Revista Art-emis
Calea către Dumnezeu - drumul înspre sine? (1) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Miercuri, 02 Mai 2012 00:17
Multithumb found errors on this page:

There was a problem loading image /home/ultraart/public_html/images/stories/autori/nistoroiu-c-gheorghe-0-art-emis.jpg
Gheorghe Constantin Nistoroiu
„Trebuie să alegi să fii ori mândru, ori sărac în duh. Cea dintâi alegere va însemna o distrugere zgomotoasă, a doua,o zidire tăcută".
(Sfântul Nicolae Velimirovici)
„Omul se poate înălţa până la Dumnezeu prin dragoste şi poate coborî până în tenebrele iadului, prin ură". (Eugenia Indreica Damian)
„Deschide-ţi, suflete, fereastra larg/şi lasă soarele să te pătrund/ E primăvară, mugurii se sparg/şi-n ramuri ciunte verdele inundă." (Demostene Andronescu)

Harul ne redeşteaptă permanent conştiinţa păcatului. „Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii"[1] Ieşirea din neputinţă, din hăţişul zădărniciei, din bigotismul orgoliului, din asperitatea şi tristeţea singurătăţii, din sărăcia fragilităţii, din egoismul exacerbat- această poartă deschisă tuturor îngenuncherilor şi căderilor, salvarea omul se poate face punând deopotrivă în gând, cuvânt şi faptă înainte de toate, dragostea. „Întâi dragostea. nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn şi creaţie. nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial" [2] În stihiile întunericului omul autonom instaurează trufia şi ura cu toate „binefacerile" lor. În iluzia autonomiei sale, omul „pare că se face pe sine în timp, în fond desfăcându-se din primordii"[3] spune filosoful Petre Ţuţea. Ce vom alege deci? Calea către Dumnezeu sau drumul înspre sine? Alegerea între Dumnezeu şi om ţine de vocea moralei creştine din noi. În funcţie de preferinţă suntem ceea ce alegem. Cele două căi filosofice duc fie la Împărăţia lui Dumnezeu, fie la împărăţia Sinelui. Autonomul, omul lumesc nu-şi va dori o altă lume decât a sa. În numele slujirii „umanităţii", autonomul, omul modern, omul împotrivă (împotriva lui Dumnezeu) se sacrifică, se resemnează acceptând răul ca necesar şi moartea ca finalitate. Umanismul, afirma Părintele Serafim Rose „este o răzvrătire" împotriva Creatorului şi a Creaţiei Sale, de aceea „subumanismul este culmea şi scopul umanismului".[4]

Aura umanismului s-a aşezat pe fruntea sectelor şi a gnosticismelor de tot felul. Secolul Luminilor aduce cu sine veacul întunecat al neliniştii raţiunii şi a naturii. Lumea spiritului este „umbrită" de raţiunea empirică. Spiritul legilor pune bazele moderne ale ştiinţei politice, a liberalismului şi a individualismului, care cântă prohodul absolutismului. „Critica raţiunii" facilitează apariţia celor două curente: mişcarea liberală şi mişcarea socialistă, ambele punând umărul la ivirea marxismului, respectiv a ateismului. Revoluţia industrială şi tehnică întronizează raţiunea sintetică, care subordonează totul raţiunii. Revolta eului râvneşte la hegemonia globalizării. Raţiunea ştiinţifică preconizează ideea progresului continuu. Istoria devine pur şi simplu o manifestare a Raţiunii. Dacă până la Marx, ceilalţi filosofi au gândit doar cum să interpreteze lumea, Marx încearcă schimbarea ei: „Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă a o schimba" [5] Conjuraţia „spirituală" a „umanismului" împotriva evului mediu a întronizat pentru multe secole apostazia culturii occidentale. Omul modern fascinat de „epoca magică" investighează în evidenţe lumea fenomenelor ca necesitate. „Polivalenţa intereselor omului modern, consemna Părintele Rose, s-a născut din nevoia de a găsi ceva care să-l înlocuiască pe Hristos, atitudine care nu poate conduce decât la o finalitate lumească în magie, perversiune morală, ocultism, care pot fi definite ca sfârşitul oricărei experimentări".[6]

Pătrunzând în natura modernismului, observăm că şi „umanismul" îşi are trinitatea sa, căreia îi slujeşte cu „credinţă": „cultul civilizaţiei", „ştiinţa modernă" şi „credinţa progresului". Modernismul intransigent al secolului al XVIII-lea, proaspăt eliberat de sub tutela Bisericii îşi instaurează în monarhia sinelui din propriul său Turn Babel, „discipolii favoriţi": iraţionalismul şi subumanismul. Revoluţia epocii moderne îşi are rădăcina înfiptă adânc în nihilismul de care Nietzsche a fost atât de fascinat: „Nu există adevăr; nu există stare absolută a lucrurilor- nici lucru în sine", iar secolul XX va fi „triumful nihilismului".[7] Scopul fundamental al nihilismul este distrugerea credinţei în Dumnezeu, în Adevărul revelat şi pregătirea omenirii pentru o „Nouă Ordine", în care singurul dumnezeu va fi omul. Noua mentalitate se regăseşte într-o diversitate a fenomenelor, aidoma celor care o împărtăşesc. Părintele Serafim Rose restrânge nihilismul la patru tipuri sau patru etape diferite. Mai întâi este sanctuarul liberalismului unde găsim un nihilism pasiv unde Dumnezeu este prezent foarte firav, sub formă de „Idee". Sub auspiciul liberalismului atât omul cât şi guvernarea rămân neputincioase, chiar dacă s-a ivit încercarea de compromis între guvernarea Teocratică şi cea monarhică sub forma „monarhiilor constituţionale", care ulterior sunt substituite cu structurile „republicilor" şi „democraţiilor" Europei Occidentale şi ale Americii. Guvernul îşi alege calea de a guverna fie prin harul lui Dumnezeu, prin autoritate, fie prin voinţa poporului, prin Revoluţie, prin totalitarism. Acest lucru îl dovedeşte cu prisosinţă istoria ultimelor două veacuri.

Catehismul necredinţei liberale îşi exprimă credinţa prin cele două confesiuni: protestantismul şi umanismul. Prin concepţia liberal-protestantă se exercită „o profesiune de credinţă minimă care maschează o credinţă reală în nimic".[8] iar umanismul este şi mai convingător, nici măcar nu mai aprţine realităţii: „totul devine metaforă şi retorică".[9] Dacă finalitatea individului este moartea după cum consideră liberalul şi nihilistul - atunci toate virtuţiile moral-creştine, inclusiv dragostea se reduc la Nimic. „Profeţia" lui Nietzsche privitoare la lumea „nouă" este destul de clară: „Din ceea ce altădată era considerat adevărat nu mai poate fi crezut nici măcar un cuvânt. Tot ceea ce înainte era desconsiderat ca lipsit de sfinţenie, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal- toate aceste flori înfloresc acum pe căile cele mai încântătoare ale adevărului".[10]

Liberalul nu este nici capabil şi nici dispus să gândească exhatologic, chiar dacă există un interes dincolo de afaceri şi de confort, pentru cultură. La el teoria despre adevăr- „este cât se poate de compatibil cu deşărtăciunea lumească" (ibid. p. 65). Liberalismul ca prima treaptă a dialecticii nihiliste nu se mulţumeşte doar cu propaganda nimicului său, ci contribuie cu sârg la apariţia con-fratelui său Realismul. „Realismul"ca stadiu al dialecticii nihiliste vine cu măştile sale de „naturalism" şi „pozitivism". Individul „realist" nu acceptă şi nu respectă nimic pe bază de credinţă. El este „cel care crede într-un singur cuvânt, în „nimic afară de", reducând totul la: materie, senzaţie, aspect fizic".[11] Aici se exercită o ostilitate pe faţă, faţă de divin şi o dovoţiune fanatică faţă de lumea materială, care creşte sub forma dictaturilor socialiste ulterioare. „Iubirea de adevăr" realistă conduce doar la divinizarea empiricului. Erudiţii sau oamenii de ştiinţă realişti uzurpă cu „cercetările" şi „descoperirile" lor chipurile, autoritatea Adevărului revelat. Despre ei ne avertizează Sfântul Vasile cel Mare: „Pedeapsa lor înfricoşătoare va fi mai cu seamă pentru cultul celor lumeşti, de vreme ce, vîzând atât de limpede în ştiinţele deşarte, şi-au închis ochii de bunăvoie cunoaşterii adevărului".[12]

În locul în care creştinul mărturisitor vede Paradisul Creaţiei lui Dumnezeu, cu ordinea, lumina. adevărul, frumuseţea, credinţa, splendoarea înţelepciunii divine, armonia în Duh, naţiunile surîzătoare, toate îmbrăcate în dragostea dumnezeiască, realistul nu vede decât „mijloace de producţie", ori „sex" sau „rasă" .Cu toate că problema „fericirii"fusese definitiv trasată, apare reacţia vehementă a vitalismului, ca al treilea stadiu nihilist. Însuşirile vitalismului capătă diferite forme: simbolismul, ocultismul sub diferite chipuri evolutive şi „mistice", cu accent pe o pseudo-spiritualitate şi un pseudo-tradiţionalism. Zbuciumul vitalist s-a intensificat în căutarea furibundă de a găsi un „urmaş" dumnezeului din inimile lor, care murise. Exacerbarea acestei nelinişti „metafizice" s-a concretizat în politică, artă, media, violenţă, crime, „cultul naturii", al „trupului şi sexului", al corupţiei şi necredinţei, precum şi „vivificarea" criticii contemporane în domeniile religiei, filosofiei, artei, literaturii, ştiinţei. Dacă în liberalism şi în realism ispita nihilistă este de nuanţă filosofică, exercitată în cerc restrâns, în vitalism, precum şi în marxism plaga nihilistă se întinde aproape peste toţi oamenii. „Evoluţia nihilismului a fost concomitentă răspândirii necredinţei în timpurile moderne"...Regimurile fascist şi naţional-socialist au fost cele mai abile în exploatarea acestei stări de nelinişte şi incertitudine a maselor şi în utilizarea ei în vederea anumitor interese politice".[13]

Revoltător este faptul că deşi primii dictatori nihilişti au dispărut de pe scena politică, nihilismul s-a intensificat anihilând tot ceea ce scăpase liberalismului şi raţionalismului. Toate elementele de manifestare ale vitalismului s-au desfăşurat cu succes în mai toate domeniile sub forma straniului, absurdului, violenţei, ocultismul, spiritismul, „existenţialismul", „personalismul",crimei „extazul", „individualismul", „integralismul", „autenticitatea", „senzualismul", „misticismul", obscurantismul, şarlatania, ecletismul trivial, etc. Formele de vitalism s-au făcut remarcate mai ales în sfera politică având o largă răspândire în cultul activismului, al violenţei, al sângelui, al pământului natal, al corupţiei, al necredinţei, al cuceririi altor pământuri, un cult pseudo-păgân al naturii, cu zeificarea pământului, a trupului, a sexului, etc. Vitalismul se asumă ca o formă superioară realismului reducând totul la experienţa şi senzaţia subiectivă. Unii au văzut în nazism şi fascism o „nouă religie", alţii o formă salutară împotriva liberalismului şi a realismului, adică împotriva „ştiinţei", „progresului" şi „democraţiei". Ultima „întrupare" a vitalismului este nihilismul „pur" al distrugerii al cărui obiectiv este reducerea la inexistenţă a întregii creaţii şi civilizaţii, după cum afirmau răspicat anarhistul Max Stirner, care a declarat război oricărui standard şi oricărui principiu, proclamându-şi propriul ego împotriva lumii şi hohotind triumfal deasupra „mormântului umanităţii", ori practicianul acestei teorii Serghei Neceaev, acest demon al pământului, care a dus o viaţă plină de cruzime şi amoralitate sub pretextul eficienţei acesteia pentru cauza Revoluţiei. Serghei Neceaev l-a inspirat pe Dostoievski pentru personajul său, Piotr Verkovenski din romanul Demonii. Mihail Bakunin cel mai zelos discipol al lui Neceaev scrie ca pe o apologie a deprimării „Catehismul revoluţionar" în care proclamă că: „misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, nemiloasă şi universală...Să ne punem încrederea în spiritul etern care distruge şi anihilează pentru simplu fapt că aceasta este sursa eternă şi cu neputinţă de găsit a oricărei forme de viaţă. Patima distrugerii este şi ea o patimă creatoare!".[14] Întrebat ce ar face dacă i s-ar realiza visul distrugerii Creaţiei divine a răspuns dezinvolt şi fără nici o nonşalanţă: „Atunci ar trebui să încep să dărâm din nou tot ceea ce construisem".[15] La demonica distrugere se realiază şi realistul Bazarov: „nu există nici o instituţie a societăţii noastre care să nu poată fi distrusă".[16]

Cel mai convingător rămâne totuşi „Părintele" nihilismului, Friedrich Nietzsche, a cărui apologie a distrugerii se rezumă la cele două axiome nihiliste: Nu există adevăr, totul este permis" şi „Cine vrea să fie creativ trebuie mai întâi să distrugă şi să doboare toate valorile acceptate".[17] Apologia nihilismului a fascinat anarhiştii claselor conducătoare de-a lungul ultimului sfert de veac XIX, în Europa şi în mod expres în Rusia. Discipolul lui Bakunin, violentul şi crudul Lenin este mult mai rapid şi mai practic, provocând primul experiment anarhico-nihilist european de succes. Iată ce remarcă Giovanni Papini aflat într-o scurtă vizită la Călăul omenirii. Încercând să scoată în evidenţă „epoca nihilistă"pe care a realizat-o bolşevicul Lenin în Rusia, acesta cu un zâmbet muribund, dar sarcastic exclamă: „Bolşevicii n-au făcut alceva decât să adopte, dezvoltându-l, regimul instaurat de ţari şi care e singurul potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi. Noi am schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem...Bagă-ţi în cap că bolşevismul este un război triplu: al barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului...Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistă va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrăşământ oferit de natură".[18]

Violenţa şi anarhia nihilismului „pur" s-au înfăptuit în cadrul „raţiunii" Revoluţiei bolşevice, desăvârşindu-se sângeros, în cele două războaie mondiale,, sub egida artei dadaiste: „măturaţi totul", „să nu mai rămână nimic din nimic, nimic, nimic, nimic".[19] Hitler, care nu era mai prejos de Lenin, dar inferior lui Stalin, a avut şi el parte de realizarea pură a unei „Revoluţii nihiliste", axată pe aceleaşi coordonate ale distrugerii Weltmacht oder Niedergang, cucerirea lumii sau distrugere totală: „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târî după noi o lume întreagă - o lume în flăcări".[20] Virtutea cardinală a fenomenului nihilist este violenţa, „steaua" călăuzitoare anarhia, iar „zeul" protector NIMICUL. Programul distrugerii totale din Catehismul adorării nimicului a stat şi stă în centrul doctrinei apologetice a nihilismului. Nihilismul pur este un curent special şi lateral al istoriei moderne, care şi-a asumat cea mai teribilă şi cea mai autentică formă a distrugerii totale a creştinismului. Acest război demonic declanşat pentru distrugerea creştinismului, singura forţă capabilă să-i stea împotrivă are o singură explicaţie: „O inteligenţă subtilă se află în spatele fenomenului nihilist: este lucrarea satanei".[21]

Dincolo de analiza istorică, psihologică şi filosofică a fenomenului demonic nihilist, mai există şi o bază „teologică", răsturnată şi „spirituală" satanică. Nebunul care a exprimat „revelaţia" nihilistă în modul cel mai clar cu putinţă a fost Nietzsche: „nu există adevăr" şi „Dumnezeu a murit" (Dumnezeu a murit în inima omului autonom modern). Cu alte cuvinte: „ne-am pierdut credinţa în Dumnezeu", şi deci: „nu mai există adevăr". Moartea lui Dumnezeu a fost astfel dorită. Anarhistul Proudhon substituie caracterul ateist al Revoluţiei nihiliste cu cel de antiteism: „Revoluţia nu este atee, în sensul strict al cuvânului...Nu neagă absolutul, ci îl elimină...",[22] sau dacă Dumnezeu există El trebuie alungat: „Prima datorie a omului, pe măsură ce devine inteligent şi liber, este să-L alunge permanent pe Dumnezeu, din mintea şi din conştiinţa lui. Pentru că Dumnezeu, dacă există, este în mod esenţial ostil naturii noastre...Ori ce pas pe care îl facem înainte este o victorie prin care nimicim divinitatea...Umanitatea trebuie determinată să vadă că Dumnezeu ,, dacă există un Dumnezeu, este duşmanul ei".[23] Albert Camus alege în locul necredinţei, răzvrătirea ca principiu prim adaptată „spiritului veacului". Ateismul bolşevic s-a erijat în „antiteism" afirmând că „viaţa modernă trebuie să continue fără Dumnezeu".[24] În flancul antiteiştilor a intrat şi o ramură a aşa-zişilor „religioşi", care adoră un anume „dumnezeu", ba uneori spre a amăgi complet folosind chiar numele de Hristos şi de Dumnezeu. Dacă Robespierre înclina spre o „Fiinţă Supremă", Hitler vedea o „forţă supremă", a unui „Dumnezeu din lăuntrul oamenilor".

„Credinţa" în doctrina ateisto-antiteistă plină de dezgust, suspiciune, orgoliu, nerăbdare, invidie, gelozie, răzvrătire, profanare sau blasfemie, a avut un larg succes datorită faptului că: „argumentele sale sunt convingătoare nu în măsura în care sunt adevărate, ci în măsura în care i-a pregătit pe oameni să le accepte".[25]

„Justificarea" tiraniei nihiliste în literatura umanismului, socialismului şi anarhismului secolului al XIX-lea constă în non serviam: „Dumnezeu Tatăl, împreună cu toate instituţiile şi slujitorii Săi, trebuie dat jos şi nimicit, iar omul triumfător trebuie să se urce pe tronul Său pentru a-şi conduce singur destinul".[26] În plan social şi politic nihilismul s-a pronunţat mai ales pentru stabilirea unei concepţii noi despre finalitatea şi instrumentele guvernării. În ordinea religioasă nihilismul n-a dorit o „renaştere" sau o „reformă" ci pur şi simplu o „remodelare completă a ideii de religie şi de experienţă spirituală".[27] Urmând exemplul lui Camus pentru care „rebelul" este „omul natural", totul se reduce la „absurd", cu excepţia „răzvrătirii", gânditorii Renaşterii şi ai Iluminismului şi-au dorit eliberarea de sub teologie şi întemeierea întregii cunoaşteri pe „natură". Dacă „voinţa autonomă" este cea mai apropiată de nimic; pentru că oamenii cei mai orgolioşi sunt şi cei mai nihilişti",[28] Nimicul Nihilismului devine Nimicnicie. Nimicul din care a fost creat omul, s-a întors mai târziu împotriva lui Dumnezeu, provocându-şi „căderea în ne-fiinţă". În toată răzvrătirea lor nihilistă, „nimicurile" de fapt „atestă" existenţa lui Dumnezeu, iar prin nimicnicia căderii lor revelează Slava, Autoritatea şi Puterea Creatorului. Se poate spune că Dumnezeu şi Revoluţia au în comun totuşi Nimicul: Nimicul din care Dumnezeu face lumea şi Nimicul în care nihilismul lumii se desface.
-----------------------------------------------------------------------------
[1] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, p. 78.
[2] Ernest Bernea, Preludii, p. 47.
[3] Petre Ţuţea, Intre Dumnezeu şi Neamul meu, p.371.
[4] Părintele Serafim Rose, Nihilismul- O Filosofie Luciferică. Trad şi postfaţă Tatiana Petrache, Ed. Egumeniţa, Galaţi 2004, p. 17.
[5] Marx, Teze despre Feuerbach, în Despre religie, Culegere de texte şi studiu introd. Petru Berar, Ed. Politică, Bucureşti, 1974, p. 244.
[6] Părintele Serafim Rose, op. cit., p.15
[7] Nietzsche Friedrich The Will to Power, vol.1, in The Complete Works of Friedrich Nietzsche (New York: The Macmillan, 1909), vol. 14, p.6.
[8] Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 58-59
[9] ibidem, p.61.
[10] ibidem, p.65.
[11] ibidem, p.69.
[12] Hexaimeron 1,4.
[13] Părintele Serafim Rose, op. cit.,p.84.
[14] E.H. Carr, Michael Bakunin, p. 440.
[15] ibidem
[16] Ivan S. Turgheniev, Fathers and Sons, citat de Serafim Rose, op. cit., p.95.
[17] Karl Jaspers, Nietzsche and Christianity, Gateway Edition -Henry Regnery Company, p. 83
[18] Giovanni Papini, Gog, „O vizită la Lenin". Trad. Ileana Zara, Ed. Univers Bucureşti, 1990, p. 104.
[19] Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 97.
[20] Hermann Rauschning, The Voice of Destruction, New York, G.P.Putnam's Sons, 1940, p. 5.
[21] Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 24.
[22] Proudhon, Justice, p. 270
[23] System of Economical Contradictions: or, The Philosophy of Misery, Boston, 1888, vol. 1, p. 16.
[24] Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 104
[25] Ibidem, p. 106
[26] Ibidem, p. 107
[27] Ibidem, p. 110
[28] Robert Payne in Zero, New York,The John Day Company, 1950, p. 53. footer