Revista Art-emis
Învierea Domnului - Drumul spre ţintă PDF Imprimare Email
Pr. Prof. Dr. Theodor Damian, New York, S.U.A.   
Joi, 12 Aprilie 2012 22:27
Învierea Domnului
„Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi"
(Canonul Învierii)

În existenţa aceasta, în creaţia lui Dumnezeu totul este un drum pentru că totul are o ţintă. Dumnezeu a făcut totul cu rost. El a dat fiecărui lucru o menire, o raţiune de a fi, o destinaţie. Evident, destinaţia finală în toate cazurile este Dumnezeu. Toate cele câte sunt ies din Dumnezeu şi se întorc la El, potrivit lui Dionisie Pseudo-Areopagitul şi altor mistici ai Bisericii creştine. Fiecare lucru are înscris în fiinţa lui, drumul. Înscrierea de către Dumnezeu a drumului şi a ţintei în fiinţa lucrurilor este vocaţia, chemarea acestora. Ţinta este aceea care cheamă. Ţinta e Dumnezeu, deci vocaţia e divină. Ţinta fiind sfântă, drumul spre ţintă nu implică o călătorie oarecare, ci una specială care se numeşte pelerinaj. Când pleci în pelerinaj, pleci spre ceva sfânt. Drumul e special pentru că te pregăteşti. Dar nu numai atât. Felul de pregătire este dictat de ţintă. Ca atare întâlnirea cu sacrul se face parcurgând treptele purificării, ale rugăciunii, ale iluminării, tot după Sfinţii Părinţi.

Învierea Domnului Iisus Hristos îl repune pe om în contextul adevăratului progres spiritual. În primul rând, ca fapt în sine, ea are menirea şi puterea de a-l trezi pe om la o realitate uitată, devenită incredibilă, de neconceput: învierea trupului omenesc este posibilă! Unde este filosoful? Unde este înţeleptul lumii acesteia, ar striga psalmistul de demult, ca martor al Învierii Domnului, ironizând pe cei care nu puteau concepe un asemenea fenomen, neînţelegând cum pătrunsul se poate pătrunde de nepătruns, cum se poate transfigura, cum poate deveni ceea ce nu este rămânând însă ceea ce este. Cam aşa striga şi marele Ioan Gură de Aur slăvind Învierea lui Hristos, tot cu o uşoară ironie în glas: „Unde-ţi este moarte soldul, unde-ţi este iadule, biruinţa?!", ca un ecou al aceleiaşi întrebări a Sf.Pavel.[1] În al doilea rând Învierea Domnului are menirea de a-l repune pe om în adevăratul său context existenţial, şi anume de a-l ajuta să descopere şi să înţeleagă că există în structura fiinţei sale o chemare, şi încă sfântă, şi că drumul spre ţinta aceasta nu se poate face fără debarasarea de balastul trecutului (de aici purificarea), fără ajutorul şi bunăvoinţa Celui ce ţine şi rânduieşte toate (de aici rugăciunea), şi fără cultivarea esenţială a discernământului pentru a putea distinge întunericul de lumină, câtă vreme unii fiind în întuneric se cred înţelepţi şi întru lumină (de aici iluminarea). În afară de aceste tipuri de drumuri deja menţionate, mai sunt şi cele două anunţate de cântarea din Canonul Învierii amintită mai sus: „Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi".

Avem aici deci drumul de la moarte la viaţă şi drumul de la pământ la cer. Ele se aseamănă, dar se şi deosebesc. Se aseamănă în aceea că viaţa pământească este adesea asociată cu moartea, pe când viaţa cerească, cu viaţa veşnică. Dar se şi deosebesc în aceea că viaţa pământească nu implică întotdeauna şi necesarmente moartea, în sensul total al cuvântului. Iată Învierea lui Hristos are loc în viaţa pământească, după moartea pământească a trupului. Deci poţi să fii aici şi să mori spre Înviere, nu spre moarte. Heideggerianului Sein-zum-Tode (a fi spre a muri), creştinismul, prin Învierea Domnului în special, îi opune sentinţa Sein-zum-Auferstehung (a fi spre a învia). Aici este marea schimbare, aici se înnoieşte totul. Acum, după Învierea lui Hristos şi întru ea, drumul pământean al omului nu mai sfârşeşte în moarte, în înţelegerea ei ca punct terminus, ci sfârşeşte în înviere, pământul devenind acum transparent veşniciei şi aceasta este o radicală iluminare. Aşa cum cântăm tot în Canonul Paştilor: „Acum toate s-au umplut de lumină"; acum, deci după Învierea Domnului. Acum înţelegem totul altfel, vedem totul altfel ca şi cum ne-am trezit din lumea umbrelor, ieşind la lumină, ca şi cum s-a luat ceaţa de pe ochii noştri.

Al doilea tip de drum menţionat în cântarea de mai sus este cel „de pe pământ la cer". În afară de faptul că sensul expresiilor „de la moarte la viaţă", şi „şi de pe pământ la cer" poate fi asemănător, pentru că dacă moartea a fost învinsă şi acum trăim doar sub semnul vieţii, al Învierii, deci al cerului; totuşi una este drumul pe pământ, chiar cu convingeri schimbate, şi alta e drumul de pe pământ la cer. Expresia „de pe pământ la cer" duce cu gândul la înălţarea Domnului cu trupul la cer, deci într-o cu totul altă lume, altă dimensiune, şi de asemenea la judecata viitoare când trupurile morţilor vor învia şi după judecată fiecare va fi plasat într-o dimensiune, alta decât cea fostă pământească. Dacă ne gândim la răsplata celor care au trăit frumos, după rânduiala Stăpânului, răsplată numită Împărăţia lui Dumnezeu, potrivit chemării, „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii",[2] atunci locul vieţii de veci, unde este şi Hristos Cel înălţat la cer, este altceva decât pământul. Dar pe ambele tipuri de drum, potrivit cântării comentate, Hristos este Cel care ne conduce. El este Cel ce ne-a strămutat sau ne strămută dintr-un loc în altul, dintr-o dimensiune în alta, dintr-un mod de a fi în altul.

De aceea, copleşiţi fiind de taina Învierii Domnului nostru şi de ceea ce ni se oferă prin ea, nu putem decât să ne înscriem pe noul drum, să avansăm pe el mărturisind cu bucurie şi cântând cu mirare cântarea de biruinţă:
„Hristos a înviat din morţi/ Cu moartea pe moarte călcând/ Şi celor din morminte/ Viaţă dăruindu-le".

Sf. Paşti, 2012
-----------------------------------------------
[1] Sf.Pavel în prima sa epistolă către Corinteni, 15; 55.
[2] Matei 25, 34-35. footer