„Crucea este faţa lui Dumnezeu îndreptată către om"

I.M.I.: Părinte Teofil ce este adevărul şi ce înseamnă să rosteşti adevărul? Cum să ne facem vrednici de rostirea adevărului?

P.A.T.P.: Adevărul este Domnul Hristos însuşi, care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!" Întrebarea ce este adevărul a pus-o Pilat, Mântuitorului, când Mântuitorul fiind la judecata lui Pilat a spus: „Eu pentru aceasta m-am născut, şi pentru aceasta am venit ca să mărturisesc Adevărul". Şi atunci Pilat l-a întrebat: „Ce este adevărul?" dar nu a aşteptat răspuns, a ieşit şi le-a spus oamenilor că el nu află nici o vină în Iisus. Aşa că până la urmă Dumnezeu ştie ce este Adevărul, e greu de dat o definiţie a Adevărului. În orice caz Adevărul este prin Hristos şi este o calitate pe care o au aceia care mărturisesc Adevărul.

I.M.I.: Care este semnificaţia pasajului biblic: „Adevărul vă va face pe voi liberi"?

P.A.T.P.: Dragă, este undeva în Sfânta Evanghelie a Sfântului Ioan un cuvânt care zice aşa: „A zis Domnul către iudei care crezuseră în El dacă împliniţi Cuvântul Meu, veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi": E vorba de adevărul credinţei noastre, adevărul pe care-l conţine credinţa noastră. Este vorba despre Adevărul pe care ni-l dă Domnul Hristos şi pe care-l înţelegem împlinind cele ale credinţei şi mai ales cuvintele Mântuitorului. A zis Domnul Hristos: „dacă păziţi cuvântul Meu", deci dacă sunteţi angajaţi pentru binele vostru şi pentru bine în general, atunci veţi cunaşte adevărul cuprins în propovăduirea creştină şi Adevărul vă va face liberi, vă va elibera de tot ce se împotriveşte binelui.

I.M.I.: Preacuvioase părinte există mulţi teologi ortodocşi care sunt adepţii desei împătăşanii nelegate de spovedanie. Aceşti teologi susţin ideea că în Biserica primară lumea nu se spovedea atât de des, că spovedania atât de frecventă nu e necesară, că liturghia se face pentru că toată lumea să se împătăşească. Cum să vedem acest raport dintre Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie?

P.A.T.P.: Dragă, în general se recomandă spovedania înainte de împărtăşirea cu trupul şi sângele Mântuitorului pentru ca omul care vrea să se împătăşească, să se poată cerceta pe sine şi cu ajutorul unei conştiinţe străine de el însuşi, unei conştiinţe superioare. În epistola I către Corinteni, capitolul XI, la sfârşitul capitolului, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: „Să se cerceteze omul pe sine şi numai aşa să mănânce din această pâine să bea din acest pahar, căci cine mănâncă şi bea cu nevrednicie, mănâncă şi bea cu osândă . De aceea între voi, mulţi sunt slabi şi bolnavi şi o nună parte mor". În 1942, am fost aici la mănăstire pentru prima dată şi l-am auzit pe părintele Arsenie Boca vorbind despre cuvintele acestea ale Sf. Apostol Pavel, deci cercetarea de sine este un lucru care ni se cere în vederea împătăşirii cu dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile, de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos taine. Aşa că este necesară cercetarea numai că omul de obicei cercetându-se doar cu conştiinţa lui, nu întotdeauna este nepărtinitor şi atunci e necesară o intervenţie străină care să ne ajute la cercetarea de sine; iar conştiinţa străină este conştiinţa preotului duhovnic care poate să vadă felul cum ne cercetăm pe noi înşine şi să ne ajute la cercetarea de sine şi la o măturisire adevărată şi apoi să primim dezlegare de păcate, chiar în vederea împătăşirii. Binenţeles că sunt şi oameni care nu trebuie neapărat să se spovedească înainte de a se împărtăşi şi mai ales aceia care au o relaţie cu Domnul Hristos, au conştiinţa păcatului, îşi doresc înaitarea duhovnicească, sunt aceia care au o practică religioasă susţinută şi aceia se pot împărtăşi fără să se spovedească pentru că şi Sfânta Împărtăşanie are puteri iertătoare de păcate, ceva care se împătăşeşte, când se împărtăşeşte, se spune de către preotul care-l împărtăşeşte: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, i se spune numele , cu cinstitul trup şi scumpul sânge al Domnului Dumnezeului Nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci". Sunt păcate cere se iartă prin împătăşirea însăşi dar nu se poate cu asta, ci întâi se începe cu spovedania, cu direcţionarea omului spre bine şi apoi cu vremea pot să se împătăşească credincioşii şi fără să se spovedească, adică nu părăsind total spovedania, ci spovedindu-se mai rar şi nu de fiecare dată când se împărtăşesc. De altfel oamenii care se împărtăşesc mai des, aceia nici nu mai trebuie să se spovedească, pentru că nu au ce spoveda, spovedaniei. Aşa că eu sunt de părere că credincioşii noştri după ce s-au introdus în lucrarea aceasta de apropiere de Domnuol Hristos pot să se spovedească şi fără să se împărtăsească, sau dacă nu fac păcate care cer neapărat o spovedanie, pot să se împărtăşească fără spovedanie, spovedindu-se totuşi cam o dată pe lună aşa ca totuşi să aibă şi ajutorul spovedaniei şi în rest se pot împărtăşi chiar şi în fiecare zi, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică.

I.M.I.: Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om ca să se răstignească pentru noi din iubire faţă de Dumnezeu şi pentru binele oamenilor. Cum trebuie să înţelegem acest sacrificiu pe cruce?

P.A.T.P.: Noi ştim aceasta şi mărturisim dar nu înţelegem această taină a jertfei Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, şi n-avem putere ca să fim recunoscători. Crucea Domnului Hristos este altarul de jertfă pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu, cel ce s-a făcut om şi cred că avem dreptate când spunem că Crucea este faţa lui Dumnezeu îndreptată către om. Iar noi la slujbele noastre, vorbim cu Domnul Hristos, zicem: „care pe cei drepţi iubeşte şi pe cei păcătoşi miluieşte", deci din iubire Fiul lui Dumnezeu s-a răstignit, pentru noi şi pentru a noastră mântuire şi de aceea s-a răstignit pentru că ne iubeşte. Părintele Arsenie Boca, a lăsat un cuvânt copleşitor în scrierile sale, unde a zis: "Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu". Noi spunem că bun şi iubitor de oamen estei Dumnezeu, că milostiv de oameni este, că la slujbele noastre Dumnezeu ne este favorabil deoarece ştim că Dumnezeu este Tatăl Nostru, ştim că Domnul Hristos este fratele nostru fiind şi om şi mai ştim că Duhul sfânt este ocrotitorul nostru.

I.M.I.: Cum putem ajunge părinte Teofil la rugăciunea curată, la statornicia gândului în rugăciune?

P.A.T.P.: Foarte simplu. Rugăciunea e oglinda sufletului. Fiecare om se roagă la măsurile la care a ajuns. Dacă e înaintat în viaţa duhovnicească, se roagă cu rugăciune curată. Sfântul Ioan Scărarul are un cuvânt despre rugăciune, în care spune între altele şi aceia că „Rugăciune este pentru cel ce se rosgă, este judacată, judecătorie şi scaunul judecătorului înainte de Judecata viitoare" şi că „Cel ce se roagă poate să aibă rugăciune întinată şi dacă el este cu sufletul întinat, rugăciunea e spurcată" dar are o anumită valoare în înţelesul acesta că omul se angajează la ceva pentru depăşirea lui. După aceia există rugăciune furată şi rugăciune pierdută, iar pentru omul nepărtinitor, nepătimaş există şi rugăciunea curată, deci rugăciunea este la nivelul rugătorului.

I.M.I.: Am ascultat cu atenţie predica şi mă gândesc la ceea ce spuneaţi preacuvioase de Sfântul Ioan Gură de Aur. Putem vorbi, apropo de valorile ortodoxismului, despre un ortodoxism românesc? Creează asta un specific credinţei noastre ortodoxe părinte Teofil şi acelaşi timp ne individualizează pe noi în Europa ortodoxă?

P.A.T.P.: Nu ştiu dacă se poate spune lucrul acesta. De ce? Pentru că nu ştiu dacă există un specific românesc al ortodoxiei. Fiecare trăieşte orotdoxia la nivelul lui şi în mediul în care îşi trăieşte viaţa. Sunt trei factori care contribuie la existenţa şi fizică şi spirituală a omului şi anume ereditatea, mediul şi destinul. În raport cu aceşti trei factori omul înaintează sau regresează în viaţa spirituală. Învăţăm cele ale credinţei de la oamenii din jurul nostru, prin limbajul nostru, prin influenţele pe care le avem asupra noastră, toate acestea contribiund la ce suntem şi la ce putem deveni. Şi atunci s-ar purtea vorbi şi despre o ortodoxie românească dar numai în înţelesul acesta că fiind români, trăim în specificul românesc şi atunci şi credinţa noastră e cumva influenţată de ceea ce suntem noi ca naţie, de ceea ce suntem noi ca oameni care am învăţat de la românii din jurul nostru să fim creştini şi să fim români.

I.M.I.: Cum vedeţi raportul cu ortodoxismul rus care a creat un mare imperiu şi o mare cultură prin conceptul istoric de panslavism şi cel teologic de ortodoxism, mă gândesc la ideea celei „de-a treia Rome"?

P.A.T.P.: Nu ştiu dacă există un orotdoxism rus şi dacă există şi ruşii au specificul lor. Ruşii în general sunt sentimentali şi în general sunt structuraţi ca oameni cu specificul rusesc, oameni cu contraste. Contrastele din sufletul rusesc le-a descris foarte bine Dostoievski, deci fiecare dintre oamenii care trăiesc ortodoxia, o trăiesc în specificul lor. Pe noi ceea ce ne interesează este să trăim ortodoxia chiar în specificul nostru dar nu pentru specificul nostru. Adică, dacă suntem români sigur că nu putem să fim ruşi. Dacă suntem români n-o să putem fi greci. O să fim români pe mai departe. Şi atunci şi credinţa noastră şi viaţa noastră este sub semnul naţiei noastre române.

I.M.I.: Evident există şi un raport în Europa între catolicism şi orotdoxism. Biserica Catolică are un anumit prestigiu părinte Teofil, mai ales în viaţa politică. Mă gândesc aici la cazl Poloniei unde totalitarismul a avut în Biserica Catolică un adversar ferm. A fost Biserica Ortodoxă mai maleabilă aşa cum este acuzată de unii? În ce măsură a întreţinut în anii comunismului, ortodoxismul sufletul românesc?

P.A.T.P.: Dragă, ce se întâmplă? Aici în România n-au fost confruntări vădite ca în Polonia. Au fost ortodocşi şi în vremea comunismului şi mai ales aceia au fost interesaţi de o viaţă ortodoxă. Însă în realitate nu a fost o luptă între materialism şi ortodoxie pentru că noi în general nu sun tem oameni angajaţi în chestiuni de felul acesta, la ultima posibilitate, la ultime limită. Adică noi ce am făcut? Noi ne-am menţinut specificul în condiţiile care au fost la vremea aceea. Am rămas ortodocşi, însă ortodocşi români care nu se angajează la luptă cu materialismul, care nu sunt exclusivişti, care-şi văd de calea lor în măsura în care au o cale a lor. Altfel nu se poate vorbi despre ortodoxie românească care se confruntă sau s-a confrutat cu materialismul dialectic.

I.M.I.: Nu este ortodoxia prea laxă faţă de catolicismul care are o altfel de rigoare?

P.A.T.P.: Da, dar să ştii că şi catolicismul are insuficienţele sale şi nu înseamnă că trebuie să te orientezi după o anumită stare. Important este să te menţii în specificul tău ortodox şi faptul că ai o altă formaţie nu eşti cum sunt catolicii. Deşi şi unii şi alţii îl caută pe Domnul Hristos, unii şi alţii se silesc să se depăşească şi unii ţi alţii vor înaintarea la cele bune. Iezuitismul de exemplu, e pentru preamărirea lui Dumnezeu, deviza lui fiind: „pentru cât mai mare mărire a lui Dumnezeu". Şi noi vrem acelaşi lucru numai că noi ca ortodocşi nu suntem angajaţi prin-o regulă, prin ceva precis. Noi suntem spontani şi cu asta înaintăm poate mai bine în ceea ce vrea Dumnezeu!