?tiin?ei (C. S?l?v?stru, Ra?ionalitate ?i discurs. Perspective logico-semiotice asupra retoricii, Editura Didactic? ?i Pedagogic?, Bucure?ti, 1996, p. 203).
Retorica clasic? a introdus, prin Aristotel, o triparti?ie a discursului oratoric, retoric sau argumentativ, care a fost preluat? ?i continuat? pân? ast?zi. Pornind de la constatarea c? orice discurs ?inut în fa?a unui auditoriu con?ine trei instan?e necesare: oratorul care vorbe?te, subiectul despre care se vorbe?te ?i auditoriul c?ruia i se vorbe?te, Aristotel observ? c? acesta din urm? se poate afla într-una din urm?toarele ipostaze: simplu spectator, judec?tor al lucrurilor viitoare, judec?tor al lucrurilor trecute. În func?ie de aceste trei ipostaze posibile ale auditoriului, se delimiteaz? cele trei genuri ale discursului retoric: genul deliberativ, genul judiciar ?i genul demonstrativ (sau epidictic). Genul deliberativ este cel al adun?rilor în care se iau decizii dup? regulile democra?iei. El este genul viitorului ?i const? în a consilia sau deconsilia dup? valorile utilului ?i ale v?t?matului, ale binelui ?i ale r?ului. În genul judiciar, specific tribunalelor, se vorbe?te la trecut pentru a ap?ra sau acuza valorile drept??ii sau nedrept??ii. În fine, în genul demonstrativ, cel al discursului care face elogiul sau blamul unor personaje sau idei în diferite împrejur?ri, altele decât cele politice sau juridice, exprimarea este în general la timpul prezent, iar valorile folosite sunt cele ale frumosului ?i urâtului.

Aceste trei împrejur?ri ale discursului oratoric-argumentativ corespund la trei deosebiri politice, ceea ce-l conduce pe orator s? varieze tehnicile de argumentare. Când se adreseaz? unei adun?ri pentru a delibera asupra oportunit??ii de a m?ri un impozit, de a declara un r?zboi sau de a semna un tratat, argumentul tip este exemplul scos în general din istorie pentru a produce luarea unei decizii dup? metoda induc?iei. Când el se adreseaz? unor judec?tori, ra?ionamentele sale trebuie s? fie riguroase, deoarece ascult?torii sunt cunosc?tori speciali?ti. De aceea ele trebuie s? fie mai ales de tip deductiv, aici predominând silogismul retoric, entinema sau chiar silogismul judiciar. Cât despre genul epidectic, el se aplic? mai pu?in pentru a convinge ?i mai ales pentru a evoca personaje sau evenimente pe care auditoriul le cuno?tea deja. Asentimentul sau adeziunea se ob?ine dinainte, atunci când oratorul roste?te un discurs comemorativ, o ora?ie funebr? sau elogiul unui erou. El va recurge la narare ?i la amplificare. Toate bune ?i la locul lor doar teoretic, pentru c? practic mergem ca musca f?r? cap, cât? vreme c?sc?m gura ?i înghi?im toate porc?riile (?stora din politic?, în special), f?r? s? ?tim pe ce lume suntem. De-aia, niciunde pe fa?a p?mântului, nici dracu nu ne bag? în seam?! Într-un anume fel, ne merit?m soarta. Înc? nu am dep?sit stadiul ?la de ,,mul?i ?i pro?ti!"

Nicolae B?la?a
Bulze?ti, 2010

footer