Revista Art-emis
Moartea - sfârşitul vieţii (2) PDF Imprimare Email
Pr. Vasile Marinescu   
Sâmbătă, 25 Februarie 2012 18:44
Pr. Vasile MarinescuViaţă - moarte - nemurire

Una din plăcerile pe care le am, este aceea de a intra în marile cimitire şi a citi epitaful de pe cruci. În '66, când eram student în anul I la Sibiu, mergând într-o zi cu tramvaiul din centrul oraşului spre Dumbravă, am coborât la penultima staţie; deşi ultima era Dumbrava, noi, studenţii, acesteia îi spuneam ultima, pentru că acolo era un mare cimitir. În acel cimitir, pe o cruce, am citit acest epitaf: „Pământ avar, cât de puţin este din tine-n noi şi ce curând îţi iei puţinul înapoi, pământ avar!" Nu era trecut autorul şi mult mai târziu am descoperit că aceste versuri au fost scrise de marele profesor Vasile Bogrea (1881-1926) de la Universitatea din Cluj, specialist în limbile clasice. Am tresărit puternic citind aceste versuri, pentru că în urmă cu două zile fusese înmormântarea Corinei, unica fiică a iubitului nostru profesor, Dumitru Belu. Corina era studentă în anul III la medicină în Cluj şi împlinise 23 de ani. Corpul neînsufleţit a fost depus în catedrala ortodoxă din Sibiu, iar noi, studenţii de la teologie, am făcut de gardă prin rotaţie la sicriul frumoasei Corina. Nu voi putea uita niciodată acele clipe, acele minute, acele ore care ne-au răvăşit teribil. Priveam la Corina şi la tatăl ei. Auzeam şoapte: uite-l, n-a vărsat nicio lacrimă. Doamne! Nu-mi venea să cred. Cât cinism! Câtă cruzime! Nici vorbă de compasiune, de milă. Ei veniseră să-l observe, să-l scruteze, să pândească pe tatăl Corinei care nu avea pe obraz nicio lacrimă. Nu ştiau, n-aveau de unde să ştie că marile dureri încremenesc. Faţa profesorului, faţa acestui tată care-şi pierduse fiica, era de cremene... După slujbă, trei sau patru colegi ai Corinei au vrut să spună câteva cuvinte, dar, n-au reuşit, au terminat brusc în hohot de plâns. A fost una dintre cele mai impresionante înmormântări - din sutele - la care am participat. Este foarte important cum ne comportăm în astfel de împrejurări faţă de cei îndureraţi, care rămân. Contează mult să le adresăm un cuvânt de mângâiere, o vorbă încurajatoare, un surâs... Îmi vine în minte acea cugetare arabă: „Un surâs nu costă nimic, dar realizează mult. Surâsul nu ţine decât o clipă, dar amintirea lui stăruie câteodată o viaţă întreagă. El nu poate fi cumpărat, cerşit, împrumutat sau furat, dar nu serveşte la nimic atâta timp cât n-a fost dăruit. Aşa că, dacă în drumul vostru întâlniţi un om prea trist sau prea obosit ca să vă dăruiască un surâs, daţi-i-l pe al vostru, căci nimeni nu are mai multă nevoie de un zâmbet decât acela care nu-l mai poate dărui!" „...şi ce curând îţi iei puţinul înapoi, pământ avar!" Referitor la puţinul sau multul pe care-l acumulăm şi cu care plecăm din viaţă, trebuie să spunem că viaţa nu se măsoară în timp, ci după gândire şi fapte. Nu timpul, nu numărul anilor, ci intensitatea cu care ai trăit, lucrurile şi faptele care rămân după noi. Poţi să trăieşti 100 de ani şi să nu laşi în urma ta nimic. „...cutare a fost îngropat la o sută de ani, dar murise chiar de la naştere. Ar fi fost în câştig înmormântându-se în tinereţe, dacă ar fi trăit cel puţin până atunci" (Seneca)

Sau cum spune Mark Twain: „Să trăim în aşa fel încât, până şi dricarului să-i pară rău că am murit". Unul din marile regrete ale vieţii este să nu ne pierdem timpul cu lucruri care nu sunt folositoare, adică să nu trăim degeaba. Despre filozoful Immanuel Kant se spune că îşi făcuse un program zilnic pe care-l respecta cu rigurozitate. Orele de lucru, durata şi itinerarul plimbărilor, totul era sever reglementat. Între altele, în fiecare zi, la aceeaşi oră de seară, el poposea, după o scurtă plimbare, într-o berărie în care avea locul rezervat întotdeauna la aceeaşi masă. Imediat ce lua loc, filozoful scotea din buzunar un ban de aur pe care-l punea în colţul mesei. În timp ce consuma berea, asculta trăncăneala ofiţerilor de cavalerie ce se întruneau la o masă de alături. După aceea, făcea plata, strângea banul, îl punea la loc în buzunar şi pleca. Chelnerul, intrigat, l-a întrebat într-o zi ce semnificaţie avea ceremonialul cu banul de aur?
- Îi vezi pe domnii husari de la masa de acolo? îl întrebă Kant.
- Da, dar nu înţeleg legătura...
- În clipa când vor vorbi despre altceva decât despre cai, joc de cărţi şi femei, banul ce-l vezi va fi al tău! Se pare că moneda nu şi-a schimbat niciodată posesorul...

„Mort este numai acela de care nimeni nu-şi mai aminteşte", spunea Saadi. Sau Antoine de Saint-Exupèry: „Cel plecat dintre vii este mai prezent şi mai puternic decât cel viu, dacă-i este cinstită memoria." Spunea aceste cuvinte gândindu-se probabil la tatăl său despre care scrie: „Mi-amintesc, de asemenea, de moartea tatălui meu. A tatălui meu, împlinit şi preschimbat în piatră. Se spune că părul asasinului s-a albit atunci când pumnalul, în loc să golească un trup trecător, l-a umplut cu asemenea măreţie. Ucigaşul ascuns în camera regală, faţă în faţă nu cu victima sa, ci cu granitul uriaş al unui sarcofag, prins în capcana unei tăceri a cărei cauză era el însuşi, a fost găsit în zori prosternându-se în faţa nemişcării mortului. Astfel, tatăl meu, pe care un regicid l-a trimis dintr-o dată în eternitate, a oprit în loc, atunci când şi-a dat ultima suflare, şi suflarea celorlalţi pentru trei zile. Limbile nu s-au dezlegat, iar umerii nu s-au îndreptat decât după ce l-au dus în pământ. Ni s-a făcut atât de impunător, el care nu guvernase doar, ci întemeiase şi întărise o efigie, încât coborându-l în groapă, la capătul corzilor care trosneau, nu înmormântau un cadavru, ci depozitau un tezaur. Atârna suspendat, asemenea primei trepte a unui templu, iar noi nu l-am îngropat, ci l-am pecetluit în mormânt, devenit, în sfârşit, ceea ce este - o temelie. El m-a învăţat ce e moartea şi m-a obligat când eram tânăr, s-o privesc în faţă, fiindcă el nu şi-a plecat niciodată ochii. Tatăl meu avea sânge de vultur."[1]

Într-adevăr, omul este creat de Dumnezeu să fie vultur, să fie învingător în bătăliile pe care le poartă în această arenă care este viaţa; are o măreţie pe care trebuie să şi-o păstreze, pentru că omul ca mărime - şi vorbim de mărimea în toată complexitatea ei - este undeva pe la jumătatea distanţei dintre atom şi stea, la jumătatea distanţei dintre două infinite. Poezia „Pasărea lui Dumnezeu" a lui Vasile Voiculescu ilustrează foarte bine acest lucru: „Un vultur are cuib în mine,/ Îl simt cum fâlfâie mereu/ Şi vulturul, precum ştiţi bine,/ E pasărea lui Dumnezeu...// Deprins în cer cu alte zboruri,/ Acum el ţine ochiu-nchis:/ Îi arde sufletul de doruri/ Şi amintiri din Paradis.// Pe cele mai înalte creste/ Ca un vârtej într-aripat/ El se abate făr' de veste/ Şi crestele sub el se zbat...// Deasupra culmilor mărunte/ Pe cel mai furtunatic pisc,/ El poate trăsnetul să-nfrunte/ Şi prinde fulgerul în plisc...// Dar zgârâie cu ghiara piscul/ Râvnind al slăvilor hotar/ Şi muşcă cremenea cu pliscul,/ Nepotolit şi solitar!// Îl cheamă slăvile senine/ Şi-nchis, se zbuciumă mereu.../ Căci vulturul, precum ştiţi bine,/ E pasărea lui Dumnezeu".//[2]
- va urma -
----------------------------------------------------------
[1] Antoine de Sainte Exupèry - „Citadela" - Ed. RAO, Bucureşti – 1993, p.7
[2] Vasile Voiculescu - „În grădina Ghetsimani" - Antologie de poezie mistică - Ed. ART, 2009, p.88 footer