Revista Art-emis
Întâmpinarea Domnului - Începutul veşniciei noastre PDF Imprimare Email
Pr. Marius Costache   
Sâmbătă, 07 Aprilie 2012 04:57
Întâmpinarea DomnuluiÎntâmpinarea Domnului a fost aşezată ca sărbătoare de către Iustinian împăratul în secolul al şaselea, după ce, cinstind creştinii închinarea Pruncului în templu, a încetat cumplita epidemie de ciumă din Bizanţ. Cultul ortodox păstrează închinarea pruncilor la patru zeci de zile de la naştere, ca o amintire a episodului din viaţa Mântuitorului. Tradiţia bisericească oferă detalii în plus faţă de Sf. Ap. Luca: dreptul Simion era unul din cei şaptezeci de traducători ai cărţilor lui Moise din ebraică în greacă, la porunca regelui Ptolemeu al II-lea al Egiptului. Ajungând cu traducerea la pasajul de la Isaia 7, 14 („Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu"), Simion a tradus cuvântul „fecioară" prin „femeie", din cauză că nu putea să admită o astfel de minune. Greu reuşea mintea ancorată în litera legii să înţeleagă duhul cuvântului. Tocmai ca să creadă că Fecioara va naşte, Dumnezeu i-a dat să trăiască până ce se va convinge. Încă din pruncie, Mântuitorul adevereşte cele spuse la vârsta prorociei: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc" (Matei 5, 17). Monahul de la Rohia observa că verbul „a împlini" are două sensuri: unul, a se conforma unei norme, ceea ce, în cazul de faţă, este o mare taină, anume felul în care Dumnezeu, Făcătorul tuturor, se smereşte pe Sine, nu se scârbeşte de făptura sa, ci Se întrupează şi îi arată calea cea dreaptă; al doilea, a desăvârşi o normă, sens care presupune pe primul, căci Hristos, coborându-Se ca om, aduce o nouă lege, înlocuieşte dreptatea Vechiului

Testament cu dragostea -  Noul Testament

O altă dovadă de smerenie şi o altă pildă de înţelepciune vine de la Maica Domnului, care, potrivit credinţelor iudaice, se curăţea prin aducerea la templu a unei jertfe, ilustrată iconografic de perechea de turturele pe care o ţine dreptul Iosif (nu miel, cum aduceau iudeii bogaţi). Sfânta Fecioară nu avea nevoie de curăţire, pentru că născuse mai presus de fire, fără întinăciune şi fără durere. Ca dovadă, tot tradiţia ne istoriseşte că Zaharia, tatăl Înainte-mergătorului, a aşezat-o pe Maica Domnului în locul din templu rezervat fecioarelor, nu soţiilor. Accentul ortodox al sărbătorii cade pe persoana Mântuitorului şi pe cuvintele profetice ale dreptului Simion. Sfântul Vasile cel Mare scria în Cuvântările sale că profetul îl numeşte pe Iisus „mântuire" pentru a nu lăsa niciun dubiu asupra planului ce avea să se lucreze prin Prunc, iar „semnul" nu este altceva decât felul prin care se va pecetlui această lucrare dumnezeiască - Crucea Domnului. Creştinii din veacurile cele din urmă sunt mai fericiţi decât dreptul Simion. Au şi ei aceeaşi grijă şi tânjire pentru viaţa de după moartea trupului, rugându-se odată cu profetul să fie sloboziţi, descătuşaţi către Împărăţia veşnică după L-au cunoscut pe Dumnezeu, dar au ceva mai mult: Simion Îl ia pe Hristos în braţe pentru câteva momente; creştinul, din marea milă a Domnului, Îl ia în suflet, prin credinţă, în inimă, prin pomenirea numelui Său atotputernic, şi în trup, în toate mădularele sale, prin Împărtăşania cu sfintele Sale Taine. Nu există dovadă mai puternică de dragoste: Împăratul se jertfeşte pentru rob, Creatorul se smereşte pentru creatură. Simion a aşteptat sute de ani să vadă o asemenea minune, unii o mai aşteaptă, unii o ignoră, unii nu ştiu că există, iar creştinul aşteaptă câteva ore la Liturghie. Însă, pentru că mult ni s-a dat, mult ni se va cere, fiind vorba despre veşnicia noastră, adică unde alegem să o petrecem: cu drepţii în lumină sau cu orbii în întuneric. footer