Revista Art-emis
Aprecierea ecologică a mediului în creştinismul timpuriu (1) PDF Imprimare Email
Cercetător dr. Gabriel Ungureanu   
Sâmbătă, 28 Ianuarie 2012 23:28
Drd. Gabriel Ungureanu
Evanghelia ne spune: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt 5, 8)

Creştinismul pilduitor

După cum ştim, cuvântul „creştin" semnifică apartenenţa unui individ la marea religie monoteistă, creştinismul întemeiată în anul 0, momentul naşterii lui Isus Hristos (gr. „Unsul" lui Dumnezeu). Mai exprimă filosofia şi religia creştină şi deasemeni cuvântul creştin mai poate exprima sintetic conotaţiile atributelor de blândeţe, credinţă, vitejie, iubire sau loialitate. Primi creştini, au fost ucenicii lui Isus şi, ca extracţie etnică, erau semiţi iudei, aceştia avându-şi originea apropiată în toată Galileea care pe atunci avea o populaţie foarte diferită etnocultural, ce cuprindea şi mulţi neevrei (fenicieni, sirieni, arabi şi chiar greci), această situaţie favorizând răspândirea noii religii în teritoriile apropiate într-un timp relativ scurt. Reformele propuse de învăţăturile Cristice au vizat în primul rând ştergerea diferenţelor dintre oameni, înlăturarea sacrificiilor umane şi a sclaviei, armonia omului în natură ca sens al zidirii Marelui Creator al Lumilor,înţelegerea trinităţii celeste şi căutarea unui loc în Împărăţia Cerurilor, dar nu în ultimul rând promovarea iubirii şi milei ca sentimente profund umane ce aveau să sublimeze şi să accentueze desprinderea omului de impulsurile primitive. În acele vremuri pentru a fi înţeles, Isus a folosit un limbaj familiar omului acelor vremuri şi astfel au fost cunoscute pilda semănătorului, pilda neghinei, a grăuntelui de muştar, pilda comorii ascunse şi a mărgăritarului, pilda năvodului şi multe alte tâlcuiri ale sufletului omenesc pentru a orienta atenţia oamenilor în direcţia luminării lor spirituale . Astăzi este cunoscut faptul ca Isus iubea şi admira Galileea copilariei sale descrisă minunat de mulţi autori; „..aceasta era o ţară plină de verdeaţă, de umbră, adevărată ţară a Cântării Cântărilor şi a cântecelor de iubire. Pe timpul celor două luni, martie şi aprilie, câmpia este un covor de flori, de o prospeţime a culorilor incomparabilă. Animalele sunt mici dar de o blândeţe extremă. Turturele zvelte şi iuţi, mierle albastre, atât de uşoare încât se aşează pe un fir de iarbă fără al îndoi, ciocârlii moţate, care vin până aproape de a se aşeza sub picioarele călătorului, mici ţestoase de apă curgătoare al căror ochi este viu şi blând, berze cu aer pudic şi grav, renunţând la orice timiditate, îngăduie omului să se apropie mult de ele, încât parcă l-ar chema chiar." In călătoriile sale, atunci când Isus se apropia de acel inconştient colectiv al poporului, nu vorbea împotriva legii mozaice deşi era clar că îi vedea insuficienţele ci mai degrabă avea o „..predică suavă şi bândă, plină toată de natură şi de parfum câmpenesc. Iubea florile şi împrumuta de la ele pildele cele mai fermecătoare. Rând pe rând păsările cerului, marea, munţii, jocurile de copii treceau în învăţăturile lui."

Munţii au avut cel mai important loc în viaţa lui Isus, i-au inspirat faptele şi trăirile cele mai înalte acolo a avut inspiraţia divină, acolo s-a întâlnit cu spiritul vechilor profeţi şi tot pe munte a predicat poporului în „Cuvântarea de pe munte" descrisă de evanghelistul Matei. Apa Iordanului apare ca o parte a acestui mediu paradisiac în care Isus a fost botezat de proorocul Ioan Botezătorul şi, ne spune evanghelistul Matei: "De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-se în chip de porumbel şi venind peste el". Deşertul apare ca o altă şcoală a naturii pentru El, acolo unde s-a retras pentru cel mai important test al desăvârşirii sale spirituale şi anume acela al ispitirii. Puţine fiinţe umane puteau avea exerciţiul spiritual şi ascetic ca cel pe care ni-l descriu evangheliştii la persoana Mântuitorului după atâtea privaţiuni „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavolul";"Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit." Natura încântătoare şi mai mult decât permisivă climatic a regiunii Galileea a contribuit din plin la formarea spirituală acestui prim Reformator al omenirii. „..Isus împreună cu discipoli săi trăia în aer liber. Când urca într-o barcă şi vorbea auditorilor săi care se înghesuiau pe mal, când se instala în munţii car mărginesc lacul unde aerul este atât de pur şi orizontul atât de luminos.(Ernest Renan.Viaţa lui Isus p.72)" Consecinţa vieţii simple pe care o traiau în acele comunităţi galileene va fi dat şi indiferenţa evreilor faţă de comfortul complicat al vieţi încărcate de obiecte şi ceremonial din lumile greceşti şi romane. Meditând la deşertăciunea investiţiilor obiectual umane Isus spunea discipolilor "Nu îngropaţi în pământ averi pe care le devoră viermii sau rugina, pe care le descopera şi le fură hoţii, ci grămădiţi averi în ceruri acolo unde nu există nici viermi, nici rugină, nici hoţi". Oamenilor îngrijoraţi cu privire la hrana zilei de mâine ce generau atâtea comportamente de parcimonie, de teamă şi ură în cadrul comunităţilor greu încercate de ocupaţia romană Isus le predica: „Nu fiţi îngrijoraţi în privinţa hranei de care aveţi nevoie pentru a vă întreţine viaţa, nici în privinţa veşmintelor cu care să vă acoperiţi trupul. Nu este, oare, viaţa mai de seamă decât hrana iar trupul mai important decât veşmântul ? Priviţi păsările cerului ele nu seamănă şi nu seceră, n-au nici beci nici hambar şi Tatăl vostru ceresc le hrăneşte" iar mai departe cu privire la haine: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii:ei nu torc, nici nu ţes:totuş vă spun că nici Solomon în toată slava lui n-a fost îmbrăcat ca unul din ei." (Luca11,12:27)".

În călătorile sale glorioase în care predica, vindeca şi săvârşea mari minuni aşa cum s-a întâmplat cu învierea lui Lazăr, Fiul Omului, cum s-a numit mai târziu, a ajuns şi în Ierusalim în Duminica Floriilor, unde aducând dovada umilinţei intră călare pe un măgăruş fiind întâmpinat de oamenii care se bucurau şi îl aclamau cu ramuri de finic şi maslin. „Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau hainele pe drum; alţi tăiau ramuri din copaci şi le presărau pe drum"(Matei 20,21:8). Astfel, observăm că pe atunci, oamenii ce se aflau în sărbătoare îşi manifestau bucuria şi recunoştiinţa cu frumoasele podoabe ale naturii verzi, dătătoare de viaţă şi speranţă (ramuri verzi de finic şi măslin). Bucuria era mai sincer exprimată cu acel verde al naturii, oamenii parcă încercând să fuzioneze cu natura, să se transforme în copaci verzi pentru a-l bucura pe Hristos ce se întrupase spre ai izbăvi.

Capacităţile sale intuitive, aproape supranaturale, au făcut ca la sfârşitul misiunii pe care a avut-o pe acest pamânt să ştie persoana vânzătorului ce avea să îl dea pe mâna romanilor si a Sanhedrinului Iudaic pentru cei 30 de arginţi şi cu toate acestea să nu se împotrivească unui destin pus la cale de politicienii acelor timpuri care nu doreau deteriorarea relaţiilor cu Roma stăpânitoare. Astfel datorită evangheliştilor cunoaştem îndoiala lui Pilat din Pont cu privire la vinovăţia presupusă a lui Isus, şi înţelegem direcţia acţiunilor politice ale marilor preoţi Ana şi Caiafa ajunşi celebri în limbajul popular administrativ actual" Te plimbă de la Ana la Caiafa". Cât de întâmplător poate să fie faptul că atunci când Isus a fost răstignit pe cruce, o eclipsă de soare s-a produs: „De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara" şi mai apoi cutremurul de pământ îngrozeşte pe cei prezenţi la această nelegiuire strigătoare la cer a crucificării singurului spirit neprihănit pe care l-au avut iudeii şi omenirea în ansamblul ei." Sutaşul şi cei ce păzeau pe Isus împreună cu el , când au văzut cutremurul de pământ şi cele întâmplate s-au înfricoşat foarte tare, şi au zis: Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!".(Matei 27, 28:54) Tardivă constatare oamenii nu cred până nu văd, aşa cum se întâmplă de la Toma Necredinciosul şi până în zilele noastre.
„Un glas strigă: Pregătiţi în pustie Calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru"

Acest titlu de Fiu al Omului a exprimat şi calitatea sa de judecător al lucrurilor, al oamenilor şi al naturii. El nu a emis nici o idee de limitare a puterilor sale în faţa naturii care trebuie să i se supună fără condiţii, dar care se supune de asemenea şi oricăruia dintre oamenii obişnuiţi crede şi se roagă Sfintei Treimi. Pentru Isus natura şi dezvoltarea omenirii nu erau domenii limitate în afara lui Dumnezeu ci puteau fi controlate prin rugăciune şi chiar prin acţiune directă, acestea fiind elemente ale naturii create de Dumnezeu Tatăl şi deci supuse Duhului, Fiului dar şi oamenilor credincioşi. În ceea ce priveşte natura, Isus Hristos marele Reformator a reuşit prin lucrările şi pildele sale cu referire la mediu şi zidirea unei noi conştiinţe capabile să aducă omul la primul nivel al apropierii de Marele Creator şi anume conştientizarea universului în ansamblul şi în detaliile permise pentru acel nivel de înţelegere al epocii, dar şi a anumitor legi ale sale. Atunci când fariseii din mulţime i-au spus: „Învăţătorule dojenşte-ţi ucenicii" El a răspuns: „Vă zic vouă, că dacă vor tăcea aceştia, atunci pietrele vor striga" ( Lc. 19, 37-40). Odată acest mesaj transmis şi după câte se pare relativ primit de inconştientul colectiv al umanităţii, fiinţa umană este datoare de acum să continue instruirea şi elevarea spirituală în vederea evitării autoanihilării ori regresiei de evoluţie, dată fiind actuala nesocotire a legilor naturii şi ale firii.

Sfinţii Părinţi şi Iubirea lor de Natură

Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie Calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru".
Şi astfel ascultând vechile profeţii, după evenimentele Reformei Spirituale descrise în evanghelii, ucenicii săi au pornit pe drumul răspândirii noii învâţături şi din nefericire al martirajului multora dintre ei pentru credinţa creştină. Astfel peste ani, în ciuda opoziţiei, învăţătura creştină s-a răspândit în Roma, Grecia, Asia mică, Africa şi a vorbit în final oamenilor de pe întreg pământul despre zidirea Marelui Creator pe pământ luminată încă de la început de Isus Cristos în pildele sale consemnate în cărţile evangheliei dar şi a multor texte apocrife ce au incitat curiozitatea umană. În veacurile ce au urmat, aprecierea creştină a mediului a căpătat noi valenţe prin însuşirea învăţăturii în locaţii izolate din natură unde liniştea dar mai ales pacea din mediu şi cea sufletească a monahilor însinguraţi în arşiţa deşertului, pe munţi, lângă fluviile molcoame sau aproape de nemăginirea mării au fost, după mărturisirea acestor oameni principala condiţie a meditaţiei la cele sfinte. Astăzi putem spune despre cei care au mers pe această cale, dar nu doar în izolare monahală ci şi în şcoli şi universităţi ale acelor vremuri, că au fost cunoscuţi de lumea laică drept precursorii cercetării metodice şi ştiinţifice a naturii şi filosofiei creştine. Ei sunt clasificaţi de ştiinţa patrologiei după mai multe criterii astfel: Cei care au cunoscut pe Apostolii lui Hristos se numesc Parinţi apostolici şi uneori după limba în care au scris se numesc Părinţi greci sau Părinţi latini. O grupare importantă a acestor schivnici şi teologi s-a intitulat în textele vechi drept „Părinţii pustiei" a căror apoftegme(cuvinte n.a.) ne-au fost transmise de Patericul Egiptean şi alte lucrări importante din vechime. Printre cei mai cunoscuţi trăitori Avva (părinţi) în deşertul egiptean ori al Palestinei enumerăm pe Antonie cel Mare, Pahomie cel Mare, Arsenie cel Mare, Pimen, Ioan Colov şi alţii la fel de sârguincioşi în rugăciune şi studiul vieţii.

Nepieritori în conştiinţa noastră până la sfârşitul veacurilor, oameni ce s-au sfinţit ca Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigore de Nisa, Ioan Damaschin, Abrozie şi alţi mari teologi ne-au îndrumat la căutarea Marelui Creator şi a zidiri sale după învăţătura lui Cristos. Dealungul veacurilor activitatea lor patristică s-a putut desluşi în istoria creştină până în timpul Sf. Grigore de Palama. Cu privire la aceasta scria Ioan Gură de Aur: "Nu cred în mântuirea aceluia care nu lucrează spre mântuirea celorlalţi". Arătând că Sfânta Scriptură mărturiseşte că Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, al omului si al între¬gului univers, a învăţat poporul ales să răspândească învăţătura sa şi neamurilor, să lucreze şi să convieţuiască în deplină armonie cu natura, respectându-i legile căci spunea Sfântul Ioan Gurã de Aur „Cine nu se apro¬pie de naturã cu dragoste, n-o va cunoaste niciodatã cu adevãrat" În concepţia Sfinţilor Capadocieni, omul este cea mai aleasă creatură a lui Dumnezeu înzestrată cu funcţii creatoare şi capabil de un necontenit progres spiritual şi material. Ca microcosmos şi colaborator al lui Dumnezeu, cel ce crede, are posibi¬litatea „să se desavârşească până la îndumnezeire şi să desăvârşească şi cosmosul prin geniul minţii sale". Relaţia omului cu natura condiţionează armonia fizică şi biologică. Omul nu poate să existe fără aer, apă, soare, şi alte elemente ale lumii, de aceea aceste fapte simple de iubire pentru natură erau înţelese ca fiind absolut fireşti şi constituind baza înţelegerii Creaţiei.Vorbind despre Creaţie, Sfântul Ambrozie numeşte lucrarea Zilei întâi „temelia" lumii: „Meşterul-zidar așează întâi temelia, iar după ce s-a pus temelia alcătu¬ieşte feluritele părţi ale clădirii una după alta, iar apoi le adaugă şi podoa¬bele... De ce nu a dat Dumnezeu [...] stihiilor podoabele potrivite o dată cu ivirea lor, ca şi cum El, în clipa facerii, nu ar fi fost în stare să facă în¬ dată ca cerul să sclipească ţintuit cu stele, iar pământul să se îmbrace în flori şi roade ? Putea prea bine să se fi întâmplat aşa. Totuşi, Scriptura arată că lucrurile au fost mai întâi zidite, şi abia pe urmă au fost rânduite; altfel ar trebui să presupunem că ele nu au fost de fapt create, şi că nu au avut început, întocmai ca şi cum firea lucrurilor ar fi fost născută de la început, neapărând a fi ceva de adăugat ceva pe urmă".
După învăţătura Sfântului Maxim Mărturistorul, omul, şi prin el spiritul suprem Duhul Sfânt, domină natura şi Creaţia zidită pentru el: "Primul om a fost chemat să unească în sine totalitatea făpturilor create şi ajungând la o unitate desavârşită cu Dumnezeu, să comunice acea stare de îndumnezeire întregii creaţii ; lui i s-a oferit posibilitatea sa unească raiul cu întreg pămîntul adica purtând raiul în sine, în pu¬terea comunicării sale permanente cu Dumnezeu". Aşa se explică înalţimea morală a dominaţiei omului asupra naturii, ca grija permanentă pentru bunăstarea întregii creaţii, posibilă numai prin iubire faţă de creatură. Vom aminti câteva nume de sihaştri care datorită sfinţeniei şi curăţeniei vieţii creştine au depăşit vitregiile existenţei în pustiu trăind în prietenie cu fiarele salbatice: Ava Macarie zis Egipteanul, supranumit „cel Mare" este una dintre cele mai importante figuri ale monahismului egiptean. Originar dintr-un sat numit Ptinapar, s-a născut în anul 300 sau 301 şi tradiţia spune că părinţii săi se numeau, asemenea celor mai vechi dintre sfinţi, Avraam şi Sara. Naşterea lui a fost prezisă de un înger care a profeţit că „se va naşte un fiu chemat cu numele fericirii - Makarios se tâlcuieşte „fericit" – care va fi lăcaş al Sfântului Duh şi îngereşte va vieţui pe pământ şi printr-însul mulţi se vor duce la Dumnezeu". Era dintr-o familie modestă, de cămilari în valea Nitriei, şi creştină iar astfel fiul dobândit la bătrâneţe şi după multe rugăciuni a fost luminat de mic cu Sfântul Botez. După cum ne relatează un istoric hagiograf, Sfantul Macarie s-a căit profund pentru ca a omorât un ţânţar şi a trăit apoi într-o mlaştina şase luni de zile pentru a fi înţepat de aceştia. Multe fapte minunate se pot spune despre acest sfânt dar poate una dintre cele mai duioase întâmplări din care tragem învăţăminte despre relaţia om- natură, este cea cu puiul de hienă orb pe care... "hiena-mamă îl aduce în gură în curtea avvei Macarie, îl lasă la uşa chiliei şi apoi pleacă. Avva Macarie culege puiul de jos, se roagă şi acesta începe să vadă. A doua zi, hiena îi aduce avvei, drept mulţumită, o frumoasă pielicică de oaie..."
Despre Sfantul Mamant, mort la Cesareea Capadochiei in 275, se spune ca a trăit ca sihastru hranit de caprioarele salbatice. În momentele supreme, în circul din capitala provinciei, un leu s-a aruncat asupra mulţimii spre a-şi salva stăpânul. Acesta a murit în cele din urma prin sabia calaului. De amintirea Preacuviosului Teodosie Chinoviarhul (+529) a ramas legată minunea certării lacustelor, care au parasit ţinutul mânăstirii sale, Sfântul vorbindu-le ca unor fiinţe raţionale. Preacuviosul Ştefan Savaitul (+ 794),era un om de care cerbii se apropiau fara nici o stânjenire să primească mâncare din mâinile lui. Aceeaşi atitudine de compasiune şi de ocrotire a necuvântatoarelor o intâlnim şi în viaţa Sfântului Dimitrie de la Basrabi Se spune ca el a umblat ani in şir cu un picior descult, drept pedeapsă că a călcat din întamplare cuibul cu pui al unei păsări.
Sfântul Vasile, contemplând uriaşa zidire a lui Dumnezeu, povăţuieşte: „Să slăvim pe Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măies¬trie. Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel care e mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor ce cad sub simţurile noastre şi din tru¬purile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemăr¬ginit, la Cel mai presus de măreţie, care întrece toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept, nu cunoaştem natura existenţelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Ziditorului, căruia se cuvine toată slava, cinstea şi puterea, în vecii vecilor, Amin."
După concepţia teologică cres¬tină, omul prin neascultarea faţă de porunca divină a distrus armonia între creaţie şi Creator (Fac. III, 18), acesta ajungând să culeagă spini şi palamidă iar natura să geamă în nădejdea mântuirii (Rom. VIII, 19-23). Theilard de Chardin, în interpretările sale, arată că natura este activă iar universul se straduieste să atingă gradul cel mai înalt de perfecţiune.

Într-un context istoric favorabil mai degrabă, conflictelor militare şi neomeniei în plin ev mediu, religia iubirii de oameni şi natură întemeiată de Isus, în urma revelaţiei divine primite în timpul vieţii sale, a fost practicată cu dăruire totală de cel ce avea să fie cunoscut drept Sfântul Francisc. Francisc s-a născut la Assisi, în anul 1182, într-o familie bogată. Tatăl său era comerciant înstărit, iar mama sa era născută în Franţa, lângă Marsilia. El era o fire veselă şi dorea să ajungă un mare cavaler. Pe atunci erau războaie între provincii, cum am zice astăzi între oraşe, lupte fără rost. Într-un astfel de război, între Assisi şi Perugia, Francisc a căzut prizonier şi a stat în închisoare doi ani. Aici el a avut timp să mediteze la problemele de credinţă şi să se apropie de Dumnezeu; foarte probabil, a făcut un vot că, dacă va ieşi din închisoare, se va dărui lui Dumnezeu. El numea soarele luna, stelele vântul focul fraţi. El nu mai vede natura ca depozitatoare de simboluri ci ca un set de realităţi naturale vii, care au nevoie de rugăciune pentru salvarea sufletului, mesajul său fundamental fiind reântoarcerea la sărăcia evanghelică. Sfântul Francisc iubea necondiţionat întreaga creaţie, corpurile cereşti, oameni şi gîzele, păsările şi animalele. Soarelui îi spunea "fratele soare", la lună – „sora lună", morţii – „sora moarte", dar propriului corp îi spunea cu mult umor „fratele măgar". Marea lui umilinţă şi puritate l-au făcut să înţeleagă graiul animalelor cărora le predica ca şi oamenilor. Odată a fost surprins vorbind unei mulţimi de păsări de toate soiurile. „Păsărelelor, le spunea el ca unor copii, voi sunte-ţi îndatorate Domnului nostru Creator, şi oriunde trebuie să-i aduceţi laudă pentru că v-a dat libertatea de a zbura în orice loc. Şi voi nu trebuie să ştiţi să coaseţi sau să toarceţi.El vă dă totul dea gata. De aceea, surioarele mele păziţivă de păcatul nerecunoştiinţei şi întotdeauna străduiţi-vă să îl iubiţi pe Dumnezeu. Păsărelele l-au ascultat în linişte, cu ochişorii ţintă la el, iar acum la sfârşit şi-au plecat cu umilinţă capetele până la pământ şi prin gesturi şi triluri dovediră că omul sfânt le-a bucurat peste măsură. Formară apoi cu trupurile lor în zbor o cruce pe cer..."

Deasemeni era prieten până şi cu gâzele pământului. Se spune că odată, un greier făcea mult zgomot când se Francisc ruga. El a chemat greierul să stea pe degetul său şi i-a spus: „Acum tu să taci până eu mă rog, după aceea poţi să cânţi din nou". Este cunoscută întâmplarea cu lupul din Gubio, care făcea multă pagubă, căci ataca turmele de oi şi chiar atacase şi omorâse oameni. Francisc, auzind de necazul sătenilor, l-a chemat pe lup; acesta a venit liniştit, iar Francisc l-a certat cu blândeţe. „Vino aici frate lup, eu ştiu că eşti flămând şi de aceea ai devenit rău, dar nu e drept să-i faci atâtea necazuri omului creat după chipul şi asemănarea Stăpânului nostru Creatorul". Lupul stătea smerit la picioarele omului sfânt. „Promite-mi că nu vei mai ucide şi ne vom îngriji de tine să nu duci lipsă de nimic.." apoi l-a chemat în oraş, unde a rămas până la moarte, căci locuitorii îi dădeau zilnic de mâncare şi lupul a devenit prietenul copiilor. Sfântul a plecat la Creatorul său în anul Domnului 1226 după multe fapte de bândeţe şi iubire adresate şi dedicate Creaţiei. În timpul acestei vieţi unite total cu Creaţia, Sfântul Francisc a compus un imn de laudă naturii şi Marelui Creator, de o frumuseţe fără egal:

Cântarea fratelui soare sau Cântarea făpturilor

Preaînalte, atotputernice şi bunule Doamne/ Ţie lauda, cinstirea şi toata binecuvântarea./ Doar Ţie, Preaînalte, ţi se cuvin toate/ Şi nici un om nu-i vrednic să-ţi spună pe nume.// Lăudat fii, Doamne al meu, cu întreaga ta facere,/ Întâi de toate fratele soare/ Cel care ne dăruie ziua şi prin el ne luminezi pe noi./ Frumos este şi străluceşte în toată măreţia,/ Pe Tine, Preaînalte, întruchipându-te.//Lăudat fii, Doamne, al meu, pentru sora luna şi pentru stele/ Pe ceruri Tu le-ai dat viaţă limpezi, preţioase şi frumoase.// Lăudat fii, Doamne al meu, pentru fratele vânt/ Şi pentru cer şi nori şi senin şi orice vreme/ Prin care ajutor eşti făpturilor Tale.// Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora apă/
De mult folos, umilă, pretioasă şi în neprihană/ Lăudat fii, Doamne al meu, pentru fratele foc,/ Prin care noaptea luminezi/ El este frumos şi vesel, puternic şi plin de viaţă.//
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora noastră maică ţărână/ Care ne poartă şi ne hrăneşte/ Şi dă la iveală multe şi felurite fructe cu flori colorate şi iarba. Lăudat fii, Doamne al meu, pentru cei care iartă, Din dragoste pentru Tine şi care îndură boli şi încercări; Fericiţi cei care îndură în pace, Căci de tine, Preaînalte, vor fi încoronaţi. Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora noastră moarte trupească De care nici un om viu nu poate scăpa; Nefericiţi cei care mor în păcatul de moarte, Fericiţi cei care sfârşesc îndeplinind preasfânta voinţă a Ta./ Căci moartea a doua cu nimic nu le va dăuna./ Lăudaţi şi binecuvântaţi pe Domnul pentru toate aducând multumire/ Şi cu mare umilinţă slujiţi-L.

O minune a Sfântului Jacob Hozevitul: În faptul înserării din peisajul Tarii Sfinte, o haită furioasă de hiene a fost oprită ca în faţa unui zid şi obligată să se întoarcă din cale numai cu puterea rugăciunii şi a Sfintei Cruci. Cazul Cuviosului Iacob Hozevitul (+1960) este celebru: Plecat din România şi-a petrecut ucenicia spirituală la mânăstiera Hozeva în Tara Sfântă. Simţind că va merge la Tatăl Ceresc, Sfântul Jacob s-a retras într-o grotă în pustiu. Iubea fiinţele necuvântătoare şi le hranea cu bucăţele de pâine de la modesta s-a masă. La slujba înmormântării sale, păsărelele pustiei l-au cinstit cu o jelire în graiul lor: „Păsările ne incomodau în timpul slujbei, zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânarile, ne-au închis cărtile, băteau din aripi deasupra trupului Cuviosului, se aşezau şi pe el, pe cap, pe piept, pe picioare şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu voiau mancare, ci pe parintele lor, pe binefacătorul lor pe care îl pierduseră". Puţini sfinţi ca el au închinat versuri de lirism îngeresc: pustiei, Iordanului, porumbelului, cucuvaiei. Dragostea înaltă, a celui ce a fost Jacob Hozevitul pentru cele sfinte, greu mai poate fi ajunsă de cineva.
- continuare în numărul viitor -

Bibliografie selectivă:
- Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament Printed in Great Britain By Richard Clay ltd.Bungay, Suffolk, p.926, 937,925,1005,1006, 959,1015,1198
- Grigore N., Bogdan D., Tratat de Psihoecologie Editura Academiei Române p.218
- Protos. Nicodim M. Poarta Raiului Edidura Agapis-1998 Bucureşti p.426,436
- Protos. Nicodim M., Cele patru feluri de vieţuire creştinească. Bacău, Editura Bunavestire 1994 p.116
- Eliade M., Istoria Credinţelor şi ideilor religioase. Bucureşti, Editura Ştiinţifică 1999, Ernest Renan, Viaţa lui Isus Ed. Crater, Bucureşti 1990 p.9,27,72
- Patericul sau apoftegmele părinţilor noştri din pustia Egiptului. Timişoara, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei, 2002, p. 158
- Cuv.Seraphim Rose, Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul Începuturilor". Bucureşti, Editura Sophia, 2006 p.2
- Ţuţea Petre., 321 De Vorbe Memorabile ale lui Petre Ţuţea Editura Humanitas 1993 p.35
- Gheorghe Dragulin Idealul Ortodox în Învăţătura Ecologică Internet p.10-13

Surse Internet:
http://ro.orthodoxwiki.org
http://www.artadeatrai.ro/arhiva/1/francisc.1.php Sf. Francisc de Assisi - Luminiţa Manole
http://md.altermedia.info/apocalipsa-azi/norii-apostaziei_768.html
http://dreaptaecologica.wordpress.com/2007/04/28/problema-ecologica-in-lumina-invataturii-crestine autor: Ion Năstase
http://poezie-crestina.trei.ro/?page_id=646
www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=ploscaru&id=72ie 1992
http://cuvseraphimrose.wordpress.com/category/sf-efrem-sirul/ footer