Revista Art-emis
„Teofil Părăian – „Teologie pot face şi păgânii… (2) PDF Imprimare Email
Ion Mihai Ionescu   
Miercuri, 25 Mai 2011 21:05
Din ospatul credintei- Teofil Paraian„Vrem să ni-I facem pe oameni prieteni şi uităm pe Dumnezeu!"

Am stabilit cu părintele, să ne reântâlnim la mănăstirea „Brâncoveanu" de la Sâmbăta de Sus, aflată la poalele Munţilor Făgăraş, pentru a realiza un interviu de televiziune mai amplu pentru Nova Tv şi înainte de a pleca, părintele ne-a reamintit, cu o umbră de regret, greşeala multora dintre semenii noştri care uneori fără să conştentizeze se gândesc la Dumnezeu ca la un om şi nu ca la Dumnezeu. „Vrem să ni facem pe oameni prieteni, şi uităm de Dumnezeu!" a conchis cu tâlc, părintele Teofil la plecare. Am avut darul de a ne reântâlni cu părintele Teofil Părăian, la mănăstirea Sâmbata de Sus, în 20 aprilie 2007, când zăpada încă mai dăinuia pe crestele Făgăraşului, fiind vizibilă de la Viştea de Sus, alături de prietenul şi colegul meu de redacţie, operatorul de televiziune Fane Câmpean. Am ajuns cu maşina lui Fane, la nouă dimineaţa în sfântul lăcaş, trecând de imensa poartă maramureşeană sculptată în lemn, pentru a pregăti filmările pentru emisiunea „În linia Întâi" a cărui protagonist era părintele duhovnic. Istoria complexului mănăstiresc Sâmbata de Sus este însăşi ea fabuloasă. Reper important al ortodoxiei din Ţara Făgăraşului, piatra de temelie a mănăstirii a fost pusă în 1696 de domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, ca o adevărată contrapondere de spiritualitate şi credinţă ortodoxă strămoşească la dominaţia habsburgică asupra Transilvaniei. Scenariul distrugerii mănăstirilor ortodoxe româneşti din Ardeal a prins contur la Curtea imperială de la Viena după eşuarea calvinizării provinciei în secolul al XVII-lea şi la declanşarea persecuţiilor religioase ale dualismului austro-ungar, când tunurile armatei generalului Bukow au dărâmat aproape 150 de biserici şi mănăstiri ortodoxe româneşti din Transilvania, dar aşezământul de la Sâmbata de Sus a scăpat.
După decapitarea domnitorului Constantin Brâncoveanu la Istambul, de către turci, în anul 1714 alături de cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, (canonizaţi la 21 iulie 1992 de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe, sărbătorirea lor se face în fiecare 16 august, fiind înscrisă în calendar sub denumirea de „Sfinţii Martiri Brâncoveni"), Curtea de la Viena va ţine seama de moştenitoarea acestuia, doamna Marica, care şi-a mutat reşedinţa aici în palatul brâncovenesc de pe moşia Sâmbăta de Sus, cumpărată încă din 1654 de către boierul muntean Preda Brâncoveanu. În 1785, după dispariţia ultimului nepot al domnitorului Consatntin Brâncoveanu, la presiunea ierarhiei superioare a bisericii catolice, Viena trimite la Sâmbăta de Sus, pe generalul Preiss cu misiunea de a distruge mănăstirea brâncovenilor. Din nou tunurile prind glas şi biserica mănăstirii este adusă în starea de ruină iar chiliile sunt făcute una cu pământul, urmaşii familiei Brâncoveanu refugiindu-se în micul palat aflat la zece kilometri distanţă de sfântul locaş, unde vor locui cu intermitenţe încă 137 de ani, până la reforma agrară din 1922.

În acel an, Ministerul Domeniilor va preda Mitropoliei din Sibiu, domeniul brâncovenesc împreună cu ruinele şi toată incinta mănăstirească de la Sâmbata de Sus. Patru ani mai târziu, mitropolitul Nicolae Bălan începe restaurarea bisericii în formă de cruce, şi renovarea mănăstirii, păstrând pictura veche din interior. Pictura din pridvorul bisericii este proaspătă şi cuprinde scene din Vechiul Testament, precum şi Judecata de Apoi. Intrarea din pridvor în pronaos se face printr-o uşă de lemn de stejar, fixată într-un ancadrament de piatră sculptată, iar deasupra ei se află pisania săpată într-o placă de piatră. Pe peretele vestic al pronaosului, unde este pictată Maica Domnului, se află tabloul votiv al familiei domnitorului Brâncoveanu, primul ctitor al locaşului. În naos, pictura e dispusă în cinci registre aşa cum ne dezvăluie ghidul istoric al mănăstirii şi cuprinde scene cu sfinţii mucenici, Noul Testament, prooroci, Învierea Domnului şi Schimbarea la Faţă. Pictura din altarul bisericii e aranjată în patru registre: Maica Domnului pe tron, Împărtăşirea Apostolilor şi Sfinţii Ierarhi. La exterior, biserica are o decoraţie în piatră cu pilaştri sculptaţi, brâul de cărămidă aşezat în zimţi şi acoperişul de şindrilă dându-i o proporţie perfectă alături de turla care esta octogonală în exterior şi cilindrică în interior. De asemenea la îndemnul mitropolitului Bălan, fântâna „Izvorul Tămăduirii", atestată documentar de mai bine de cinci secole, cea mai veche piesă din incinta mănăstirii, a fost restaurată astăzi aflându-se în jurul ei un baldaschin sculpata în lemn de stejar, alături de vechea clopotniţă a mănăstirii iar altarul din pădure, unde se săvărşeau slujbele în aer liber, este extins. Aici au slujit stareţii mănăstirii de la protosinghelul Arsenie Boca între 1939-1945 la arhimandriţii Serafim Popescu (1945-1955, duhovnicul părintelui Teofil), Ioan Dinu (1955-1971), Vieniamin Tohăneanu (1971-1993, supranumit iconarul care a fondat renumita şcoala de pictură pe sticlă de la Sâmbăta), Irineu Duvlea (1993-2000) şi Ilarion Urs din anul 2000 încoace. Abia după încheierea celui de-al doilea război mondial, în anul 1946, Mitropolitul Nicolae Bălan a reuşit să realizeze sfinţirea noului aşezământului renovat dar lucrările vor fi reluate şi continuate începând cu anul 1985, de cel de-al treilea ctitor al mănăstirii Brâncoveanu, Mitropolitul Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului, Antonie Plămădeală, pe care am avut ocazia să-l intervievez de trei ori după 1990. Sub observaţia sa directă s-a restaurat pictura din vechea biserică şi s-au ridicat în formă de patrulater, două corpuri impozante de clădiri cu două nivele, străjuite de trei foişoare sculpate în piatră de jur împrejurul bisericii, în tradiţia stilului brâncovenesc şi a ortodoxiei româneşti. Corpul de clădiri aşezat pe latura de nord cuprinde, la parter, o trapeză încăpătoare, bucătăria şi chiliile, printre ele şi cea a părintelui orb Teofil, la etaj, casa brâncovenească, o mare bibliotecă cu peste 75.000 de volume de carte veche şi periodice, un arhondaric, iar la mansardă muzeul mănăstirii unde sunt expuse icoane vechi pe sticlă şi lemn.

Pe latura de vest a incintei se află locurile de veci ale ctitorilor, ultimii mitropoliţi ai Transilvaniei, care flanchează mormântul simbolic al domnitorului Constantin Brâncoveanu. La peste două sute de ani de la distrugerea ei, în ziua de duminică 15 august 1993, la sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului", mănăstirea şi noua biserică a fost sfiinţită de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Arhiepiscop al Constantinopolului –Noua Romă şi Patriarh Ecumenic, de către P.F. Părinte Teoctist, Patriarhul României şi de către, Î. P. S. Antonie, Mitropolitul Transilvaniei. Zece ani mai târziu, s-a inaugurat un nou aşezământ în apropierea mănăstirii „Academia Sâmbăta de spiritualitate, cultură, artă şi ştiinţă", cu un amfiteatru futurist cu o capacitate de 150 de locuri şi şaptezeci de camere de cazare, o dorinţă mai veche a Mitropolitului Antonie, care şi-a legat numele de Sâmbăta de Sus, ca loc de întâlnire pentru conferinţe, studiu şi retragere. Trebuie să afirm că nu masivele clădiri din piatră ale mănăstirii, tăiate precis, nici atelierul de picturi murale şi pe sticlă sau una din cele mai valoroase biblioteci mănăstireşti din România, au adus faima cea mare în ţară şi peste hotare, a mănăstirii „Brâncoveanu", ci trăitorii acestei obşti de monahi de la înalţi ierarhi, preoţi, duhovnici şi diaconi, cum ar fi exemplarii părinţii în odăjdiile lor arhiereşti, care „văd în suflete" gen Arsenie Boca, Serafim Popescu şi Teofil Părăian, adevărate repere morale şi de credinţă nestrămutată în Dumnezeu, ale ortodoxiei româneşti. Am stat o zi întreagă, filmând diferite cadre pentru interviul nostru în interiorul mînăstirii, la fântâna „Izvorul Tămăduirii", la foişor şi lângă micul lac din apropierea trapezei, conducându-l pe părinte din chilia sa simplă, ticsită de cărţi în alfabetul Braille, de maşina sa de scris specială şi de casetele audio aranjate cu migală, spre locaţiile stabilite pentru filmări cu stareţul mănăstirii, arhimandritul Ilarion Urs.

Când am ieşit din chilia părintelui Teofil, conducându-l spre locul de filmare, zeci de credincioşi veneau să-l atingă, sărutându-i mâna, unele femeii aruncând pe jos pulovere sau haine peste care părintele să păşescă. Pe drum i-am mărturisit, că citisem de curând cărţile sale „Lumini de gând" şi „Veniţi de luaţi bucurie" şi le folosisem la ora de filosofie în redactarea temei despre fericire dar aveam unele neclarităţi cu privire dacă fericirea nu este în mare parte voinţa de a fi fericit şi în viziunea părinţilor filocalici pornind de la aserţiunea lui Evagrie Ponticul care spune: „Fericit este monahul care se socoteşte pe sine gunoiul tuturor că tot cel ce se va smeri pe sine se va înălţa şi cel ce se va înălţa pe sine se va smeri". Dacă rădăcinile credinţei sunt puternice atunci omul nu prezintă o slăbiciune sufletească la fiecare impas, iar conştiinţa personală –mi-a spus părintele Teofil Părăian –este „vocea lui Dumnezeu, în fiecare dintre noi". Cu cât conştientizăm ca singura cale de împlinire sufletească, care e în fond fericirea, este contemplarea lui Dumnezeu, cu atât conştiinţa devine mai selectivă, filtrând binele şi răul din perspectiva divină.

În ceea ce priveşte lucrarea materială –a continuat părintele - plăcerea pe care o văd filosofii nu cred că se mai poate numi plăcere din moment ce ne provoacă în final rău sau chiar dacă ne face bine, conştiinţa că acest fapt este trecător nu permite o bucurie deplină. Sfântul Calist Patriarhul afirma în această privinţă că „Plăcerea care nu e înţelegătoare şi a duhului, ci a trupului, e greşit să se numească plăcere". Urmând calea fericirii prin voinţă şi ghidaţi de conştiinţa divină, indiferent de existenţa unor condiţii de nefericire, lipsuri mereu prezente în viaţa oricui, putem dobândi fericirea, pentru că „dragă, în esenţă dobândirea acesteia este un ideal identic cu dobândirea mântuirii", mi-a răspuns energic părintele, în timp ce mă ţinea de braţ. Am continuat să-l iscodesc despre cele nouă fericiri rostite în predica de pe munte de Iisus Hristos, şi dacă decizia de a săvârşi faptele milei şi a ne situa şi noi în rândul celor fericiţi, ne aparţine complet mai ales atunci când încercăm să justificăm greşelile afirmând că nu am avut cum să spunem în acea situaţie adevărul, sau nu am avut cum în văzul lumii să-l ajutăm pe cel care poate ne cere ajutorul? În momentul atâtor justificări, nu putem să fim cei fericiţi, datorită mândriei, rădăcina tuturor păcatelor, pentru că ea ne împiedică să spunem adevărul atunci când trebuie - mi-a spus părintele Teofil, dând pilda Mântuitorului, care putea să spună că nu i se cuvine a i se vorbi astfel, sau a fi batjocorit şu umilit pentru că este Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor, dar nu a făcut acest lucru pentru că era smerit. Această smerenie lipseşte de cele mai multe ori în fiecare dintre noi şi lipsa ei ne împiedică să regăsim calea fericirii, pentru că în Biblie se spune „Cei ce se vor smeri pe sine se vor înălţa", adică cei care se vor smeri vor urma cu uşurinţă calea spre dumnezeire. După aceste pilde despre lupta dedicată dobândirii fericirii divine, am ajuns la locul înregistrării, în apropierea lacului de sub munte din stânga mănăstirii. Colegul meu, Fane Câmpean şi-a montat trepiedul, a verificat camera de filmare Sony făcând reglările necesare iar eu am făcut o ultimă probă de sunet şi m-am aşezat cu microfonul lângă băncuţa pe care stătea părintele nevăzător dar luminat, „un om al bucuriei" cum s-a scris atât de mult despre el. Am discutat mai bine de o oră şi zece de minute cu părintele Teofil, în timp ce un vânt subţire îi zburătăcea pletele albe, iar interviul publicat pentru prima dată mai jos, consemnează răspunsurile sale.

Am convenit ca după efectuarea montajului şi difuzarea emisiunii de televiziune, să-i aduc un DVD cu înregistrarea audio a emisiunii noastre şi să stabilim pentru anul 2008 o nouă întâlnire, dar nu a fost să fie. Când am revenit la mănăstire Sâmbăta de Sus, părintele era plecat într-o vizită duhovnicească, să conferenţieze în străinătate. Nu am dezarmat şi am reluat contactul cu cei de la mănăstirea „Brâncoveanu" anul următor, dar mi s-a spus cu regret că părintele Teofil avea sănătatea şubredă, fiind internat în spital la Braşov. Cu atât mai neaşteptată a fost peste câteva luni vestea dispariţiei sale. Eram acasă când postul de ştiri, a anunţat că marele duhovnic creştin ortodox a murit în 29 octombrie 2009, la vârsta de 80 de ani, după o suferinţă grea, timp în care a fost internat în mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj - Napoca. Părintele Cătălin Cordoş, care i-a fost apropiat în ultimele zile, povestea că arhimandritul Teofil Părăian, era pregătit să treacă la cele veşnice, dar chiar şi aşa, pe patul de suferinţă, înfruntând boala şi durerea, dădea celor dragi încredinţarea că până la urmă „şi viaţa asta a fost faină." Decesul s-a petrecut în noaptea de 29 octombrie 2009, la ora 1.45 la secţia de terapie intensivă a Spitalului Municipal din Cluj-Napoca, cunoscut şi sub numele de „Clujana" şi nu la Spitalul Militar aşa cum anunţaseră pentru prima dată canalele de ştiri. Directorul spitalului municipal, dr. Nicolae Constantea, a declarat presei că atunci „când a venit la noi, era deja întubat şi asistat de aparatele de ventilaţie mecanică. Decesul a survenit în cursul nopţii de miercuri spre joi." Corina Negrean, martoră la sfârşitul părintelui Teofil a descris pe blogul lui Claudiu Târziu, cum acesta mai avea puterea să glumească în ultimele sale ore, când a fost transferat de la Spitalul Militar la cel Municipal. În timp ce aştepta să fie dus spre acest spital, puţin îngrijorat, dar poate şi să detensioneze aşteptarea, a spus în glumă: „Da greu mai vine salvarea aici, parcă vine din altă ţară!". Când s-a mutat din această viaţă părintele arhimandrit Teofil Părăian, împlinise 80 de ani în 3 martie 2009. A fost înmormântat, într-o zi de sâmbătă, 31 octombrie la mănăstirea Sâmbăta de Sus, la ora 12.00 după oficierea Sfintei Liturghii, în locul în care a vieţuit peste cincizeci şi cinci de ani şi care i-a plăcut atât de mult, încât l-a denumit „tinda raiului". Dumnezeu să-l odihnească! footer