Revista Art-emis
Părintele Teofil şi relaţia cu Dumnezeul cel viu - Tatăl nostru PDF Imprimare Email
P.S. Sofian Braşoveanul, Episcop-Vicar al Mitropoliei, Germania   
Marţi, 27 Martie 2012 19:35
P.S. Sofian Braşoveanul, Episcop-Vicar al Mitropoliei din GermaniaBiserica din Germania, constituită ca Mitropolie în cadrul Bisericii Ortodoxe Române este condusă de Mitropolitul Î.P.S. Serafim. P. S. Sofian Braşoveanul este Episcop-Vicar al Mitropoliei, cu un termen laic, „adjunctul" său mitropolitan. Prea Sfinţia Sa a avut amabilitatea de a onora revista ART-EMIS cu textul care urmează. (Redacţia)

De curând un tânăr îmi scria: „...cea mai grava problemă în Biserică este faptul că ceva ne împiedică să fim autentici. Şi cred că tocmai de aceea predica nu convinge, pentru că dincolo de salutul «Doamne-ajută!», de agapele care au înlocuit party-urile, de muzica bizantină, care a înlocuit rock-ul, de pereţii care nu mai sunt acoperiţi de postere, ci de icoane, etc, dincolo de toate acestea, mulţi dintre noi rămânem la fel, ne-conştienţi de «Hristos în mijlocul nostru». Nu ştiu exact despre ce e vorba. Un blocaj? O lipsă de maturitate? O rămânere la stadiul de «primii paşi»? O lipsă de dor de Dumnezeu?"

Deşi readusă în discuţie recent, problema aceasta este, aş zice, la fel de veche ca şi creştinismul, ca şi umanitatea însăşi şi constă într-o neputinţă a omului de a se concentra asupra esenţialului şi într-o nevolnică risipire în detalii, cărora, urmare a patimilor care-l stăpânesc, omul le acordă o falsă importanţă, confundând scopul cu metodele, întregul cu detaliile, esenţialul cu secundarul, iubirea cu egolatria, comuniunea cu comunicarea, conţinutul cu formele, slujirea lui Dumnezeu cu dorinţa împlinirii voii proprii, credinţa cu ideologia religioasă. Să ne amintim doar cum Adam, în rai, a preferat merele faptului de a chivernisi creaţia, cum Isav i-a cedat fratelui său Iacov dreptul de întâi-născut în schimbul unui blid de linte, cum ucenicii Mântuitorului, în timp ce El le vorbea despre iminenţa mântuitoarelor Patimi, expresie a deplinei lepădări de sine în slujire iubitoare, se gândeau care dintre ei să fie mai mare.

Solicitându-i-se de către Părintele Ioanichie Bălan un material referitor la revigorarea monahismului, cândva la începutul anilor '90, Părintele Teofil răspundea, cumva dezamăgit de situaţia monahismului contemporan, că nu găseşte nimic de scris deoarece realitatea arăta că, nu doar la Sâmbăta ci şi în alte mănăstiri, ceea ce trebuia să fie obşti monahale, comuniuni de fraţi sau surori în jurul lui Hristos, rămâneau simple adunături de burlaci, în care monahii/monahiile caută, să-şi argumenteze propria viziune asupra credinţei şi vieţii, eventual chiar şi un mod de viaţă cât mai individualist şi comod în care mai mici sau mai mari capricii şi patimi să fie bine mascate şi cultivate; şi toate acestea sub eticheta „slujirii lui Dumnezeu".

Având în vedere slujirea preoţească, Părintele deplângea faptul ca foarte mulţi clerici nu sunt oameni ai lui Dumnezeu, oameni ajunşi la o relaţie intimă cu Dumnezeu, ci simpli funcţionari bisericeşti. Amintea în această privinţă un cuvânt al Părintelui Arsenie Boca adresat studenţilor teologi din Sibiu: „Aveţi grijă să nu ajungeţi preoţi înainte de a deveni creştini!".

Referitor la viaţa laicilor, Părintele constata de asemenea cu tristeţe că adesea aceştia merg la biserică sau se roagă în chip utilitarist, că împlinesc anumite practici religioase fără a căuta să le înţeleagă, ci doar pentru a cere ceva de la Dumnezeu sau pentru a-L ruga să nu-i pedepsească pentru anumite greşeli sau păcate, raportându-se la El „ca la un sponsor sau ca la un terorist". Deplângea raportarea din simplu obicei sau chiar superstiţioasă la Dumnezeu. Îmi aduc aminte cum, la o înmormântare, undeva în zona Făgăraşului, observând (prin pipăire) bănuţul pus în mâna mortului, ca acesta să aibă, conform tradiţiei populare, cu ce să plătească la vămi, Părintele, întristându-se mult pentru faptul că preoţii nu corectează un astfel de obicei, i-a atras atenţia preotului paroh. Primind din partea acestuia explicaţia că e vorba de o tradiţie împământenită la care oamenii nu doresc să renunţe, Părintele Teofil a făcut următoarele afirmaţii: „Dacă nici atâta putere nu avem (în calitate de preoţi) să dezrădăcinăm un astfel de obicei, atunci chiar că nu avem nici o putere" şi „Atâta ţin oamenii noştri de credinţă, cât mortul de bănuţ".

Ce se întâmplă cu noi? În dorinţa noastră, de multe ori sinceră, de a-I sluji lui Dumnezeu, devenim prea formalişti, dorim să copiem ce a gândit sau făptuit un sfânt sau altul, uitând să ascultăm şi ce are să ne spună Dumnezeu pentru situaţia noastră concretă. Nu reuşim să aplicăm la noi, nu doar să copiem exterior, formal, diferite exemple din Tradiţia Bisericii. Ca urmare, în loc să ne apropiem de Dumnezeu şi de semeni prin formele, care sunt bune şi necesare, ne izolăm tot mai mult în lumea noastră interioară, în loc să devenim altruişti ne cultivăm egoismul, în loc să căutăm împlinirea voii lui Dumnezeu, facem ceva ce hotărâm noi că este voia Lui, în loc să creştem în comuniune prin credinţă, deschizându-ne spre semenii noştri, ne făurim ideologii care ne îngustează orizontul vieţii, depărtându-ne de Dumnezeu şi separându-ne de oameni. Netrăind prin credinţă, într-o relaţie vie cu Dumnezeu şi cu semenii, ne limităm la conformarea exterioară, adeseori făţarnică, cu anumite tipare de comportament religios. Cumva, asemenea cărturarilor şi fariseilor din vremea Mântuitorului, în loc să punem formele în slujba vieţii, omorâm viaţa limitând-o la forme.

Toate aceste chipuri de raportare defectuoasă la Dumnezeu Părintele Teofil le caracteriza prin formula: „A trăi social în religie nu religios în societate", adică a coborî relaţia cu Dumnezeu, manifestarea religioasă, la o simplă practică comună. În cuvintele Sfinţiei Sale aceasta însemna „a face lucrurile lui Dumnezeu cu faţa către lume". De exemplu, să te rogi doar ca să fii văzut că te rogi, să posteşti ca să fii lăudat, să împlineşti anumite ritualuri religioase pentru că aşa e obiceiul, să predici frumos pentru a culege laude, etc.. Ori tocmai această raportare a cuiva la Dumnezeu cu faţa spre sine însuşi sau către oamenii din jur, această reducere a religiosului la social şi a scopului la mijloc este cea care face ca manifestarea noastră religioasă să fie adesea doar formală, ritualistică, fără substanţă, fără sens şi prin urmare fără viaţă. Acestui mod defectuos de trăire a religiosului Părintele Teofil i-a opus în viaţa sa o relaţie vie cu Dumnezeu, pe care îl înţelegea, îl experia şi îl prezenta ca Tată, ca „bun şi iubitor de oameni", ca „milostiv şi iubitor de oameni", ca „Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni", Care ne iubeşte, ne ajută, ne cheamă, ne ocroteşte, ne miluieşte şi chiar ne zâmbeşte, chemându-ne să-I zâmbim şi noi. Mai ales acest ultim aspect, relaţia cu Dumnezeu prin zâmbet, care mărturiseşte o intimitate delicată a unei relaţii de iubire radioasă cu Dumnezeu, ar fi de dorit să fie mai des întâlnit printre creştini. Părintelui Teofil îi plăcea să amintească un cuvânt al Părintelui Serafim Popescu: „Creştinismul îi viaţă, nu-i gheaţă!".

Părintele Teofil a dobândit această intimitate în relaţia cu Dumnezeu, deoarece devenind monah nu s-a limitat la încadrarea într-un tipic de viaţă, fie el şi monahal şi desăvârşit, ci a acordat o mare importanţă, pe lângă încadrarea în forme, relaţiei vii cu Dumnezeu, pe care Îl percepea ca Tată iubitor şi ocrotitor, verificându-şi mereu gândurile şi faptele cu Cuvântul viu al lui Dumnezeu din Evanghelii. Întrebat de exemplu cum procedează seara când e obosit şi nu-şi mai poate împlini canonul de rugăciune, spunea, fără să se formalizeze că, după o foarte scurtă rugăciune „se culcă". Şi se culca într-adevăr, dar a doua zi se scula foarte devreme, astfel că avea la dispoziţie două-trei ore pentru rugăciune, citire şi meditaţie înainte de rugăciunea din biserică. Considera că, în cazul în care seara era la o conferinţă care se prelungea cu dialogul si spovedaniile până târziu, astfel că nu mai avea posibilitatea să se roage, Dumnezeu va primi slujirea pe care a împlinit-o fără a-i cere ceva ce n-a mai avut posibilitatea să împlinească. Rămânea uimit în faţa unor mărturisiri din partea unor monahi cum că ar avea ca restanţă de împlinit canonul de rugăciune în urmă pe nu ştiu câte luni de zile şi nu concepea că Dumnezeu ar cere aşa ceva. Spunea că se roagă cu bucurie cu „Rugăciunea lui Iisus" şi nu-şi poate închipui că Dumnezeu îi va reproşa: „Vezi, Teofile, că ai mai fi putut zice rugăciunea de vreo mie de ori şi n-ai zis-o!". Când la rugăciune îi venea în minte o poezie minunată de maica Teodosia Zorica Laţcu i-o recita lui Dumnezeu şi zicea: „Doamne, aşa că-i faină?" Întrebat de Părintele Ioanichie Bălan cum se luptă împotriva somnului - cuvinte cuprinse în Patericul Românesc.
-, Părintele Teofil răspunde tranşant: „Mă culc". La întrebarea:
- Care rugăciune e mai puternică?, întrebare la care răspunsul standard ar fi că aceea de la miezul nopţii, părintele răspundea că „Aceea prin care te apropii de Dumnezeu mai mult".

Care ar fi poziţia Părintelui Teofil faţă de stările de lucruri descrise de tânărul citat în deschiderea acestui articol? Într-adevăr, de multe ori constatăm că noi, cei care ne numim credincioşi, nu avem deloc conştiinţa şi simţirea apartenenţei la Trupul lui Hristos, la Biserica în cadrul căreia suntem chemaţi să formăm o comunitate şi o comuniune de fraţi şi surori. Cu referire la monahi, Părintele spunea că, din păcate, aceştia adesea nu prea au virtuţi sociale, nu le pasă de fratele/sora lor. Dacă, spre exemplu, doi monahi se ceartă, ei se despart foarte uşor, spunea Părintele, se închid în chilie trântind uşa după ei şi nu-i mai interesează ce se întâmplă cu celălalt. Astfel că nu se depăşeşte un mod de raportare pur formal la celălalt. Deşi deontologia impune anumite comportamente, anumite formule de politeţe, şi în lumea monahală şi în cea clericală şi între creştini în general, cum este şi salutul „Doamne-ajută!", acestea sunt adesea lipsite de conţinut. Sunt rostite, îndeplinite, fără ca cei care le utilizează să le gândească şi mai ales fără să le trăiască. Referitor la „agapele care au înlocuit party-urile", Părintele, referindu-se la mulţi candidaţi la monahism, care, părăsind lumea, veneau la mănăstire, îmbrăcau haina monahală, dar nu se lăsau pătrunşi şi de duhul de gândire şi simţire călugăresc, amintea un cuvânt adresat de un părinte din Pateric cuiva care fusese senator şi devenise monah doar în cele exterioare: „Şi pe senator l-ai pierdut şi nici pe monah nu l-ai aflat. Cât de des nu se întâmplă, din păcate, în situaţia noastră de diasporă, ca hramurile bisericeşti să fie reduse la statutul de serbări câmpeneşti. Adică oamenii folosesc sărbătoarea bisericii în scop abuziv. Nu percep sau nu-i interesează caracterul religios, creştin al acesteia, ci o folosesc ca simplu prilej de a fi împreună cu ceilalţi şi de a se distra, uneori zgomotos. Îmi amintesc cum la un hram un participant nu se jena să-mi sufle fumul de ţigară în faţă. Să venim la exemplul muzicii bizantine. La mănăstirea Sâmbăta până la sfârşitul anilor 80 s-a cântat mai mult muzică cunţană. Atunci unii părinţi au venit cu ideea introducerii muzicii psaltice, o muzică foarte frumoasă de altfel. Însă modul în care acei părinţi doreau impunerea ei, fără nici o consideraţie sau îngăduinţă faţă de părinţii care nu cunoşteau şi nu puteau cânta muzica psaltică, dovedea o crasă lipsă de dragoste şi înţelegere faţă de confraţii monahi, de pe urma căreia şi Părintele Teofil a avut de suferit. E vorba şi aici de o idolatrizare a unui mijloc, fie el şi de o extraordinară fineţe artistică şi valoare duhovnicească; de o manifestare egoistă, lipsită de viziunea finalităţii lucrurilor. Referitor la icoane se întâmplă, desigur, acelaşi lucru, dacă în ele vedem doar un anumit stil artistic de pictură sau o anume şcoală artistică, fără ca icoana să devină o fereastră spre Dumnezeu şi spre sfinţii pe care-i înfăţişează. În concepţia Părintelui Teofil, toate lucrurile pe care le facem ca oameni credincioşi trebuie astfel făcute ca ele să ne conducă la întâlnirea cu Domnul Hristos. Nu cu o icoană, cu atât mai puţin cu un idol al Lui, ci eu El Însuşi, viu şi iubitor, aşa cum îl prezintă Evangheliile şi Sfintele Slujbe.

Aş dori să subliniez faptul că Părintele Teofil a dat o maximă importanţă formelor tipiconale şi rânduielilor de manifestare a credinţei, conform practicii Bisericii, aplicându-le în viaţa Cuvioşiei Sale cu multă stricteţe şi cerând şi celor pe care-i îndruma să se încadreze în aşa numitul program de viaţă religioasă pe care-l alcătuise. Însă el ştia că aceste forme sunt doar mijloace ajutătoare, susţinătoare ale neputinţei noastre omeneşti, pe care le folosim pentru a avea un ajutor, pentru a beneficia prin ele de experienţa înaintaşilor noştri, nu scop în sine pentru care să trăim. Astfel Părintele Teofil însufleţea rânduielile prin viaţa, prin credinţa sa, făcându-le vii nu doar pentru sine, ci şi pentru cei care veneau în contact cu dânsul. Îmi amintesc cu câtă bucurie spunea anumiţi psalmi, care-i deveniseră aşa de apropiaţi de parcă el i-ar fi făcut, de modul în care, în cadrul Sfintei Liturghii ne transmitea pacea, împreunată cu un zâmbet îmbrăţişător, spunând „Pace tuturor", de bucuria lui pentru a vesti Cuvântul lui Dumnezeu prin predică sau de hotărârea radioasă cu care se încadra în disciplina de post a Bisericii, deşi spunea: „Eu mă bucur să postesc, dar mă bucur şi că nu-s toate zilele de post!".

Toate acestea făceau ca Părintele Teofil să fie perceput atât de viu în credinţă. Personal mărturisesc că este omul cu cea mai mare credinţă în Dumnezeu din câţi am întâlnit, în sensul în care credinţa este definită de un părinte din Pateric astfel: „A avea mintea pururea lipită de Dumnezeu cu evlavie şi cu dor, a atârna cu nădejdea de El şi a te încrede în El în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla". Evlavia şi dorul acesta constituiau substanţa bucuriei de viaţă a Părintelui Teofil, a cărui rugăciune tindea să fie tot mai mult şi mai intens, după cuvântul Cuviosului Marcu Ascetul „o bucurie care înalţă mulţumire".

Am certitudinea că reuşind noi, cât mai mulţi, să trăim credinţa cu evlavie şi cu dor, să ne fie rugăciunea o bucurie care înalţă mulţumire, să ne simţim în biserică în „tinda raiului", la „poarta cerului", în „Casa lui Dumnezeu" şi în „locul împlinirilor", cum adesea Părintele definea mănăstirea, bucuria izvorâtă din credinţa noastră va fi şi pentru cei din jurul nostru o invitaţie la bucurie în locul împlinirilor, sub ocrotirea Tatălui şi în comuniunea fraţilor. footer