Revista Art-emis
Moartea - sfârşitul vieţii (3) PDF Imprimare Email
Pr. Vasile Marinescu   
Miercuri, 29 Februarie 2012 19:43
Pr. Vasile Marinescu
Viaţă - moarte - nemurire

Puţini sunt cei care îşi doresc cu adevărat moartea. Povestea cu bătrânica ilustrează foarte bine acest lucru. Se spune că o bătrânică ce cobora dintr-o pădure cu o legătură de surcele în spate, care era prea grea pentru puterile ei împuţinate, s-a aşezat jos şi plângând, a început să se roage să vină moartea.
- M-ai chemat? se auzi o voce lângă ea. Nu-i venea să creadă, cea cu coasa era lângă ea şi era atât de înaltă şi înfricoşătoare încât bătrânica începu să tremure rău de tot. Îşi adună toate puterile şi răspunse:
- Da, te-am chemat...te-am chemat să-mi duci legătura asta cu surcele!
Într-adevăr, în faţa morţii suntem speriaţi, chiar înfricoşaţi, mai ales când vine prea devreme, când loveşte pe cei tineri, pe cei în floarea vârstei. Mi-a revenit în memorie de multe ori un episod pe care l-am trăit la vârsta de 17 ani, pe data de 5 mai 1962. Eram elev în anul doi la seminarul din Craiova; era duminica. După ce-am ieşit de la Biserică, am mers cu toţii la masă şi pentru că duminica aveam învoire în oraş, împreună cu doi colegi - prieteni - , am plecat hotărâţi să mergem la filmul Vikingii, avându-i în distribuţie pe Kirk Douglas şi Tony Curtis. Unuia dintre colegi i-a venit ideea ca să mergem mai întâi să facem o baie în lacul din Luncă. Lunca este o pădure de stejar asemănătoare cu Dumbrava din Sibiu şi în mijlocul ei era un lac mare care mai târziu a fost amenajat şi s-a făcut un foarte frumos ştrand. Ştiu că am acceptat greu, deşi ştiam să înot. Interesant, parcă am avut o presimţire că se va întâmpla ceva; m-am aruncat în apă fără nicio plăcere, mai ales că era foarte rece (5 mai!) Am traversat lacul cu colegul meu care era un foarte bun înotător de la Olt (celălalt nu ştia să înoate) şi la întoarcere, la vreo 20 metri distanţă de mal, am simţit brusc că toată partea dreaptă îmi este paralizată. Era vorba de acei cârcei care se pun mai ales când apa este rece. Pentru că nu mai trecusem niciodată prin aşa ceva şi văzând că nu mai pot înainta, am intrat în panică. Colegul meu care între timp ieşise la mal, a aruncat o privire spre mine, iar eu am apucat să fac cu mâna, am început să înghit apă şi să mă duc spre fund. Exact în acel punct apa avea o adâncime de cca. 5 metri. Prietenul meu nu şi-a dat seama imediat ce se întâmpla cu mine, a crezut că m-am dat la fund intenţionat, aşa, ca să măsor adâncimea, dar, când a văzut că nu mai ies, a sărit după mine. În acest răstimp, eu înghiţeam apă şi mă duceam la fund.

Ce pot să vă spun e faptul că se moare foarte rapid înecat. Sunt nişte clipe teribile! După ce am început să înghit apă, nemaiputând să înaintez, am început să mă duc la fund, şi, fulgerător, ca într-un film, s-au derulat în imagine: locurile natale, casa părintească, părinţii, fraţii, colegii, fragmente din copilărie şi...un regret teribil că totul se sfârşeşte. Brusc, totul s-a întunecat. Îmi pierdusem conştienţa, dar subconştientul acţiona; când colegul a venit să mă salveze, eu l-am înlănţuit cu braţele atât de puternic încât a crezut că vom muri acolo amândoi. S-a zbătut disperat şi fiind piept în piept i-a venit ideea să mă izbească cu fruntea în cap. În acel moment mi-am pierdut probabil complet conştienţa, i-am dat drumul, iar el a zvâgnit disperat la suprafaţă, a ieşit la mal, şi pentru că nu a mai avut curajul să sară din nou după mine, a strigat: cineva e în pericol! Vă rog să săriţi! Şi pentru că nu erau decât câţiva tineri, într-un târziu s-a hotărât un puşti de vreo 15 ani, bun înotător, care s-a aruncat după mine, m-a găsit şi m-a scos ca pe-o cârpă, pentru că...eram aproape mort. Mi s-a povestit apoi că înghiţisem multă apă, m-a luat în primire un tânăr voinic, mi-a făcut respiraţie îndelung şi când mi-am revenit mă pălmuia, înconjurat de ceilalţi colegii ai mei care plângeau. După ce le-am mulţumit celor care m-au salvat, am plecat cu colegii mei la... Vikingii. Mâna lui Dumnezeu? Cu siguranţă. S-au (citeam undeva) într-o mare capitală / Tokyo / se deschide brusc o fereastră la etajul 7, în cadrul ferestrei apare un copilaş care se balansează pentru câteva secunde şi cade în gol sub privirile şi ţipetele îngrozite ale celor de jos. Dar, „întâmplător", în acel moment trecea pe acolo un mare campion de karate, care, cu reflexele lui uluitoare l-a prins în braţele-i puternice, după care l-a sărutat. Mulţimea a rămas încremenită câteva secunde apoi a aplaudat îndelung.
Dumnezeu îşi are mesagerii Lui! Viaţa este bunul cel mai de preţ pe care ni l-a dat Dumnezeu. De aceea trebuie să avem grijă să n-o risipim, să preţuim în fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut, fiecare clipă.

Un copil care se juca pe malul mării a simţit sub talpă ceva moale şi a privit sa vadă ce este. Era o pungă de piele, strânsă la gură cu o cureluşa: fusese adusă de valuri şi zăcea îngropată în nisip. Desfăcând-o, găsi în ea un pumn de pietricele negre. Neavând ce face, începu să le arunce una câte una în valurile înspumate. Îi mai rămăsese o singură pietricică pe care se pregătea să o arunce cât mai departe, când, un bărbat ivit pe neaşteptate, îi ceru voie să examineze pietricica. Acesta recunoscu în aceea pietricică, un diamant negru de o valoare uluitoare.
- Au fost o grămadă în punga pe care o vedeţi aici jos, spuse copilul.
- Şi ce ai făcut cu ele, întrebă bărbatul?
- Le-am aruncat în apă după pescăruşi, răspunse el.
Omul se îngrozi la gândul că şi pietricica din mâna lui putea să aibă aceeaşi soartă. Nu mai era nimic de făcut. Acele comori se pierduseră pentru totdeauna. Tot nişte diamante, dar mult mai preţioase, le aruncăm şi noi cu aceeaşi nepăsare şi inconştienţă ca ale copilului. Sunt zilele vieţii noastre, sunt clipele vieţii noastre care ne-au fost dăruite şi pe care le lăsăm să se piardă fără de nici un folos pentru totdeauna. Va veni o zi când ne vom îngrozi de risipa pe care am făcut-o. (Pr. Constantin Dejan, „Istorioare duhovniceşti")

„Repausul nu se află nicăieri în natură" spune B.P. Hasdeu. „Omul trebuie să muncească şi ca unul care nu va muri niciodată, şi ca unul care va muri mâine. El trebuie să proiecteze lucrări care nu încap într-o singură viaţă şi, în acelaşi timp, să le execute cu grabă şi fără răgaz, ca şi cum ar trebui să moară mâine. Să se grăbească a le încheia şi, în acelaşi timp, să nu se teama să le dea dimensiuni titanice".(C. Tsatsos) Sau, O Doamne! Cât de frumos şi de fascinant spune N. Stănescu: „Ca să poţi să fii, stai locului şi sfinţeşte-l...vai de cel care se odihneşte la umbra copacului sădit de strămoşul altuia. Lasă-te ars de soare dacă nu ai moştenit vreo umbră de arbore. Sădeşte-te tu însuţi dacă nu s-a sădit pentru tine. Fii strămoş dacă nu ai avut norocul să fi strănepot".

Cu vreo 12-13 ani în urmă, am cunoscut un tânăr foarte înţelept şi foarte credincios. Într-o zi, am fost invitat de părinţii lui să le fac o slujbă în casă, iar după, Florin (aşa îl chema pe tânăr) m-a condus cu maşina acasă. Pe drum mi-a pus câteva întrebări esenţiale. Ultima a fost aceasta:
- Părinte, ce trebuie să mai fac eu ca să fiu încredinţat că dincolo va fi bine?
Florin era în anul II la medicină, era un tânăr foarte inteligent şi eu îi eram duhovnic. Discutam cu el multe, dar, mai ales despre viaţă, despre credinţă, despre ce se spune în Biblie. I-am răspuns că la vârsta lui deja a făcut multe lucruri importante şi că sunt convins că Dumnezeu îl iubeşte. Într-adevăr, Dumnezeu l-a iubit foarte mult pentru că peste câteva luni l-a luat la El. N-aveam de unde să ştiu, nu mi-aş fi putut imagina că atunci l-am îmbrăţişat pentru ultima dată. Ultimul sărut pe care i l-am dat a fost când era în sicriu, în biserică la Sf. Gheorghe.
„Ochii Tăi sunt pre curaţi ca să vadă răul..." spune proorocul Avacum (pe care-l sărbătorim azi 2 decembrie.) Dumnezeu nu l-a lăsat pe Florin să vadă răul care domneşte în lume, l-a luat acolo sus să vadă şi să se bucure de Lumina cea neînserată. Atunci când primim pomelnice la Biserică pentru cei adormiţi, unii creştini obişnuiesc să adauge lângă numele respective şi - mort nepregătit . Oare ceilalţi la care nu este notat acest adaus, sunt pregătiţi? Poate să spună cineva când pleacă dincolo că este cu adevărat pregătit? Acest lucru numai Dumnezeu îl ştie, dar, îndrăznesc să spun şi sper din tot sufletul că atunci când a plecat Dincolo, Florin era pregătit. V-aţi pus vreodată această întrebare: Dar dacă cineva pleacă din aceasta viaţă cu adevărat nepregătit, are totuşi vreo şansă? E o întrebare la care vom încerca să răspundem.
- va urma - footer