Revista Art-emis
Calea către Dumnezeu sau drumul înspre sine (2) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Sâmbătă, 05 Mai 2012 19:40
Multithumb found errors on this page:

There was a problem loading image /home/ultraart/public_html/images/stories/autori/nistoroiu-c-gheorghe-0-art-emis.jpg
Gheorghe Constantin NistoroiuJoseph de Maistre a înţeles efectele nihilismului cercetând cu luoare aminte Revoluţia franceză şi consecinţele ei: „ Totdeauna au existat religii pe pământ şi totdeauna au existat hulitori: şi totdeauna hula a fost o crimă [...], dar nu poate exista hulă autentică decât în inima religiei autentice;[...] niciodată în vremurile trecute hula nu a putut produce nenorocirile pe care le-a produs în zilele noastre; pentru că totdeauna hula se vădeşte vinovată în lumina care o înconjoară. [...] Dar, deşi au existat întotdeauna hulitori, niciodată, până în secolul al XVIII-lea- şi în inima creştinismului, o revoltă împotriva lui Dumnezeu".[1] Toţi răzvrătiţii nihilişti se consideră „discipolii lui Satan". Bakunin îşi face din acest lucru un renume: „Satan, răzvrătitul etern, primul liber cugetător şi emancipator al lumilor".[2] Nietzsche confirmă „întruparea" în el a lui Antihrist, ca şi lucifericul Proudhon: „Vino la mine, Lucifer, Satana, oricine ai fi! Diavol pe care credinţa părinţilor mei te-au opus lui Dumnezeu şi Bisericii. Îţi voi sluji ca purtător de cuvânt şi nu-ţi voi cere nimic în schimb".[3]

Cei Şapte Cavaleri ai Apocalipsei europene: Neceaev, Bakunin, Lenin, Troţki, Stalin, Mussolini şi Hitler (cinci erau evrei-ruşi, un evreu-german şi un italian, dar toţi apologeţi nihilişti) au avut acelaşi scop: dictatura proletariatului (a bolşevismului) şi dictatura naţionalistă (naţional-socialismului) şi au urmărit acelaş ţel: distrugerea Ordinii Vechi prin instaurarea comunismului, nazismului şi fascismului. „Bombele explica Goebbels departe de a-i ucide pe toţi europenii, n-au făcut decât să dărâme zidurile închisorii care îi ţineau captivi... În încercarea de a distruge viitorul Europei, inamicul n-a făcut decât să nimicească trecutul; şi odată cu acesta, s-a pierdut tot ce era vechi şi uzat".[4] După căderea dictaturii naţionaliste a urmat urcarea dictaturii proletariatului. Despre bolşevismul care a realizat statul ateu şi a declanşat o amplă campanie sistematică împotriva creştinismului, se poate spune că nihilismul său a eşuat, întrucât Ortodoxia se păstrează chiar şi într-o singură persoană mărturisitoare.

Crearea unui „nou pământ" la care visa Lenin a transformat „întreaga societate într-un singur birou şi o singură fabrică, în care să se presteze aceeaşi muncă şi să se primească aceeaşi remuneraţie".[5] Violenţa „creativă" a nihiliştilor a „realizat" pe lângă „distrugerea" Vechii Ordini, „crearea" lumii noi şi modelarea „omului nou". Cele trei „nimicuri" nihiliste sunt în strânsă legătură cu filosofia deterministă a lui Marx, care afirmă că „în activitatea revoluţionară, schimbarea de sine coincide cu schimbarea circumstanţelor".[6] Desigur schimbarea circumstanţelor şi, mai exact, procesul de schimbare a acestora prin violenţa revoluţionară, îi transformă pe revoluţionarii înşişi. Toţi gânditorii, re-creatorii şi oamenii politici nihilişti au subscris la „mistica" violenţei cu ura, cu mânia, cu resentimentul şi îndârjirea de a domina societatea sau lumea. Numai între 1914 şi 1945, respectiv în trei decenii s-au declanşat două războaie mondiale şi o mare Revoluţie nihilistă, care au mutilat omenirea, provocând dese mutaţii şi transformări în diversele domenii, aşa cum menţionează şi Erich Kahler: „Tendinţa dominantă de subminare şi mutilare a individului[...]prezentă în mod evident în cele mai diverse domenii ale vieţii moderne: economic, tehnologic, politic, ştiinţific, educaţional, psihic şi artistic- se dovedeşte atât de copleşitoare, încât suntem tentaţi să vedem în ea o transformare autentică, o transformare a naturii umane".[7] Lumea rămasă după genocidurile nihiliste nu mai are aproape nici o rămăşiţă de speranţă. Toate metamorfozele se manifestă în aceste creaturi aproape şterse. Sunt mai de grabă chipuri „reglate"după tiparul lumii în care trăiesc, o lume care nu este ostilă, ci întru totul alienată, nu inumană, ci „a-umană".[8] Desigur, toate imaginile de până acum au reflectat partea întunecată a „omului nou", ce se zbate într-o lume a disperării, a dezamăgirii, a „a-umanităţii". Privind mai atent, cu îngăduinţă chiar, observăm şi dezvoltarea unui curent optimist şi idealist, paralel cu tenebrele „omului nou", clonat după tiparul nihilist. Varianta optimistă are şi ea tiparele ei, care la întrecere, produce „oameni noi": tinerii idealişti, „pregătiţi", nerăbdători şi practici să înfrunte toate dificultăţile vechi şi noi, să răspândească idealul american, sovietic, european sau alt ideal aflat la îndemână...; ştiinţificii entuziaşti care netezesc mai clar „limitele" cunoaşterii prin cercetări şi experimentări, care mai de care mai „captivante", către care sunt astăzi îndrumaţi; pacifişti şi idealişti non-violenţi, „cruciaţii"fraternităţii, „libertăţii", „păcii" şi unităţii tuturor; tineri scriitori „furioşi"întru adevăr, dreptate şi egalitate, promovând în această jalnică lume un mesaj nou al creativităţii şi bucuriei; artiştii însetaţi de ispitele ademenitoare şi provocatoare ale lumii mefistofelice; şi mulţimile de tineri „modeşti", dar care sunt entuziaşti că trăiesc în această epocă „captivantă", bine intenţionaţi,sinceri, privind cu speranţă şi optimism spre o lume a viitorului care i-ar ferici.

Toate aceste necesităţi lumeşti oferite cu largheţe de „omul nou" în varianta „pozitivă", individului naiv, din punct de vedere spiritual sunt periculoase. Chipul „omului nou"din ipostaza „pozitivă" este identic cu primul fiindcă aparţine aceleiaşi fotografii al cărei negativ este subumanitatea. O dată învins în prima ipostază, denaturat şi trunchiat de lumea sa inumană şi a-umană; forţează acum un zâmbet pe o disperare scrâşnită şi pe un pesimism posomorât, ca pe ultimele răcniri împotriva apologiei nihiliste. În cadrul „pozitiv", „omul nou"forţează intenţia de a schimba lumea, revizuindu-şi într-un fel atitudinea în sensul resemnării şi acceptării autonomiei lumii moderne, aşa cum este cu imperfecţiunile ei, dat fiind faptul că este singura sa lume. În „sânul ei" dispare conflictul deoarece omul conform standerelor „ planificării" şi „programării"va fi „reorientat", „remodelat" şi „adaptat". Aşadar, cele două ipostasuri se suprapun şi converg spre aceeaşi finalitate: moartea. Veriga de legătură între chipul negativ şi pozitiv al „omului nou"este omul contemporan, omul tranziţiei, al adaptării la deşertăciunea „spiritului epocii". În ipostasul negativ ceea ce a definit epoca modernă a fost apostazia. Alungându-L şi negându-L pe Dumnezeu, omul creat fiinţă şi persoană a căzut în ne-fiinţă.

În ipostasul pozitiv omul a devenit deopotrivă tatăl lumii sale create şi fiul al acestei lumi. Noua eră, numită „post-creştină" este în acelaşi timp o epocă de „dincolo de nihilism" - această sintagmă exprimă deopotrivă un fapt şi o speranţă, după cum remarcă Părintele Serafim Rose: „Faptul pe care îl exprimă este că nihilismul, fiind negativ în esenţă, dar pozitiv în aspiraţie şi trăgându-şi întreaga energie din pasiunea de a distruge adevărul creştin, ajunge la capătul programului său prin producerea unei „noi epoci" mecanizate şi prin dezumanizarea „omului nou" odată eliminată definitiv influenţa creştinismului asupra omului şi a societăţii, nihilismul trebuie să se destrame şi să facă loc unei alte mişcări mai „constructive", capabilă să activeze din motive autonome şi pozitive. Noua mişcare numită anarhism, preia Revoluţia din punctul unde o lăsase nihilismul şi încearcă să o ducă la concluzia logică a acestuia".[9]

Nenorocirea constă însă în faptul că întreaga credinţă şi speranţă a aspiraţiilor şi împlinirilor lor şi le-au pus tot în această lume trecătoare. Astfel, atât speranţa cât şi credinţa, optimismul şi idealismul, lupta, „cercetările" şi „realizările" devin deşarte. Apologeţii au filtrat sterilitatea malefică a nihilismului, acordându-i o ultimă şansă, ca o finalitate apocaliptică, care provoacă apariţia unei noi lumi superioare. Negarea şi violenţa preconizate de Revoluţie sunt de fapt o etapă preliminară a nihilismului, din planul vast apocaliptic. „Dincolo de nihilism"este etapa finală a Revoluţiei nihiliste, etapă extremă în care se îmbină pesimismul şi nihilismul, promovând condiţii noi de existenţă printr-o dezvoltare de tranziţie, esenţială şi incisivă, o prefacere totală a valorilor.

Conceperea unei „Ordini Noi"este corolarul anihilării nihiliste a Ordinii celei Vechi. Într-o scrisoare din 1884, Nietzsche spunea: „Este posibil ca eu să fiu primul care face lumină asupra unei idei care va diviza în două istoria umanităţii...Toţi cei care se vor naşte după noi aparţin unei istorii superioare oricărei istorii anterioare".[10]. Ideea, „noului" care nu este nouă şi nu-i aparţine doar lui Nietzsche, a fost pusă în gura lui Kirilov, personajul din Demonii lui Dostoievski cu 12 ani mai devrme: „...Atunci totul va fi nou...Atunci istoria se va împărţi în două: de la gorilă până la distrugerea dumnezeirii şi de la distrugerea dumnezeirii până la [...] transformarea fizică a Pământului şi a omului".[11] Acest vis apocaliptic a fost împărtăşit şi de ocultistul Yeats: „Iubite păsări de pradă, pregătiţi-vă de război...Iubiţi războiul pentru oroarea lui, această credinţă poate fi schimbată, civilizaţia reînnoită... Credinţa vine în urma unui şoc...Credinţa este mereu înnoită în chinurile morţii"[12]. Toate miturile „noii ordini"prevestesc oligarhia anarhistă a statului nihilist, care trebuie să „spulbere" totul. Toate mijloacele urii şi ale violenţei nu numai că nu sunt excluse, ci sunt perfecţionate şi intensificate. De la exaltarea câtorva minţi halucinante, iraţionale, care au coordonat Revoluţia în scopul ei nihilist s-a ajuns la apologia distrugerii, ca scop al lumii înseşi. Atingerea scopului propus al nihilismului, acela de a instaura Împărăţia lui Antihrist va conduce implicit la sfârşitul său istoric, care este apologia apocaliptică a iadului. „Revelaţia nihilistă"este de fapt o ultimă negare a nihilismului, chiar dacă în mare măsură a scos din minţile oamenilor noţiunea şi frica de iad, considerându-le fantezii, absurdităţi sau superstiţii. Părintele Zosima din Fraţii Karamazov confirmă „revelaţia nihilistă": „O, de bună seamă că în temniţele iadului sunt încuiaţi aşijderea şi cei ce s-au lăsat ispitiţi de păcatul slavei deăşarte şi al răzvrătirii, deşi au cunoscut, au avut chiar parte să vadă adevărul cel nebiruit; sunt acele fiinţe de cutremur şi spaimă ce s-au legat cu tot sufletul de Satana, însuşindu-şi trufia lui. Cu bună ştiinţă au ales aceştia temniţele iadului; şi chinul lor nu va avea în vecii vecilor sfârşit, căci se chiamă că sunt cu a lor voinţă pătimitori. Blestemându-L pe Dumnezeu şi viaţa ce le-a fost dată, ei s-au blestemat singuri. [...] Ei nu-L pot primi decât cu ură (pe Dumnezeu) şi ar dori ca Dumnezeul cel viu să piară, nimicindu-Se şi pe Sine şi toată zidirea izvodită de El. Aceştia vor arde în veci în vâltoarea mâniei lor, râvnind cu nesaţ moartea şi nefiinţa. Dar pururi moartea se va depărta de ei...".[13] Acest ultim stadiu al nihilismului „dictatura proletariatului",a parcurs grăbită tranziţia de la Revoluţia distrugerii la monarhia sinelui a Noii Ordini Mondiale, în care să fie întronizat „omul nou".

Noul „tip uman" preconizat şi de Rosenberg, Hitler , Mussolini, ş.a. nu se detaşează prea mult de „schimbarea în masă a naturii umane", propusă de Marx: „Transformarea oamenilor la scară de masă este necesară atât pentru crearea acestei conştiinţe comuniste la scară de masă, cât şi pentru succesul cauzei înseşi, o transformare care nu poate avea loc decât într-o mişcare practică, o revoluţie: această revoluţie este necesară nu numai pentru că clasa conducătoare nu poate fi altfel detronată, ci şi pentru că acea clasă care o va detrona nu va reuşi decât printr-o revoluţie să se elibereze de toată murdăria secolelor anterioare şi să devină în stare de o nouă întemeiere a societăţii".[14] Fiind o dez-ordine spirituală, nihilismul nu poate fi învins decât printr-o ordine spirituală absolută. Nihilismul ca pregustare a iadului, şi-a transformat lumea sa în haos, pregătind-o într-un fel pentru continuarea pătimirii veşnice. La acest stadiu s-au încumetat să viseze gânditori şi oameni politici deopotrivă : Marx, Engels, Nietzsche, Bachelard, Wittgenstein, Freud, Sartre, Lenin, Troski, Stalin, Hitler, Mussolini, ş.a.

Nihilismul a celebrat naşterea „omului nou" ivit din adâncurile schimonosite ale tenebroasei subumanităţi, care se revendică o Nouă Ordine, mai corect spus a dez-ordinii generale. Spiritul Noii Ordini Mondiale îşi are geneza în mişcarea New Age, care administrează toate organismele mondialiste, sub apoteoza curcubeului şi sub flamura iraţionalului promovând: astrologia, magia, hipnoza, ocultismul, meditaţia transcedentală, spiritismul, esoterismul, etc. Discipolii sunt formaţi în centre de iniţiere, gen şcoala Arcane, aflată sub patronajul Companiei Editoriale Lucifer, unde prin practicarea meditaţiilor oculte şi esoteriste „tălmăcesc " directivele vieţii din înţelepciunea antică prin spiritul masoneriei, considerată de zeloşii ei adepţi prima religie mondială. Iată cum defineşte masoneria iniţiatul Foster Bailey în lucrarea sa Spiritul Masoneriei: „Masoneria este descendentă sau este bazată pe o teologie revelată în mod divin, precedând cu mult prima dată a Creaţiei care apare în Biblie. Masoneria cu ritualurile ei alegorice ca şi cu simbolurile şi numerele ei, este tot ce ne-a rămas de la prima religie mondială, care înflorea într-o antichitate atât de depărtată încât este imposibil să i se stabilească data. A fost prima religie mondială unificată. Apoi a venit era separării în numeroase religii, a sectarismului. Azi trudim din nou pentru a construi o religie mondială universală".[15] În rădăcina nihilismului se află filosofia luciferică a nebunilor: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! (Psalmul 52, 1).

Noua Ordine a Nihilismului este anarhia, având ca finalitate „veacul apocaliptic"al domniei lui Antihrist. „Antihristul va fi minciună în starea sa de esenţă, pentru că se defineşte ca fiind contrariul lui Dumnezeu, care este Adevărul. El va minţi pretinzându-se stăpânul suveran al universului.Va falsifica informaţia şi va da lucrurilor o interpretare falsă.[16] Profesiunea de credinţă a lui Lenin era „Minciuna este sfântă, iar înşelătoria va fi principala noastră armă". Asta e mult mai mult decât o problemă tactică"[17] Fenomenul care va pregăti venirea Antihristului va fi vremea lepădării, apostazia. O succintă descriere a acelei vremi ne-o face Sfântul Antonie cel Mare: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor".[18] Avertismentul profetic al apostaziei şi despre Antihrist vine din vremea Apostolului Pavel: „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi pînă ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării. Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în Biserica lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu" (2 Tesaloniceni 2, 3-4). Şi pentru că mulţi sunt cei ce se întreabă de momentul sosirii Distrugătorului, le răspunde Arhiepiscopul Teofan al Poltavei (1873-1940): „Mă întrebaţi despre viitorul apropiat şi zilele din urmă. Nu voi vorbi de la mine, ci vă voi spune din descoperirile Stareţilor. Ei mi-au împărtăşit următoarele: Venirea lui Antihrist se apropie, este foarte aproape. Timpul care ne mai desparte de acea clipă se numără cu anii, fiind de cel mult câteva decenii".[19]

Spre sfârşitul veacului al XIX-lea Părintele duhovnicesc al Fericitului Teofan de Poltava, Teofan Zăvorâtul da această mărturie: „Când autoritatea monarhică va cădea şi poporul îşi va instala pretutindeni autoguvernarea (republici, democraţii), acolo Antihristul îşi va găsi mediul prielnic pentru activitatea sa. Pentru Satana nu va constitui o dificultate să pregătească voci în favoarea renunţării la Hristos, după cum a arătat experienţa Revoluţiei franceze. Aşadar, când astfel de regimuri, gata să se conformeze aspiraţiilor antihristice, vor fi instalate peste tot, atunci se va ivi Antihristul".[20] Văzând în duh „taina fărădelegii care se şi lucrează" (2 Tesaloniceni 2,7), Părintele Arsenie Boca ne grăieşte: „Antihrist- care nu se mulţumeşte numai cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora- nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din inima şi mintea celui din urmă credincios rămas pe pământ; şi nu râvneşte, nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina o dată cu Dumnezeu, iar în locul Lui să-şi împlânte în sufletul omului, ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară. Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, în care va lucra toată puterea Satanei, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea".[21] Prin lumina credinţei creştinul sădeşte în conştiinţa sa o sănătate a sufletului, care devine cu timpul înţelepciune. În fiecare vârstă Dumnezeu a pus frumuseţea şi împlinirea ei. Potrivnicul este cel care uzurpă frumuseţea şi armonia vârstelor şi a generaţiilor.

„Conflictul dintre generaţii -spune Părintele Baştovoi- este o invenţie a Diavolului". Satana şi-a împlinit visul: părinţii ucid, ucid orice copil care încearcă să vină pe lume, iar când unul dintre ei se naşte, acesta creşte şi îşi ucide părinţii. Din părinţi ucigaşi se nasc copii ucigaşi şi moartea se întinde peste tot păântul, spre bucuria Diavolului". [22] Amăgitorul lumii acesteia a căzut prin trufia sa, din lumina serafică a Creaţiei lui Dumnezeu, din armonia cerească, din dumnezeiasca iubire, din înţelepciunea Adevărului, din starea de co-creator, în lumea întunericului, a haosului, a răzvrătirii, a urii, a violenţei, a uciderii, a minciunii, a distrugerii. Cauza majoră, cronică şi acută a problemelor omenirii de azi o constituie opţiunea „liber-cugetătorilor" pentru filosofia luciferică: împreună lucrarea antihristică a duhurilor rele, cu oamenii fără Dumnezeu

Din ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei.
--------------------------------------------------------------
[1] Maistre, Joseph de: Essai sur le principe generateur des constitution politiques et des autres institution humaines; Paris/ Lyon: J.B. Pelagaud et Cie; 1859, p. 83.
[2] God and the State, p. 2 citat de Părintele Serafim Rose,op.cit., p. 118.
[3] 68. Lubac, Justice. Idee generale de la revolution, p. 173, citat de Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 119.
[4] H.R.Trevor-Roper, The Last Days of Hitler, New York, The Macmillan Company, 1947, p. 50.
[5] State and Revolution, International Publishers, New York, 1935, p. 84.
[6] Marx and Engels, The German Ideology, Part I International Publishers, New York, 1947, p. 204.
[7] Erich Kahler, The Tower and the Abyss, New York, George Braziller, Inc., 1957, p. 225.
[8] termenul aparţine lui Erich Kahler, op. cit. p. 15 - Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 134.
[9] Ibidem, p. 140
[10] Henri Lubac, The Drama of Atheist Humanism, p. 24
[11] Dostoievski, F.M., Demonii, 3 vol., trad. N. Gane, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p.147.
[12] Yeats, W.B., A Vision. A Reissue with the author's final revisions. New York: Colliers Books; 1937, p.52.
[13] Dostoievski, F.M., Fraţii Karamazov, 2 vol., trad. Ovidiu Constantinescu, Isabela Dumbravă, Ed. Victoria, Bucureşti, 1993, p. 554.
[14] Marx and Engels, the German Ideology, Part I, Internaţional Publishers, New York, 1947, p. 69.
[15] Marc Dem, Antihristul, Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana, Bucureşti, 2005, p. 155.
[16] Patericul egiptean, Ed. EOR, Alba-Iulia, 1990, p. 12.
[17] Marc Dem, Antihristul, Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana, Bucuresti, 2005, pg.86
[18] ibid., p. 86
[19] Arhiepiscop Teofan de Poltava, Epistole. Ed. Egumeniţa 2007, p. 38.
[20] Arhiep. Averchie de Jordanville, Marea Apostazie, Mănăstirea Slătioara, 1996, p. 50.
[21] Părintele Arsenie Boca- mare îndrumător de suflete..., op. cit., p. 182.
[22] Savatie Baştovoi, Diavolul este Politic Corect, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2010, p. 160. footer