Revista Art-emis
„Teofil Părăian – „Teologie pot face şi păgânii… (5) PDF Imprimare Email
Ion Mihai Ionescu   
Duminică, 05 Iunie 2011 22:13
Arhimandrit Teofil Paraian„Îmi place să spun că slujbele noastre sunt vuietul duhului"

I.M.I.: Părinte arhimandrit ce putere duhovnicească are rugăciunea vorbită, orală pe care o fac în general credincioşii. Numai rugăciunea propriu-zisă se poate socoti rugăciune sau şi alte lucrări duhovniceşti ale minţii?

P.A.T.P.: Dragă se zice că rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu. În „Filocalia" nu se spune că rugăciunea este vorbirea gurii cu Dumnezeu, nici că rugăciunea este simţirea în raportarea la Dumnezeu, ci vorbirea minţii cu Dumnezeu. De ce? Pentru că toate ale omului pornesc de la mintea omului. Rugăciunea orală poate să fie şi ea socotită o rugăciune şi se foloseşte de către începători în general. Domnul Hristos ne-a învăţat rugăciuni care pot fi şi mentale şi orale, iar rugăciunea „Tatăl Nostru" ne-a dat-o prin cuvânt şi se realizaeză prin cuvânt. Slujbele dumnezeieşti sunt rugăciuni care se realizează prin cuvânt. Înainte de rugăciunea „Tatăl Nostru" la Sfânte Liturghie este o rugăciune premergătoare care are următorul cuprins: „Şi ne învredniceşte pe noi Stăpâne, îndrăznire fără de osândă, să cutezăm a te chema pe tine Tatăl, Dumnezeul cel Ceresc şi a zice Tatăl Nostru". Aşa că, rugăciunea orală are şi ea rostul ei, fără rugăciunea orală nu poate fi vorba de o rugăciune rostită sau de o rugăciune auzită, aşa că rugăciunea orală e un stadiu al rugăciunii. Numai că toate ale omului pornesc de la gândul omului. Rugăciunea gândită este mai subtilă decât rugăciunea vorbită. Sunt oameni care nu pot să se roage decât cu rugăciune vorbită, sunt alţii care se simt îndemnaţi la rugăciune gândită. Eu am venit pentru prima oară la mănăstire, în 1942, şi-am vorbit cu părintele Arsenie Boca şi părintele m-a învăţat rugăciunea cu care se mântuiesc călugării: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul" şi mi-a dat îndrumarea s-o fac cu cuvântul gândit nu cu cuvântul vorbit. Nu mi-a dat nici o explicaţie doar mi-a spus că e bine ca rugăciunea s-o fac în gând şi s-o lipesc de respiraţie în felul următor: între respiraţii, acolo unde nici nu tragi aerul în piept nici nu-l dai afară, în clipa aceea în care se trece de la o respiraţie la alta, să zică „Doamne" în gând, bineînţeles. Apoi, trăgând aerul în piept, o dată cu asta să zic „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu" şi dând aer afară din piept, o dată cu asta să zic: „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul!". La rugăciunea simţită, la rugăciunea totală se poate ajunge numai dacă eşti antrenat în rugăciunea orală sau prin rugăciunea orală la rugăciunea mentală.

I.M.I.: Îndoiala în credinţă este păcat? Cum poate fi alungată părinte, îndoiala din inima omului?

P.A.T.P.: Păi prin puterea omului nu se poate face decât să ne angajă la rugăciune şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu ca să biruim împotrivirile. Pentru că cineva care se angajează la rugpciune, acela de la început are nişte împotriviri faţă de rugăciune. Şi atunci omul trebuie să tragă de el însuşi ca să dispară gândurile care nu sunt conforme cu voia lui Dumnezeu. Cum zicem noi acum la Paşti: „Să Învie Dumnezeu şi să risipească vrăjmaşii lui, şi să fugă de la faţa Lui, toţi cei cel urăsc, precum se stinge focul să se stingă, cum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa să piară păcătosul de la faţa lui Dumnezeu iar drepţii să se veselească". Ce înseamnă asta? Înseamnă că rugăciunea biruieţte împotrivirile cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu puterea omului nu se poate realiza prea mult, dar cu ajutorul lui Dumnezeu se realizează tot ce trebuie să se realizeze, deci rugăciunea noi o facem la măsurile noastre şi Dumnezeu ne ajută să o facem cu ajutorul lui.

I.M.I.: Care sunt cele mai grele păcate părinte Teofil?

P.A.T.P.: Biblia are în vedere trei păcate esenţiale, cele mai mari păcate pe care le prezintă Mântuitorul şi anume: întăi necredinţa: „cel ce nu va crede se va osândi", doi, sminteala, derutarea de la credinţă a celor ce cred: „vai celor prin care vine sminteala", mai bine ar fi să-i lege cineva o piatră de moară şi să-l arunce în apă, înainte de a deruta pe cineva pentru credinţă şi apoi făţărnicia: „vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici". Acetea sunt cele trei păcate pe care Domnul Hristos le-a pus în atenţia oamenilor ca păcate mari.

I.M.I.: Dar mândria nu e un păcat capital?

P.A.T.P.: Dragă nu se pune problema aşa. Şi mândria îi mare dar în orice caz, cineva care are credinţă, nimiceşte mândria prin smerenie. Dacă nu ai credinţă nu te poţi angaja la o viaţă superioară. Aşa că întâi este necredinţa, apoi derutarea de la credinţă pentru că necredinţa îi păcat mare iar duplicitatea şi făţărnicia este al treilea păcat mare. În primele veacuri ale creştinismului au mai fost trei păcate pe care oamenii le-au socotit păcate mari, şi anume: uciderea de om, desfrâul, curvia şi apostazia, căderea de la credinţa ortodoxă. Acestea sunt cele mai mari. Bineînţeles că şi mândria e păcat mare, răutatea în orice chip ar fi e păcat mare şi lenea e un păcat mare şi totate cele opt gânduri ale răutăţii pe care le pomeneşte Sfântul Ioan Casian în volumul I din „Filocalia". Şi apoi pe lângă acestea trebuie să mai avem în vedere şi păcatele personale.

I.M.I.: Care este cel mai mare păcat personal al omului?

P.A.T.P.: Păcatul care-l are. Păcatul pe care-l face pentru că orice păcat pe care-l faci te depărtează de Dumnezeu. Că-i mare, că-i mic, dacă te depărtează de Dumnezeu e mare. Deci cel mai mare păcat e păcatul pe care-l faci!

I.M.I.: Cum trebuie să înţegem cuvântul din Sfânta Scriptură care zice în Ieremia „blestemat este cel ce-şi pune nădejdea în om"?

P.A.T.P.: Adică acela care părăseşte pe Dumnezeu, în loc să-şi pună nădejdea în Dumnezeu îşi pune nădejdea în om, se leapădă de Dumnezeu.

I.M.I.: Cum ar trebui să înţelegem părinte Teofil semnul apocaliptic „666" de care se vorbeşte în Apocalipsă, capitolul XIII, versetul 1?

P.A.T.P.: Dragă, nu-i vorba de o cifră cu semn arabe. Nu-i vorba de un număr cu cifre arabe. „666" puse unul lângă altul ci e vorba de un mune care se formează din litere care luate împreună ajung la numărul acesta care e de fapt un nume. Se crede că a fost vorba de împăratul Nero, sau de Nero Redivivus. Nu ştiu cum se calculează dar în orice caz cred că a fost vorba despre oameni din vremea celui care a scris Apocalipsa.

I.M.I.: Care este marea responsabilitate a bisericii pentru oameni în general şi pentru creştini în special, spre a-i ajuta pe calea cea bună?

P.A.T.P.: Biserica e rânduită de Dumnezeu anume ca să continue lucrarea de mântuire a Domnului Hristos.

I.M.I.: Cât de importante sunt slujbele ţinute de Biserica Ortodoxă?

P.A.T.P.: Slujbele noastre sunt comori de gândire, de simţire, comori de trăire de aceea este bine să le ascultăm, să participăm la ele, să aducem în conştiinţa noastră gândurile sfinte. Îmi place să spun că slujbele noastre sunt vuietul duhului. În Sfânta Scriptură sunt trei locuri, în care se vorbeşte despre vuietul Duhului şi anume în Evanghelia de la Ioan, în capitolul III, unde se cuprinde o convorbire a Domnului Hristos cu un fariseu pe nume Nicodim, care s-a dus noaptea la Domnul Hristos şi l-a mărturisit ca pe unul care a venit de la Dumnezeu şi Domnul Hristos a spus atunci: „Vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui şi nu şti de unde vine şi încotro se duce", în înţelesul acesta că vântul are un vuiet al lui. Şi aşa cum vântul suflă şi are un vuiet al lui şi Duhul Sfânt are un vuiet al lui, deoarece în limba greacă, cuvântul „vânt" şi cuvântul „duh" au aceeaşi expresie, aşa că am putea zice foarte bine şi „vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui" şi putem zice „şi duhul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui". Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul VII, citim, că a zis Domnul Hristos: „Cui este sete să vină la Mine să bea" şi „cel ce crede în Mine râuri de apă vie vor curge din fiinţa lui" şi aceasta explică Sfântul Evanghelist Ioan, a zis-o despre Duhul Sfânt, pe care aveau să-l primească cei ce cred în El. În Faptele Apostolilor, citim în legătură cu coborârea Duhului Sfânt, că mai înainte de toate s-a auzit un vuiet ca de vijelie care vine repede. Sunt trei locuri în Sfânta Scriptură care mărturisesc despre vuietul Duhului, şi mie-mi place să spun că de fapt, vuietul Duhului sunt slujbele noastre.

I.M.I.: De ce?

P.A.T.P.: Dragă, pentru că şi cuvintele pe care le spunem sunt de la Duhul Sfânt şi participarea noastră e ca un fel de vuiet. Să luăm parte la Sfintele Slujbe nu numai aşa ca şi cum am fi nişte asistenţi, ci cu luare aminte şi cu participare. Aş vrea să reţineţi, că în Biserică slujim cu toţii! Nu slujesc numai episcopii, nu slujesc numai preoţii, nu slujesc numai diaconii, nu slujesc numai cei care cântă la strană, nu slujesc numai ce cântă în cor, ci slujim cu toţii. Ne ducem, nu să ascultăm o slujbă, ci să facem o slujbă! Când preotul zice: „Domnului să ne rugăm", nu zice mă rog eu şi voi ascultaţi! „Pentru cinstitele daruri ce sunt puse înainte, Domnului să ne rugăm". Cine? Eu şi voi. Să ne gândim la importanţa pe care o au slujbele noastre, să învăţăm din ele, pentru că în slujbele noastre, ne rugăm învăţând şi învăţăm rugându-ne!

I.M.I.: Ce părere aveţi prea cuvioase despre marii duhovnici ai ortodoxiei şi cât de mult v-a influenţat părintele Serafim de la mănăstirea Sâmbăta?

P.A.T.P.: Am păreri bune despre cei care sunt buni. Şi duhovnicii sunt tot oameni şi ei pot să şi greşească, să fie altfel decât îi dorim. Dacă ai norocul să găseşti in îndrumător bun, mergi pe calea bună. Cu părintele Serafim am fost coleg de mănăstire. L-am cunoscut în 1942 şi l-am reântâlnit şapte ani mai târziu în 1949, apoi din 1 aprilie '53 până la moartea părintelui în 1990, am fost colegi de mănăstire, mi-a fost îndrumător sufletesc. A fost un om excepţional, nu prea ştiu oamenii despre el, iar eu am scris în cartea „Amintiri despre duhovnici pe care i-am cunoscut" şi despre părintele Serafim. Am zis că părintele Serafim a fost un om de care s-au bucurat oamenii şi am scris despre el aşa, despre veselia lui, despre dragostea lui. Am de la părintele Serafim nişte îndrumări bune. L-am întrebat odată pe părinte : "Ce voi putea face eu- simplu călugăr fiind- pentru binele altora, cum pot să-i ajut?" şi părintele Serafim mi-a zis: „Dragă, să ştii că nu noi îi ajutăm pe oameni, Dumnezeu îi ajută prin noi. Pregăteşte-te în aşa fel ca să poată Dumnezeu să lucreze prin credinţa ta". Era în 1953 când am vorbit eu cu părintele Serafim despre asta...

I.M.I.: V-aţi convins repede de acest adevăr?

P.A.T.P.: Mi-am dat seama că a avut dreptate, un an mai târziu. Atunci am avut un moment, din care am înţeles că eu am fost omul cel mai potrivit pentru o situaţie anume. Părintele Ştefan Slevoacă a avut o fată care la unsprezece ani şi-a pierdut vederea şi a fost foarte greu şi ei, le-a fost greu părinţilor. Şi asta a fost pentru mine, o descoperire, că părintele Serafim a avut dreptate.

I.M.I.: Cât de mult a contat în formarea dumneavoastră, părintele Arsenie Boca?

arhimandrit - Teofil ParaianP.A.T.P.: Dragă, părintele Arsenie Boca a fost un om de sinteză şi a fost un om de profunzime, de cercetare, de adâncire duhovnicească. Pe mine m-a ajutat cu îndrumarea aceasta de a folosi rugăciunea cu care se mântuiesc călugării. Asta a fost în 1942 iar în anul 1965 când l-am întâlnit după douăzeci şi trei de ani, a doua oară la Schitul Maicilor din Bucureşti, unde lucra atunci ca pictor, mi-a spus iarăşi nişte lucruri importante şi anume zicea că „conştiinţa de Dumnezeu, nu se realizează prin studiu, ci prin inimă curată". El avea un cuvânt în „Cărarea Împărăţiei" şi anume că toate ale omului atârnă de mintea omului, de la cârma minţii atârnă şi cel ce are minte, să ia aminte! Părintele a analizat pentru mine anume, o alcătuire de la Slujba Înălţării Domnului Hristos, spunând că Moise ca să poată cunoaşte Legea lui Dumnezeu a trebuit să înlăture tina de pe ochii minţii şi că în felul acesta i s-a deschis cumva calea către cunoştiinţa de Dumnezeu, şi anume cunoştiinţa pe care o dă Dumnezeu nu pe care o descoperi tu despre Dumnezeu şi cunoştiinţa pe care o dă Duhul Sfânt şi care face să izvorească din suflet, dumnezeieşti cântări. Teologie pot face şi păgânii, nu-i important să ştii, ci important este să fii convins! Mă gândesc acum, la un cuvânt al Sfântului Simion Noul Teolog din „Imnurile dragostei" în care putem să ne dăm seama ce înseamnă să-ţi reverşi sufletul către Dumnezeu ca unul care ai ajuns la cunoştiinţa de Dumnezeu. Să ajungi la a te minuna de Dumnezeu şi anume zice el vorbim cu Domnul Hristos: „Cum de foc eşti ce ţâsneşte şi eşti val răcoritor? / Cum de arzi, şi-alini îndată, cum mă faci nemuritor? / Cum de faci din vameşi îngeri şi -ntunericul lumină? / Cum de scoţi din iad şi cum de curăţeşti pe cei din tină? / Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi? / Cum de mă prefaci cu totul, inima cum o aprinzi? / Cum te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci? / Cum de-i arzi de dor rănindu-i, cum de iarăşi îi împaci? / Cum de rabzi şi suferi Doamne, cum nu răsplăteşti îndată? / Cum de vezi cele ce-n taină numai ţie ţi se- arată? / Cum fiind aşa departe, vezi ce face fiecare? / Doamne, robilor Tăi dă-le îndelunga Ta răbdare?" footer