Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
MarĹŁi, 17 Aprilie 2012 21:10
Învierea

„Cu dor am dorit s? m?nânc aceste Pa?te cu voi mai înainte de patima Mea”.[1]

„Mie s? nu-mi fie a m? l?uda f?r? numai în Crucea Domnului”. [2]

„Crucea e punctul de sprijin al ve?niciei noastre”. [3]

„Iisus ne aduce Învierea-firul transcenden?ei noastre, pe care ni-l leag? de inim?.” [4]

Lumea în firescul ei creat se face remarcat? ?i devine str?lucitoare prin originalitatea ?i for?a gândirii sale spirituale reflectat? în ipostasurile na?iunilor, care r?mân în comuniune cu Dumnezeu. Întreaga via?? a Istoriei se desf??oar? ?i tr?ie?te plenar doar prin ve?mântul ?i podoaba filosofic? ?i filocalic?, ce argumenteaz? ?i determin? sensul vie?ii religioase a omului. Punctul de plecare îl constituie fie instinctul divin al con?tiin?ei filosofice, al lumii hristice, fie impulsul deliberat al incon?tientului, respectiv lumea autonom? a ra?iunii ira?ionale. Calea filosofiei hristice este experien?a religioas? vie, tumultoas?, aprig?, cu sui?uri ?i coborâ?uri, dar nemuritoare ?i mântuitoare prin Taina Sofiei ?i a Învierii, pe când cealalt? se desf??oar? rectiliniu ?i zbuciumat într-o permanent? zvârcolire a exteticului necesar sau abundent.Prima Cale, Filosofia hristic? a Dumnezeului-Om, Iisus Hristos este Stâlpul ?i Temelia Adev?rului, cum genial ne-a îndrumat marele savant cre?tin Pavel A. Florenski: „Sarcina vie?ii nu e aceea de a?i petrece via?a în lini?te, ci de a tr?i demn ?i de a nu fi inutil ?i un balast pentru ?ara ta. Când intri într-o faz? tumultoas? a vie?ii istorice a ??rii tale sau chiar a lumii întregi, când se decid probleme mondiale, fire?te c? e greu, e nevoie de eforturi ?i suferin?e, dar tocmai aici trebuie s? te ar??i om ?i s?-?i dovede?ti demnitatea”. [5] Cealalt? cale este un drum neted al gândirii umane, „abstract? a dezbin?rii ?i fragment?rii, individualismului, solipsismului ?i egoismului metafizic ?i moral, filosofie demonic? a urii, a pesimismului uciga?, ?i sinuciga?, ?i a iadului, care duce la pierderea sensului ?i ra?iunii existen?ei” [6]

În omul creat ca fiin?? ?i persoan? se întrep?trund ?i se g?sesc concentrate toate problemele zbuciumate ale istoriei omenirii, cu scopurile, realiz?rile ?i nerealiz?rile lor. Dar singurul sens ?i singura izb?vire a omului ?i a na?iunilor, le aduce Dumnezeu-Omul, prin Întruparea, prin Învierea ?i În?l?area Sa. De aceea în Drumul lor prin istorie, Na?iunile trebuie s? urmeze Calea Bisericii ?i nu invers. Omul este cet??ean al Na?iunii, dar în acela?i timp este ?i persoan? soborniceasc? a Bisericii. Cele dou? entit??i sunt sau trebuie s? fie în comuniune. Dar, când Na?iunea nu se mai sprijin? pe un Stat de drept (nu mai are autoritatea Elitei cre?tine c?l?uzitoare ?i conduc?toare), ci pe un Stat al for?ei, cet??eanul se adapteaz? Statului, dar urmeaz? Bisericii, practicând filosofia divino-uman? prin toate virtu?iile moralei cre?tine împlinite în jertfa sfânt? a suferin?ei ?i a iubirii cre?tine. Devierea de la filosofia hristic? uzurp? chipul religios al persoanei printr-un cult umanist „cumsecade” dealtfel, dar cu binecunoscutele sale emo?ii (fa?ete). Solu?ia de principiu fundamental a omenirii este doar ajustarea spiritului ei la ve?nicia spiritului divino-uman al Dumnezeului-Om. Urmarea tuturor pe Calea iubirii. Caracterul riguros al acestei perspective hristocentrice reclam? o rezisten?a religioas? prin denun?area în termeni severi ?i categorici a aservirii Ierarhiei eclesiastice, fie politic-conjunctural, diplomatic sau economic fa?? de statul nedemn instaurat prin for??. Postulatul evanghelic al poruncii Mântuitorului: „Da?i cezarului ce e al cezarului ?i lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”, nu se refer? la duplicitatea, obedien?a sau compromisul omului.

Statului îi revin respectarea legii ?i a îndatoririlor cet??ene?ti, iar Bisericii, respectiv lui Dumnezeu, îi d?ruim trupul ?i sufletul. De aceea cre?tinul trebuie s? lupte pentru drepturile fundamentale ale credin?ei sale. Accep?iunea „colabor?rii” Bisericii cu un Stat totalitar sau ateu se poate face doar în limitele acestui principiu evanghelic. Abaterea sau devierea de la acest principiu hristic prin „umanism” sau „rena?tere”poate conduce în mod inevitabil la anarhism, la nihilism, la erezie, la schism?, la revolt?, la dram?, la tragedie, la holocaust sau la genocid. Lumina ?i chipul curat al vie?ii religioase se reg?sesc permanent în filosofia ortodox? a Adev?rului hristic, care ne descoper? sensul duhovnicesc, filocalic ?i continuu al înnoirii. Nu „Rena?terea” ca precept, ca sistem al gândirii autonome conduce la înf?ptuirea „omului nou”, ci Evanghelia Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, ca sens al înnoirii ve?nice. Acesta este recursul extraordinar obligatoriu la Tradi?ia vie a Na?iunilor, sau altfel spus a?ezarea comunic?rii istorice existen?iale pe coordonatele axiologice ale Crucii, ale Revela?iei, centrate ?i receptate prin Sfânta Tradi?ie. Meritul esen?ial ?i vital al filosofiei hristice îl constitue dogma limpezirii spirituale ?i duhovnice?ti prin m?rturisirea total? a Adev?rului revelat în credin??, în n?dejde ?i-n dragostea atotcupriz?toare. Aceast? claritate hristic? a fost tr?it? plenar de „Sfântul închisorilor” Valeriu Gafencu: „Alta este via?a decât aceea pe care obi?nuit ?i-o închipuie oamenii. Altul este omul însu?i decât acela ce se închipuie el. Altul este adev?rul decât acela pe care ?i-l închipuie mintea omeneasc?”[7]

Infinitatea iubirii este atins? numai atunci cînd doi sau trei devin unul sau când to?i devin una. Aici, omul sau semin?iile cap?t? libertatea transcedental?, care trece peste timp ?i spa?iu întru nem?rginita Tain? a izb?virii, unde con?tiin?a se întrupeaz? în bun?vestire. Evaluarea „umanismului”cu ideologia sa agresiv? prime?te calificativul resemn?rii afi?at pe finitudinea unei apoteoze în agonie. Aici, insul sau diferitele genera?ii înh?mate la jugul timpului ?i spa?iului rivalizeaz? cu absurdul aflat sub misterul înfrico??tor al lumii, dând întotdeauna câ?tig de cauz? tragicului ?i nebuniei. Ast?zi ca ?i ieri omul sau na?iunea oscileaz? între aceste dou? filosofii, între umanismul ra?ional (chiar ?i religios) al lumii, coborând sub regnul animal ?i plenitudinea divino-uman? a lui Iisus Hristos, unde cre?tinul m?rturisitor urc? pe sferele ancestrale ale Eroului, Martirului, M?rturisitorului ?i Sfântului. A?adar, toate problemele lumii se rezum? în gândirea omului ?i toate înf?ptuirile omului se rezum? la conlucrarea cu Dumnezeu-Omul. Separat de Hristos, omul ?i lumea se întorc pe dos zvârcolindu-se neputincios într-un chin al disper?rii. Cel mai insuportabil chin spunea Sfântul Iustin Popovici este s? te gânde?ti la absurditatea gândirii: „G?si?i-mi sfâr?itul gândirii, moartea ei, ?i ve?i deveni cei mai mari binef?c?tori ai omenirii”.[8] restaurarea omului întru divino-umanitatea lui Hristos îi restabile?te fiin?a sa macrocosmic? sim?ind unitatea organic? a tuturor creaturilor, care în chip tainic î?i afl? soarta în el, sim?ind ?i cunoscând c? toate cele din cer ?i cele de pe p?mânt subzist? întru Hristos: „Toate prin El ?i întru El s-au zidit...”[9] Omul cre?tin se simte mistuit de focul împ?rtî?irii tuturor, alc?tuindu-se astfel trupul divino-uman al Bisericii, unde Hristos este Capul, Catapeteasma trupului Bisericii.[10] Cele patru cuvinte dumnezeie?ti care definesc deplin?tatea Evangheliei cerului ?i a p?mântului compun aura expresiei: „Logosul S-a f?cut trup”.[11] Acest lucru înseamn? c? Logosul S-a f?cut om deplin, adic? Dumnezeu-Om, ca s?-l readuc? pe om la asem?nare prin har Sfântului Duh cu Atotcreatorul.

În ra?iunea lor oamenii, creaturile Sale, l-au condamnat pe Dumnezeu la moarte. În în?elepciunea dumnezeirii Sale, Logosul întrupat, Iisus Hristos le-a d?ruit oamenilor nemurirea. Astfel, Învierea lui Hristos a devenit Mama tuturor cre?tinilor nemuritori. Învierea lui Hristos este ?elul suprem al omenirii, cum spunea ?i purt?torul de Hristos, Valeriu Gafencu: „Eu consider c? ?elul de c?petenie al vie?ii noastre trebuie s? fie Învierea. Tot ce facem noi în aceast? via?? trec?toare trebuie s? fie o permanent? preg?tire pentru ziua Învierii cre?tine, când oamenii ?i neamurile se vor înf??i?a înaintea judec??ii supreme, cu faptele lor bune ?i cu p?catele lor, urmând s?-?i ocupe locul cuvenit în stratific?rile spirituale ale cerului”.[12] Întregul sens al cerului ?i al p?mântului se afl? în cele patru Evanghelii, care se recapituleaz? în cele patru cuvinte divine:

Hristos a înviat! - Adev?rat a înviat!

Stâlpul ?i Temelia istoriei cre?tinismului ?i-au consolidat osatura pe Adev?rul Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Dac? am aduna toate faptele cre?tinilor rezumându-le la o singur? fapt? deplin?, aceasta ar fi Învierea lui Hristos.

Dac? am însuma toate adev?rurile evanghelice într-unul singur ?i absolut, acesta este Învierea lui Hristos.

Dac? am împlini toate realit??ile nou-testamentare într-una suprem?, aceasta ar fi Învierea lui Hristos.

?i dac? am întrupa toate minunile cre?tine într-una total?, dumnezeiasc? aceasta este Învierea lui Hristos.

Pentru c? numai în Slava Învierii Domnului nostru Iisus Hristos se arat? totul în toate în chip deplin, minunat, des?vâr?it, ve?nic, sfânt, nemuritor ?i dumnezeiesc.

F?r? Învierea Dumnezeului-Om nu se poate explica nici apostolia Sfin?ilor Apostoli, nici mucenicia mucenicilor, nici m?rturisirea m?rturisitorilor, nici sfin?enia sfin?ilor, nici asceza asce?ilor, nici minunile f?c?torilor de minuni, nici credin?a credincio?ilor, nici iubirea celor ce iubesc, nici n?dejdea celor ce n?d?jduiesc, nici rug?ciunea celor ce se roag?, nici blânde?ea celor blânzi, nici poc?in?a celor ce se poc?iesc, nici milostivirea celor milostivi, nici orice alt? virtute ?i ascez? cre?tin?”.[13] Hristos este plenitudinea a tot ce exist?, a tuturor însu?irilor moral-spirituale, iar mai presus decât acestea toate El este dumnezeiasca Dragoste pentru Dumnezeu ?i pentru toat? creatura. „C?tre El tinde tot mersul evenimentelor; ca periferia spre centru, spre El converg toate razele crugului timpurilor”.[14]

Din El se revars? ve?nic harul nepotolit de ap? vie al cuvintelor dumnezeie?ti: „Toate Mi-au fost date de c?tre Tat?l Meu ?i nimeni nu cunoa?te pe Fiul, decât numai Tat?l, ?i nici pe Tat?l nu-l cunoa?te nimeni, decât numai Fiul ?i cel c?ruia va voi Fiul s?-i descopere.” [15] Numai în lumina Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Ucenicii cre?tini din toate timpurile au acceptat cu r?bdare ?i curaj toate prigonirile ?i persecu?iile, iar în vremurile mai de pe urm? (din sec. XX) p?timitorii au dat sens suferin?elor, mergând cu bucurie la moarte pentru Cel Care le-a d?ruit Via?a Sa. Devenind pentru om, respectiv pentru lume singura posibilitate de trecere de la timp la ve?nicie, personalitatea vie a lui Iisus Hristos a n?scut Biserica, care la rândul ei este o personalitate divino-uman? a c?rei via??, scop, sens ?i spirit sunt prin Hristos întru Hristos. Menirea Bisericii este aceea de a con?tientiza cre?tinul c? este un pelerin spre nemurire ?i ve?nicie. Via?a noastr? nu se încheie pe p?mânt, c?ci ea a fost rânduit? spre alt rod, spre rodul nemuririi. Eul nostru trebuie permanent asaltat de d?ruire pentru a putea sf?râma carapacea egoismului ?i a ignoran?ei, care înc?tu?eaz? spiritul ?i iubirea. Via?a fiec?rui om pe p?mânt trebuie s? fie o pild? atât pentru sine, cât ?i pentru aproapele s?u.

În acest înveli? de lumin? al pildei, ve?mântul faptelor devine înfrumuse?are. Cu cât este îns? mai presus via?a Mântuitorului? „Via?a Domului Iisus Hristos a fost pe p?mânt în întregime o pild?. Toate pildele Lui de smerenie, de iubire, de blânde?e, de jertf?, de iertare, de cur??ie, de bun?tate, au întregit via?a Lui tr?it? dumnezeie?te”.[16] De la na?terea Ei, misiunea ?i minunea Bisericii confirm? unitatea ?i comuniunea credincio?ilor m?rturisitori cu Mântuitorul: „S? fac? din sim?irea lor de sine sim?ire de Hristos ?i din con?tiin?a de sine a lor, con?tiin?? de Hristos; via?a lor s? devin? via?? în Hristos ?i prin Hristos; sufletul lor s? devin? suflet în Hristos ?i prin Hristos; personalitatea lor s? devin? personalitate în Hristos ?i prin Hristos; în ei s? tr?iasc? nu ei în?i?i, ci Hristos s? tr?iasc? în ei”.[17] Caracterul Bisericii nu este doar na?ional, ci ?i ecumenic universal, dar ?i cosmic. Sensul Ei este jertfa ?i mântuirea tuturor oamenilor, iar scopul este acela de a-i uni pe to?i în Hristos f?r? deosebire de clas? social?, de na?ie sau semin?ie: „Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este sclav, nici liber, nu mai este parte b?rb?teasc? ?i parte femeiasc?; c?ci voi to?i sunte?i una în Hristos Iisus”.[18] „pentru c? Sarcina, voca?ia ?i misiunea Bisericii lui Iisus Hristos este aceea de a ?ese în via?a ?i sufletul oric?rui popor ?i oric?rui neam, broderia binecuvântatelor virtu?i divino-umane. Numai personalit??ile purt?toare de Hristos, Elita spiritual? a neamului cre?tinesc (a fiec?rei na?ii în parte) poate lupta ?i stârpi toate organiza?iile ?i mi?c?rile atee, ucig?toare de spirit. Moartea ateismului este asceza, „arta artelor”, cum o numeau Sfin?ii P?rin?i.

Tr?irea Bisericii, eclesialitatea ei, înseamn? tr?irea noii vie?i în Duh, în deplin? frumuse?e; adic? a tr?i frumos asceza în spiritul ortodox. Via?a ascetic? are ca stâlp ?i temelie dou? mari virtu?i-nevoin?e: rug?ciunea ?i postul împletite în munca nevoin?ei ?i-a luminii liturgice, premize ale des?vâr?irii, ale sfin?eniei, din care radiaz? luminarea ?i cultura adev?rat?. „În realitate, cultura înseamn? luminare, luminare prin sfin?enia în Duhul Sfânt, Care este purt?torul ?i creatorul sfin?eniei ?i al luminii ?i al cuno?tin?ei. ?i, întrucât sunt sfin?i?i ?i lumina?i de Duhul Sfânt, sfin?ii sunt ?i adev?ra?ii înv???tori ?i pedagogi. Sfin?enia este unire dup? har cu Dumnezeu, adic? unire cu Logosul cel ve?nic, cu sensul vie?ii ?i al existen?ei; tocmai în aceasta const? plin?tatea ?i des?vâr?irea personalit??ii ?i existen?ei omene?ti. O astfel de sfin?enie harismatic? este sufletul cultului iubirii. [19] Prin urmare, Mântuitorul nostru Iisus Hristos-Via?a sfin?eniei ?i Sufletul în?elepciunii a pus unitate între cele dou? no?iuni, sfin?enia ?i cultura, iar Neamul nostru ortodox le-a f?cut identice. De la preo?ii, înv???torii ?i conduc?torii s?i, Neamul nostru a cerut dou? lucruri: educa?ia ?i sfin?enia. De aceea toate no?iunile de „p?rinte”, „pedagog”, „sfânt”, cu semnifica?ia de „lumin?tor”, le-a personificat în persoana sfin?ilor. A?adar, adev?rata luminare ?i cultur? a cre?tinului o constituie mântuirea omului de r?u, de p?cat ?i de moarte prin tr?irea în Hristos. Având chipul lui Dumnezeu întip?rit în noi, lumina sufletului nu poate fi decât sfin?enia: „C?ci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfin?irea noastr?” [20] Dac? am fi nevoi?i s? alegem din Tezaurul Noului Testament doar un singur giuvaer, o singur? porunc?, aceasta ar fi: „Fi?i sfin?i, cum sfânt sunt ?i Eu” [21] c?ci „Cel ce sfin?e?te ?i cei ce se sfin?esc dintr-unul sunt to?i” [22] singura cale a cre?tinilor este „calea sfin?ilor” [23] Rezult? deci, c? Evanghelia Mântuitorului Hristos este un îndem, o chemare ?i o alegere. To?i oamenii sunt chema?i la credin??, la alegerea Crucii ?i a dragostei . De aceea sunt mult mai mul?i cei chema?i, decât cei ale?i.

Aceast? „via?? ve?nic? am v?zut-o cu ochii no?tri ?i mâinile noastre au pip?it-o”; pe aceasta noi cre?tinii, „o m?rturisim ?i o vestim” tuturor[24] Hristos-Înv???torul lumii, sfin?e?te totul prin Lumina Adev?rului S?u: „Toat? f?ptura lui Dumnezeu...se sfin?e?te prin Cuvântul lui Dumnezeu ?i prin rug?ciune” [25] Nobilul scop al vie?ii omului pe p?mânt este primirea harului Sfântului Duh, credin?a, iar sensul cre?tin al ascezei din care radiaz? dreptatea, adev?rul, frumuse?ea ?i sfin?enia este urcarea la cer, mântuirea. Omul cre?te deodat? cu d?ruirea sa ?i scade împreun? cu egoismul s?u. Iat? cum ne lumineaz? marele înv???tor ?i sfânt al Bisericii, Sfântul Grigorie Teologul: „S? te cur??e?ti mai întâi pe tine însu?i ?i apoi s? cur??e?ti pe al?ii;/S? devii tu însu?i mai în?elept ?i apoi s? în?elep?e?ti pe al?ii;/S? devii tu însu?i mai întâi lumin? ?i apoi s? luminezi pe al?ii;/S? te sfin?e?ti tu însu?i mai întâi ?i apoi s? sfin?e?ti pe al?ii”.[26] Pân? la Întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie, omenirea avea ca finalitate a vie?ii, moartea. Prin Na?terea Mântuitorului pe p?mânt via?a lumii a v?zut Lumina ve?niciei. Cre?tinii primind noua via?? de la Hristos se mai numesc ?i purt?tori de Hristos, ?i deci via?a cu tot ce are ea mai bun ?i mai de pre? este mai întâi a lui Hristos, Care S-a f?cut p?rta? naturii noastre ?i abia apoi suntem ?i noi posesori ai vie?ii noastre.

 

Fiecare cre?tin s? repete dumnezeiescul adev?r rostit de Apostolul Pavel: „Nu mai tr?iesc eu, ci Hristos tr?ie?te în mine” (Galateni 2,20). Prin cre?tinii m?rturisitori curge via?a divino-uman? a lui Iisus Hristos de-a lungul istoriei: „Cre?tinii sunt Evanghelia lui Hristos continuat? de-a lungul veacurilor istoriei neamului omenesc”.[27] Omul, creat dup? chipul ?i asem?narea lui Dumnezeu (restaurat dup? c?dere prin Dumnezeu-Omul Hristos), a devenit prin sufletul s?u spiritualizat, fiin?a-persoan? cu o valoare suprem? mai presus de cosmos: „Ce folos este omului de va câ?tiga lumea toat? ?i-?i va pierde sufletul s?u, sau ce va da omul în schimb pentru sufletul s?u?”[28] Dup? natura spiritului se c?l?uze?te omul. În acest „chip al S?u”, Dumnezeu a pus în om dorul dup? Dumnezeu, adic? setea ?i foamea dup? tot ce este des?vâr?it. Mai târziu omul „crescând”, s-a emancipat de sub ocrotirea lui Dumnezeu, a uzurpat constitu?ia „chipului”?i devenind mai uman, L-a alungat pe Dumnezeu. De?i amprenta divin? a r?mas, omul s-a îmboln?vit spiritual sfâr?ind în moarte. A?adar, Întruparea Fiului lui Dumnezeu în lume era deopotriv? necesar?, ra?ional? ?i natural?. Prin Iisus Hristos lumea l-a v?zut pe Dumnezeu în esen?a Lui ?i pe om în esen?a sa. El a dezlegat definitiv, singur ?i Cel dintâi în chip real taina vie?ii ?i misterul mor?ii, prin Învierea ?i În?l?area Lui la dumnezeirea Vie?ii. Mântuitorul Iisus Hristos este via?a, inima, sufletul, fiin?a, scopul, sensul ?i cinstea absolut? a Bisericii Sale, care la rândul ei, Biserica devine o prelungire în ve?nicie a vie?ii Mântuitorului. Iisus Hristos Dumnezeul-Om este a?adar esen?a Ortodoxiei: „Deci tot ceea ce e ortodox are caracter divino-uman: ?i cunoa?terea ?i sim?irea, ?i voin?a, ?i gândirea, ?i morala, ?i dogmatica, ?i filosofia, ?i via?a”.[29] Neamul, ?ara ?i Biserica noastr? au tr?it, s-au bucurat ?i au suferit împreun? împlinind consecvent ap?rarea Ortodoxiei. De aceea spune P?rintele Iustin Pârvu: „Geniul Orotdoxiei st? în capacitatea de a fi în acela?i timp soborniceasc? ?i na?ional?, adic? putând s?-i cuprind? pe to?i ortodoc?ii într-o unitate superioar?, întru Hristos Iisus ?i în Biserica Tradi?iei f?r? a ?tirbi identitatea na?ional?, ci transfigurându-le însu?irile ?i zestrea”.[30]

 Via?a Bisericii este o permanent? comuniune a cre?tinilor m?rturisitori cu Dumnezeu ?i cu to?i sfin?ii. În Biseric? trecutul este întotdeauna prezent. De aceea cu to?i membrii Bisericii vii ?i adormi?i de la Adam cel dintâi pân? la ultimul care va adormi, cu întreaga comunitate cre?tin? prezent? suntem contemporani. Fiecare membru, fiu al Bisericii apar?ine deopotriv? tuturor sfin?ilor ?i Dumnezeului-Sfânta Treime. Comuniunea lor se realizeaz? prin energia harismatic? a Duhului Sfânt. Numai în comuniune cre?tinul m?rturisitor este liber, purt?tor de Adev?r ?i Iubire. Omul, cre?tinul nu poate renun?a niciodat? la Creatorul s?u, fiindc? în gena sa se afl? imprimat de-a pururi chipul lui Dumnezeu. Omul a primit de la Ziditorul s?u m?re?ia, demnitatea, slava ?i sfin?enia dumnezeiasc?, tocmai pentru c? este de obâr?ie divin?. Înzestrat de Dumnezeu cu un sim? al orient?rii omul a devenit un pelerin al bucuriei, al în?elepciunii, c?l?torind sub razele Duhului de la nefiin?? la atotfiin??. Cufundându-se în botezul atotfiin?ei, omul a biruit moartea mai întâi în sine însu?i ?i apoi în jurul s?u. Aceasta este filosofia ortodox?, Filosofia Sfântului Duh, care instituie în om for?a moralei creatoare înmul?indu-i în?elepciunea dumnezeiasc?. Ca Ml?di?? a Vi?ei-Duhului Sfânt, filosofia de-via??-f?c?toare este singura art? care pl?smuie?te omul dup? chipul lui Dumnezeu ?i singura ?tiin?? care-l înva?? cum s? ajung? de la moarte la nemurire. Dumnezeiescul Sfânt Ioan Damaschin sublinia caracterul moral al filosofiei ortodoxe spunând c?: „filosofia este asem?n?toare cu Dumnezeu” ?i c? ea este, deci: „arta artelor ?i ?tiin?a ?tiin?elor”.[31]

Cre?tinismul divino-uman, ortodoxia, nu poate fi echivalat? cu nici o mi?care a unei epoci istorice, cu spiritul vreunui veac, sau ?i mai mult cu vreo ideologie politic?. Dogma cre?tinismului const? în infailibilitatea lui Dumnezeu-Adev?rul absolut. O mare parte a omenirii dup? r?scump?rarea lumii de c?tre Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos, prin Jertfa Sa Sfânt? de pe Crucea Golgotei, n-a ?inut cont de avertismentul profetic gr?it de Apostolul Pavel: „Lua?i aminte s? nu v? fure min?ile cineva cu filosofia ?i cu de?arta în?el?ciune din predania omeneasc?, dup? în?elesurile cele slabe ale lumii ?i nu dup? Hristos”.[32] În?eleptul cunosc?tor al omului ?i al lui Dumnezeu, Apostolul Pavel a corectat sintagma gândirii lume?ti c?: „omul este m?sura tuturor lucrurilor”, cu sofianismul s?u: „Dumnezeul- om m?sura tuturor lucrurilor”, rezumând filosofiile lumii la dou?: filosofia dup? Dumnezeul- om ?i filosofia dup? om”, adic? filosofia Vie?ii ?i filosofia mor?ii. În afara comuniunii, omul devine „infailibil”, îl mic?oreaz? pe Dumnezeu ?i se m?re?te pe sine, se „umanizeaz?”. Doctrina umanismului se afl? în „infailibilitatea” omului r?sfrânt în absurdul dilemei. Imperiul umanismului ?i-a fondat hegemonia pe o r?sturnare a tuturor valorilor, f?când din dinastia sa o ereditate a panereziilor care au decla?at pustiirea neamurilor. Acest fapt s-a petrecut în Apus, când cre?tinismul divino-uman al Bisericii Occidentale a divor?at de divinitate, omul a luat locul lui Dumnezeu, iar cre?tinismul a devenit umanist. Abia acum se realizeaz? marea schism?, marea ruptur?: dez-întruparea Fiului lui Dumnezeu întrupat ?i dez-divino-umanizarea Dumnezeului-Om; consecin?e care au condus iremediabil la orice substituire, orice selectare, orice adaos care s? satisfac? gustul omului autonom îmbuibat de sine. Pentru omul autonom mirajul r?ului este din abunden?? ispititor ?i atr?g?tor primindu-l cu entuziasm ca pe o ardere de tot. În aluatul ra?iunii autonome s-au pl?m?dit toate silogismele logice ale cunoa?terii umaniste: , platonismul, aristotelismul, arianismul, scolastica, papismul, protestantismul, relativismul, sionismul, marxismul, iluminismul, anarhismul, nihilismul, comunismul, ecumenismul cu toate derivatele lor în multe sfere ale gândirii. Ajungând „m?sur? a tuturor”, omul s-a întrupat în sine, uzurpând via?a ?i întronizând moartea. „Rodul întregii activit??i a omului (autonom) a fost de a fi alc?tuit din tot neamul omenesc un trup: trupul mor?ii” .[33]

Considerându-se pe sine mai presus de toate omul autonom, încremenit în propiul s?u egoism s-a întors în lumea politeist?. „Toate umanismele europene, de la cele dinainte de Rena?tere la cele ale Rena?terii ?i a?a mai departe-cele protestante, filosofice, religioase, ?tiin?ifice, civilizatorice ?i politice-au urm?rit ?i urm?resc neîncetat, cu bun? ?tiin?? sau în ne?tiin??, un singur lucru: acela de a opune credin?ei în Dumnezeul-om credin?a în om, de a opune Evangheliei Dumnezeului-om evanghelia dup? om, filosofiei dup? Dumnezeul-om filosofia dup? om, culturii dup? Dumnezeul-om cultura dup? om; într-un cuvânt, de a opune vie?ii dup? Dumnezeul-om via?a dup? om”.[34]  Nimeni de pe p?mânt nu mai putea reface via?a, c?ci via?a nu se na?te decât din iubire, iar Iubirea î?i are s?la?ul în cer. Când omul a con?tientizat acest lucru, s-a „împlinit vremea” ?i Dumnezeu a coborât pe p?mânt, S-a întrupat ?i S-a jertfit biruind moartea prin sl?vita Sa Înviere. Omenirea a fost dezlegat? de trupul mor?ii. Moartea, care nu are început, nu mai are nici sfâr?it, ci devine o prelungire a vie?ii, cum spunea Eugen Ionescu: „Triumful vie?ii este atât de categoric în mesajul lui Christos, încât ?i moartea este mântuit?, ?i ea este transfigurat? prin speran?a celei de-a doua veniri. Moartea nu mai e acum definitiv?. Ea nu mai e nimicire, evanescen??, neant- ci un popas de odihn? înaintea Nemuririi...”[35] Primind credin?a ?i dragostea lui Hristos, cre?tinul a devenit concorporal cu Trupul Dumnezeului-Om, cu Biserica Sa. De aici, menirea cre?tinului m?rturisitor este de a s?di în suflet cununa Bisericii ?i de a purta pe umeri soarta Neamului s?u spre ?elul final, întru mântuire, cum ziditor gr?ie?te P?rintele Iustin: „?elul final al oric?rei na?ii îns? nu este via?a, ci Învierea, ?i asta chiar cu pre?ul vie?ii trupe?ti”.[36]

În fiecare cre?tin când rânduie?te Domnul, vine harul luminii de sus, înmugurind clipa m?rturisirii, r?spândind în jurul lui lumina. Rostului vie?ii nu trebuie s?-i irosim via?a, ci trebuie s-o înflorim d?ruind-o, a?a cum ne-a d?ruit-o Domnul pe a Sa, iubindu-ne pe to?i: „A iubi cu iubirea Lui spune p?rintele Constantin Sârbu înseamn? a acoperi c?derea fratelui t?u, a suferi împreun? cu el, a câ?tiga inima lui prin dragoste ?i îng?duin??, înseamn? a d?rui ceva din sufletul t?u aproapelui”.[37] Ca s? aib? iubire, lumea are nevoie mai întâi de adev?r. ?i adev?rul ?i iubirea s?l??luiesc în Biseric?. Nimic nu e mai sfânt ca dragostea ?i nimic nu e mai str?lucitor ca adev?rul. Biserica este un mesaj evanghelic prin care m?rturisitorii slujesc ve?nicia. Prin personalitatea ei, Biserica se deosebe?te de tot ce-i p?mântesc sau omenesc. Sufletul Ei este via?a tuturor virtu?iilor divino-umane, virtu?i prin care cre?tinii m?rturisitori sunt înfia?i în Hristos. „A fi al lui Hristos înseamn? s? te sim?i necontenit r?stignit în lume, prigonit de lume, oc?rât, scuipat ?i luat în b?taie de joc. Lumea nu sufer? pe oamenii purt?tori de Hristos, a?a cum nu L-a suferit nici pe Hristos. Mediul în care cre?tinul aduce mult? road? este martiriul”.[38] Cruce, pomul vie?ii înflore?te ve?nic în fiecare martir sau sfânt. Crucea ca arm? a biruin?ei trebuie înr?d?cinat? adânc în con?tiin??, ca s? înfloreasc? în minte ?i s? se înt?reasc? în voin??. În Cruce a înflorit ?i a dat rod toate vie?ile m?rturisitorilor, martirilor, mucenicilor ?i sfin?ilor. În vie?ile lor izvor?sc Sfintele Taine în care se cuprind legile morale, dogmatica practic? ?i pedagogia ortodoxiei. În vie?ile lor se oglindesc deplin Dumnezeu ?i omul. Prin Dumnezeul-Om Hristos ei au devenit dumnezei ai harului, ai duhovniciei. De aceea, Sfin?ii P?rin?i numesc via?a duhovniceasc? adev?rata filosofie, a?a cum Sfântul Macarie cel Mare îi nume?te pe Sfin?i „filosofi ai Duhului Sfânt”.[39]

M?rturisitorul tr?ie?te via?a ca ?i cum s-ar afla permanent în fa?a lui Dumnezeu. Gra?ie acestor ilumin?ri el î?i vede propria sa m?sur?. „Misiunea omului spunea Ioan Ianolide e de a cugeta necontenit, în complexitatea ?i taina vie?ii, sensul ?i rostul s?u pe lume”.[40] Din iubirea Sa, pentru om, Bunul Dumnezeu a pl?m?dit pe ve?nicie înomenirea Sa dumnezeiasc?. Ca s? rodeasc? menirea sa divin? omul trebuie s? r?mân? permanent om. S? gândim la cele spuse de Arhiepiscopul Calinic Arge?eanul: „Exist? o vreme din an când omul este chemat s? mediteze: c? trebuie s? fie mai OM! În ziua na?terii lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu ca OM, orice zidire de pe p?mânt, f?r? s? ?tie poate, din?untru simte c? este mai OM!”[41] Nu de antropologie avem nevoie ca s? ?tim ce ?i cine este omul, ci de Iisus Hristos. Structura lui divino-uman?, unicitatea fiec?ruia fiind o excep?ie, omul este mai presus de lege, cum afirm? P?rintele Rafail Noica: „Fiecare suflet care va fi existat în istoria aceasta este o c?l?torie dintru nefiin?? pân? întru vecinica dumnezeire”.[42]  Menirea, misiunea cre?tinului este de a tr?i ortodoxia ?i a o m?rturisi, cum spune atât de limpede ?i de categoric Mântuitorul Hristos: „Oricine va m?rturisi pentru Mine înaintea oamenilor, m?rturisi-voi ?i Eu înaintea Tat?lui Meu, Care este în ceruri”.[43] Dincolo de aceast? m?rturisire, nou? ne r?mâne chipul lor drag ?i str?lucitor ca pild? de urmat, dup? îndemnul dumnezeiescului Apostol Pavel: „Aduce?i-v? aminte de mai-marii vo?tri, care v-au gr?it vou? cuvântul lui Dumnezeu; privi?i cu luare aminte cum ?i-au încheiat via?a ?i urma?i-le credin?a” (Evrei 13, 7). Cre?tinul m?rturisitor spunea Ioan Ianolide trebuie s? fie „drept în adâncul sufletului s?u ?i în via?a sa, fa?? de toat? lumea ?i fa?? de sine însu?i”.[44]

M?rturisitorul tr?ie?te continuu sub temeiul evanghelic, apostolic ?i patristic. Ancorat în Hristos, m?rturisitorul poate cuprinde lumea în sinteza ei, în simbolurile ei ?i chiar c?zând subt o umilitoare înfrângere, se ridic? triumf?tor sub pav?za hristic?, fiindc? el cuget? filocalic, mistic, ascetic, jertfitor. În toate împrejur?rile m?rturisitorul cre?tin trebuie s? împlineasc? voia lui Dumnezeu ?i s? se des?vâr?easc? d?ruind, c?ci: „Dragostea spunea Valeriu Gafencu este îns??i des?vâr?irea”[45] care pentru a ne împlini, des?vâr?i, trebuie s? o d?m Domnului ?i prin Domnul, aproapelui. Tot ceea ce ne-a d?ruit Dumnezeu, trebuie la rându-ne s?-I le d?ruim. „El ne-a d?ruit via?a, deci pentru El trebuie s? tr?im. El ne-a d?ruit iubirea, Lui s? I-o d?ruim”.[46] M?rturisitorul tr?ie?te potrivit inten?iei lui Dumnezeu prin valoarea jertfei de pe Cruce. Aceasta îi d? o valoare absolut?, dup? cum m?rturise?te P?rintele Arsenie Boca: „Faptul c? din partea sa Dumnezeu a f?cut totul pentru om, pân? ?i jertfa Sa de pe Cruce, dovede?te c? omul are pre? imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile inten?iei divine; centrul ?i sinteza crea?iunii Sale: lumea v?zut? îmbinat? cu lumea nev?zut?”.[47] Savantul cre?tin Simion Mehedin?i confirm? ?i el valoarea omului, sau a na?iei în func?ie de tr?irea hristic?: „Un om ca ?i un popor, atâta pre?uie?te, cât a în?eles din Evanghelie ?i cât poate s? urmeze înv???turii lui Iisus”.[48] Omul exist? doar prin co-existen?a cu Dumnezeu ?i cu întreaga crea?ie. Omul care nu st? pe scaunul hulitorilor, nu se asociaz? cu necredincio?ii ?i nu calc? pe calea p?c?to?ilor este fericit : „?i va fi ca un pom r?s?dit lâng? izvoarele apelor, care rodul s?u va da la vremea sa ?i frunza lui nu va c?dea ?i toate câte va face vor spori” (Psalmul 1). Observ?m c? în fa?a lumii obiective nu orice mod de comportare este valabil. Urmând permanent glasul con?tiin?ei morale,leg?tura sa cu Creatorul ?i crea?ia Lui poate co-exista în deplin? armonie: „Tr?irea noastr? în lume, p?trunderea noastr? în tot ceea ce cuprinde acest univers, dragostea ?i vibrarea pentru tot ceea ce exist? în armonia divin? a cosmosului, ne fac mai vii, mai mari, mai puternici ?i mai bucuro?i de via??”.[49] Omul, crea?ie a lui Dumnezeu este înr?d?cinat în Cosmos, lumea Creatorului, care pulseaz? de via??, frumuse?e ?i armonie. Omul tr?ie?te nu în sine, pentru sine, ci în mod plenar, prin participare la comunicarea cu Fiin?a absolut? ?i cu semenul s?u. Prin urmare omul se intensific?, tr?ie?te via?a prin frumuse?ea divin?, cap?tând a?adar o dimensiune cosmic?: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna ?i stelele, pe care Tu le-ai întemeiat îmi zic: Ce este omul c?-?i aminte?ti de el? Sau Fiul omului, c?-L cercetezi pe el?Mic?oratu- l-ai pe dânsul cu pu?in fa?? de îngeri, cu m?rire ?i cu cinste l-ai încununat pe el”.[50] Ca s? gândim cosmosul ?i s? putem vorbi despre el sunt necesare afirma filosoful Ernest Bernea „c?ile filosofiei, poeziei ?i religiei”.[51], iar în?eleptul Petre ?u?ea ad?uga c?: „Dumnezeu n-a creat materie, substan?? ?i natur?, ci lucruri ale c?ror legit??i ra?ionale le reprezint? El, ca ?i unitatea lor”.[52] Întru zidirea Crea?iei puterea Duhului Sfânt s-a ar?tat dintru început ?i omul o percepe prin harul primit cum ne deslu?e?te Sfântul Nichita: „Când va sim?i mintea sa umplându-se de o lumin? de negr?it ?i de în?elesurile unei în?elepciuni mai înalte, s? se ?tie c? se petrece pogorârea Mângâietorului în sufletul s?u, pentru descoperirea visteriilor Împ?r??iei cerurilor ascunse în El ?i s? se p?zeasc? pe sine ca pe un palat al lui Dumnezeu ?i loca? al Duhului”.[53]

Cu fiecare suflet Dumnezeu are o conversa?ie, personal?, intim?. Prin darul cuvânt?rii primit, omul trebuie s?-?i restabileasc? identitatea, rostind adev?rul. Sensul cuvântului nu este de a da informa?ie, ci acela de comuniune, de împ?rt??ire.

Numai prin Duhul Sfânt omul devine persoan?, înfiind întru sine întreaga umanitate. Aici, omul atinge dimensiunea moral?. Prezen?a celuilalt lâng? tine duce la descoperirea de sine. Aceste existen?e trebuie s? se reg?seasc? reciproc întru asem?nare, neanulându-se nici sensul propriu, nici diferen?ele specifice fiec?ruia. Fiecare dintre noi trebuie s?-i respecte aproapelui atât lupta cât ?i împlinirea. În c?utarea celuilalt devenim complementari ?i re-creatori realizând comuniunea. În dragostea cre?tin? pentru cel?lalt singularitatea persoanei dispare, eu ?i tu devin comunitatea noi. Lumea noastr? devine deci, o comunitate de har, o lume duhovniceasc?. Iat? cum ne îndeamn? Valeriu Gafencu, unul din mul?ii ?i marii realizatori ai lumii duhovnice?ti: „Vreau s? nu mai tr?iesc pentru mine, ci s? tr?iesc pentru iubire, s? contribui la fericirea tuturor, cu darul lui Dumnezeu. Prin mântuirea semenilor mei, s?-mi mântuiesc propriul suflet...Vom tr?i toat? via?a unul pentru altul, Împ?rate Ceresc!”.[54]

Atributul persoanei îl confer? harul Duhului, care reclam? de la om simplitatea. Îndemnul la simplitate al filosofului cre?tin Ernest Bernea „a exista în via?? ?i a exista în via?? înseamn? a-i tr?i ?i cuceri sensul”[55] se pogoar? din Fericirile Predicii Mântuitorului de pe Muntele M?slinilor: „Ferici?i cei s?raci cu duhul (smeri?i), c? a lor este împ?r??ia cerurilor”.[56] R?d?cina simplit??ii cre?te tulpina ?i coroana celorlalte virtu?i-nevoin?e ale Fericirilor: „cei în suferin??”, „cei blânzi”, „cei fl?mânzi ?i înseta?i de dreptate”, „cei milostivi”, „cei cu inima curat?”, „f?c?torii de pace”, „cei oc?râ?i ?i prigoni?i pentru dreptate”. Soarta ?i mântuirea oamenilor este comunitatea cum remarc? acela?i mare gânditor Ernest Bernea: „Oamenii sunt sorti?i s? tr?iasc? , s? sufere ?i s? se mântuiasc? împreun?" [57]

  Orice existen?? ?i esen?? proprie în comunitatea de har, cre?te ?i se împline?te, ba mai mult, totul se unific? ?i se înfrumuse?eaz?, atingându-se dimensiunea fundamental? de om-Dumnezeu. Transfigurarea omului are loc numai prin conlucrarea cu harul Sfântului Duh. Reflectarea luminii Duhului ne arat? imperfec?iunea, dar ?i aspira?ia c?tre perfec?iune. Cât timp troneaz? eul, omului îi va fi greu s?-?i recunoasc? micimea, p?catul, imperfec?iunea. Imperfec?iunea nu anuleaz? îns? gradul de rudenie cu Dumnezeu, ceea ce-i îndrept??e?te astfel aspira?ia. Venirea purt?toare de Dumnezeu a sfântului Duh, ne arat? Zorile Sfintei Învieri prin care Îl vedem înviind pe El Însu?i, cum spune Psalmistul: „Dumnezeu este Domnul ?i S-a ar?tat nou?”(Psalmul 117, 27). Pe Crucea r?stignirii pe care a sfin?it-o cu scump Sângele S?u, Mântuitorul a pironit pe ea p?catele lumii, pl?tind cu Via?a Sa Sfânt?. Aceast? d?ruire dumnezeiasc? jertfitoare ne-a adus prin Învierea Sa, învierea noastr?, dup? cum arat? Sfântul Simeon Noul Teolog: „Învierea ?i slava lui Hristos este îns? slava noastr?, care are loc, se face ar?tat? ?i v?zut? nou? prin Învierea Lui întru noi; c?ci însu?indu-?i o dat? prin Întrupare cele ale noastre, cele pe care le face întru noi ?i le atribuie Lui Însu?i”.[58] 

Prin lumina Adev?rului evanghelic ?i harul Iubirii jertfelnice Domnul nostru Iisus Hristos ne înfiiaz? harului S?u, ne na?te din nou, ne z?misle?te f?r? de p?cat. „El ia asupra Sa tr?s?tura p?timitoare a firii omene?ti (spune P?rintele Ilarion Felea), ca ?i noi s? lu?m tr?s?tura firii Lui dumnezeie?ti, cea f?r? de p?cat. El înfrânge puterile satanei: înfrânge ispita ?i patima pl?cerii în pustie (Matei, 4, 1-10) ?i ispita ?i patima durerii pe Cruce, prin r?stignire. El a supus patima, durerea, pl?cerea ?i moartea sub voin?a Sa” [59] Patimile noastre, ale lumii întregi au umplut Paharul Suferin?ei Mântuitorului, care în sufletul S?u a devenit pentru noi Paharul mântuirii. Pentru aceasta toate f?g?duin?ele noastre trebuie s? le împlinim în Domnul: „Paharul mântuiri voi lua ?i numele Domnului voi chema” (Ps. 115, 4). Paharul mântuitor al lui Hristos este darul primit de noi de la Dumnezeu, pe care bându-l cu smerenie, devine t?m?duitor: „Prin am?r?ciunea acestui Pahar este nimicit? în inim? nelegiuita, uciga?a dulcea?? a p?catului; prin smerenia ce se revars? din el cu îmbel?ugare este ucis? trufa?a cugetare trupeasc?; cel ce bea cu credin?? ?i cu r?bdare prime?te înapoi via?a ve?nic?...Credin?a vie în Hristos îndeamn? pe om s? primeasc? Paharul lui Hristos-iar Paharul lui Hristos vars? în inimile p?rta?ilor s?i n?dejdea în Hristos; n?dejdea în Hristos d? inimii t?rie ?i mângâiere”.[60] 

Crucea este Calea de la suferin?? la bucurie (mângâiere), este timpul de la r?stignire la Înviere. „Prin Cruce (gl?suia P?rintele Ilarion Felea) în?elegem îns??i cre?tin?tatea, religia ?i Biserica cre?tin? în întregimea ei. Prin Cruce în?elegem Jertfa Mântuitorului adus? pe Golgota, pentru mântuirea ?i împ?carea neamului românesc. Prin Cruce în?elegem „arma p?cii”, floarea mântuirii, lemnul Domnului, „u?a Tainelor” prin care se deschid ?i se revars? în sufletele noastre izvoarele harului. Prin Cruce în?elegem suferin?a isp??itoare, sfin?itoare ?i mântuitoare. Prin Cruce înelegem steagul de lupt?, altarul de jertf? ?i semnul de biruin?? al cre?tinilor”.[61] Taina mistic? a cunoa?terii absolute este deci Sfînta Cruce, cum afirm? ?i P?rintele Daniil: „Metafizica ultim? e o metafizic? a Crucii; ea nu duce numai la cunoa?terea adev?rului ci ?i la supremul adev?r al cunoa?terii...Firul Sfintei Cruci care ?ese sfânta urzeal? a fiin?ei noastre celei noi, na?terea cea adev?rat?, na?terea cea de-a doua”.[62] Dac? Mântuitorul nostru a dorit s? pr?znuiasc? Pa?tile împreun? cu noi este evident faptul c? tot împreun? cu noi a dorit s? pr?znuiasc? ?i Învierea. A pr?znui împreun? cu Domnul înseamn? a fi în ascultarea, ruga, cugetarea ?i binecuvântarea Sa, cu pace, bucurie ?i armonie întru to?i. „S? pr?znuim deci(spune Sf. Ioan Gur? de Aur) acest mare ?i luminat praznic, în care a Înviat Domnul, s?-l pr?znuim luminat ?i în acela?i timp cu sfin?enie. Domnul a înviat ?i împreun? cu Sine a înviat ?i lumea; El a înviat, sf?râmând leg?turile mor?ii”.[63] La aceast? Zi mare, la acest Praznic Sfânt – Ziua marii bucurii, trebuie s? ne g?tim cu haina curat? a Sfîntului Botez. „S? mul?umim deci Domnului, Celui ce ne-a trecut marea postului ?i ne-a adus cu veselie la limanul Învierii Lui”. [64]

Praznicul Prim?verii dumnezeie?ti a înflorit în Nunt? curat? toate bucuriile cere?ti ?i p?mânte?ti, ca o încântarea a Cânt?rii divine, cum melodios sun? imnul Sfântului Eferm Sirul: „Revars? peste noi, binecuvântate Doamne, din bog??ia Ta în luna ce pe toate bogate le face! În luna lui Aprilie darul T?u s-a întins peste toate. În ea s-au înbog??it ?i s-au împodobit mun?ii cu verdea??, ogoarele cu s?mân??, marea cu câ?tig, p?mântul cu turme, cerul cu stele vesele ?i v?ile cu flori. Aprilie e podoaba p?mântului ?i praznicul lunii Aprilie e podoaba Bisericii sfinte...Iat? luna lui Aprilie ?ese ?i îmbrac? p?mântul. F?ptura se acoper? cu un ve?mânt multicolor. E haina florilor ?i mantia bobocilor...În luna florilor ies afar? pline de h?rnicie ?i albinele înaripate...Dulcea?a e risipit? ?i gura acestei preacurate f?pturi o adun?. Ea e oglinda Bisericii care adun? din Scripturi dulcea?a Duhului Sfânt. Înmiresmatul Aprilie s-a f?cut c??uie de t?mâie binemirositoare rev?rsându-?i toate miresmele sale...În luna lui Aprilie (de Bun?-vestire) S-a pogorât Domnul nostru din cer ?i L-a primit Maria. Tot în Aprilie a înviat ?i a urcat la cer. ?i iar??i Maria L-a v?zut. Ea a sim?it când cobora. ?i tot ea cea dintâi L-a v?zut la învierea Sa” [65]

Maica Domnului a adus cerului ?i p?mântului dumnezeiasca bucurie a Învierii lui Fiului s?u. Fecioara Maria, Fiic? ?i Maic? a lui Dumnezeu, Slujitoare ?i Împ?r?rteas? a unit veriga Edenului, aducându-ne din nou bucuria Raiului, prin împ?rt??irea cu Pa?tile Domnului. Fiecare dintre noi cre?tinii Îl primim ?i-L m?rturisim pe Domnul dup? m?sura credin?ei, a nevoin?ei ?i a dragostei noastre.

În Învierea Domnulu, reculegem, însetarea noastr? dup? lumina Cuvântul S?u.

În Învierea Domnului, reculegem, fl?mânzirea noastr? dup? Harul lui Dumnezeu.

În Învierea Domnului, reculegem, r?bdarea noastr? în credin?a lui Dumnezeu.

În Învierea Domnului, reculegem, n?dejdea noastr? întru Smerenia cea Sfânt?.

În Învierea Domnului, reculegem, blânde?ea noastr? din dulcea?a Duhului Sfânt.

În Învierea Domnului, reculegem, suferin?a noastr? pentru cei prigoni?i întru Hristos.

În Învierea Domnului, reculegem, primul suspin al sufletului de a se întoarce la Iisus.

În Învierea Domnului,reculegem, primul fior al inimii pentru dragostea lui Dumnezeu.

În Învierea Domnului, reculegem, primul surâs al sfintei minuni a Na?terii Domnului.

În Învierea Domnului, reculegem, dorul întru m?rturia prea-d?ruirii dumnezeie?ti.

În Învierea Domnului, reculegem, Crucea noastr? întru îmbr??i?area Sfintei Cruci.

În Învierea Domnului, culegem frumuse?ea, slava ?i cinstea Fecioarei-Maici Maria.

În Învierea Domnului, culegem bucuria deplin? a mult râvnitei noastre învieri.

ADEV?RAT A ÎNVIAT!


[2] Sf. Ap. Pavel, Galateni, 6, 14.
[3] P?rintele Daniil de la Rar?u.
[4] P?rintele Arsenie Boca.
[5] Pavel Florenski, Stâlpul ?i Temelia Adev?rului. Încercare de teodicee ortodox? în dou?sprezece scrisori. Trad. E. Iordache, pr. I. Friptu ?i pr. D. Popescu. Studiu introductiv: diac. Ioan I. Ic? jr. Ed. Polirom, Ia?i, 1999, p. XXVI.
[6]  Sf. Iustin Popovici, Omul ?i Dumnezeul-Om. Abisurile ?i culmile filosofiei. Studiu introductiv ?i traducere: Pr. prof. Ioan Ic? ?i diac. Ioan I. Ic? jr. Bucure?ti, Ed. Sofia, 2010, p. 17
[7] Ieromonahul Teognost, P?rintele Iustin Pârvu ?i bog??ia unei vie?i d?ruit? lui Hristos. vol.1 Ed. „Credin?a str?mo?easc?, p. 181.
[8]  Sf. Iustin Popovici, op. cit., p.51.
[9] Coloseni 1,16.
[10] Coloseni 1,18.
[11] Ioan 1,14.
[12] Ierom. Teognost, op. cit., p. 174.
[13] Sf. Iustin Popovici, op. cit., p.86.
[14] Sf. Teofan Z?vorâtul, cit de Pavel Florenski, op. cit., p.14.
[15] Matei 11,27.
[16] Lacrim? ?i Har Preotul Martir Constantin Sârbu, Ed. Bonifaciu, Bac?u, 2010, p.149
[17[ Sf. Iustin Popovici, op. cit., p.93.
[18] Galateni 3,28.
[19] Sf. Iustin Popovici, op. cit., p.103
[20] 1 Tesaloniceni 4,3.
[21[ 1 Petru 1,16,
[22]  Evrei 2,11,
[23] Evrei 8,8.
[24] 1 Ioan 1,1-2.
[25] 1Timotei 4,5.
[26] Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 2,71; P G 35, 480 B
[27] Sf. Iustin Popovici, op. cit., p.129.
[28] Matei 16,26.
[29] Ibidem, p.162.
[30] Ierom. Teognost, op. cit., p.65.
[31] Sf. Ioan Damaschin, Trilogia Izvorul cuno?tin?ei. 3; PG 94, 533 BC.
[32] Coloseni 2,8.
[33] Sf. Iustin Popovici, op. cit., p. 199.
[34]  Ibidem, p.203.
[35] Adrian Alui Gheorghe, Cu p?rintele Iustin Pârvu despre moarte, jertf? ?i iubire. Ed. Conta, Piatra Neam?, 2006, p. 49.
[36] 19. Ieromonahul Teognost, P?rintele Iustin Pârvu ?i bog??ia unei vie?i d?ruit? lui Hristos, vol.2, Ed. „Credin?a str?mo?easc?”, p. 138.
[37] Lacrim? ?i Har...,op. cit., p.185.
[38]  Sf. Iustin Popovici, op. cit., p. 98.
[39] Ibidem, p. 139.
[40]  Ioan Ianolide, De?inutul profet. Ed. Bonifaciu, Bucure?ti, 2009, p. 17.
[41] Calinic Episcopul, Ve?nicia de zi cu zi, Bucure?ti, Curtea Veche, 2006, p. 18.
[42[ Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p.140
[43] Matei 10, 32.
[44]  Ioan Ianolide, op. cit., p. 20.
[45] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Bucure?ti, Ed. Cristiana, 2006, p. 240.
[46] Ibidem.
[47] P?rintele Arsenie Boca, Mare Îndrum?tor de Suflete din Secolul XX. Cluj-Napoca, Ed. Teognost 2002, p.122.
[48] Monahul Moise, Sfântul închisorilor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p.11.
[49]  Ernest Bernea, Trilogie Filosofic?, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2002, p.65.
[50] Psalmul 8, 3-5.
[51] Ernest Bernea, Trilogie...op. cit., p.67
[52] Petre ?u?ea, op. cit., p. 37.
[53] Filocalia VI, Ed. Institutului Biblic ?i de Misiune al B.O.R., Bucure?ti, 1980, p. 277.
[54] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, op. cit., p. 229.
[55] Ernest Bernea, Preludii Îndemn la Simplitate. Cel ce urc? Muntele. Treptele Bucuriei. Ed. Predania, Bucure?ti, p. 15.
[56] Matei 5, 3.
[57]  Ibidem, p. 72.
[58] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p.172.
[59] Preot Ilarion V. Felea, Spre Tabor, vol.I Preg?tirea, Ed. M?n?stirii Petru Vod?, p. 335.
[60]  Sf. Ignatie Briancianinov, Cuvinte c?tre cei care vor s? se mântuiasc?. Vol II, Ed. Sofia, Bucure?ti, 2000, p. 273, 276.
[61] Preot Ilarion V Felea, Spre Tabor, vol. II, p. 238.
[62] P?rintele Daniil de la Rar?u, Taina Sfintei Cruci, Bucure?ti, Ed. Christiana, 2001, p. 75, 98.
[63] Sf. Ioan Gur? de Aur, Predici la Duminici ?i S?rb?tori, Ed. Bunavestire Bac?u, 1997, p. 18.
[64] Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit., p.171.
[65] Sfântul Efrem Sirul, Imnele P?resimilor, Azimelor, R?stignirii ?i Învierii, Sibiu, Ed. Deisis, 1999, p. 202-204.
footer