Revista Art-emis
Drepturile omului văzute prin prisma moralei creștine (1) PDF Imprimare Email
Grigoriana Preduca, Dr. în teologie   
Miercuri, 01 Martie 2017 22:54

Grigoriana Preduca, Dr. in teologie, art-emisDrepturile omului, rezultatul unei lungi dezbateri istorice, constituie un domeniu vast, în plină evoluţie şi expansiune, ceea ce duce la o cercetare pluridisciplinară. Dreptul, ştiinţele politice, filosofia, morala, psihologia şi alte ştiinţe sunt chemate să dea contur sintagmei „Drepturile omului". Conceptul de drept al omului s-a cristalizat odată cu evoluţia libertăţilor publice ale omului, care au implicat nu numai proclamarea lor, ci şi garantarea şi protecţia lor juridică[1]. Prin natura sa, conceptul de drepturi ale omului este unul multilateral şi multidisciplinar[2]. El concentrează atenţia crescândă nu numai a juriştilor, ci şi a politologilor, eticienilor, sociologilor, antropologilor, a teoreticienilor dreptului internaţional, ai relaţiilor internaţionale etc.[3]. Noţiunea de Drepturile Omului cuprinde un mănunchi de drepturi şi libertăţi fundamentale, de valori supreme ale omului şi umanităţii, consacrate în Carta O.N.U., în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi în alte instrumente juridice internaţionale cu valoare de universalitate[4]. Dacă problematica drepturilor omului s a ridicat în anii ce au urmat celui de Al Doilea Război Mondial la nivelul unui autentic fenomen politic, social, juridic, cu implicaţii, practic, în toate domeniile existenţei umane, rădăcinile sau prefigu¬rările ei se pierd în negura vremurilor[5]. A fost necesară aducerea de noi modificări cu privire la relaţia dintre individ şi societate, dintre dreptul natural şi lege[6]. Subiectul acestor drepturi şi libertăţi fundamentale este persoana umană[7]. Afirmarea drepturilor omului a apărut ca o necesitate istorică, dar şi ca un salt în evoluţia întregii umanităţi[8].

O lungă geneză a drepturilor omului[9], care coboară până în zorile antichităţii, trece prin veacurile Evului Mediu, se dez¬voltă prin contribuţia importantă a secolelor al XVII XVIII-lea. O datare a celor mai vechi urme nu este posibilă; descifrarea lor trebuie căutată în concepţia despre lume a oamenilor, în relaţia om divinitate şi evident în relaţia putere om. Din amândouă au izvorât comandamentele morale, adică acele atitudini umane care definesc buna (sau reaua) conduită, care prescriu reguli de comportament cărora oamenii trebuie să li se supună, să li se conformeze în raporturile dintre ei[10]. O abordare ştiinţifică din acest punct de vedere trebuie să plece de la două premise: una, de la constatarea sociabilităţii naturale a persoanei umane, alta, de la constatarea că puterea este inerentă oricărei formaţiuni sociale, indiferent de tipul ei de organizare. Nu putem să vorbim astăzi despre drepturile omului, fără să definim şi să vedem originea dreptului, să analizăm dezvoltarea fiinţei umane în raport de anumite reguli, principii şi drepturi. Omul s a dezvoltat, a acumulat cunoştinţe, şi a conservat facultăţile, a putut să fie ceea ce este numai în contact cu semenii săi. Totuşi, el nu se putea dezvolta fără reguli de comportament, care să-l diri¬jeze. Nicio societate nu poate exista în absenţa unor principii de conduită, unor principii de morală.

Celsus în Antichitate, afirma: ius est ars bonu et aequi, înţelegând că valenţele juridice şi cele etico-morale, aparţinătoare azi moralei creştine, privesc în principal dreptul ca fiind arta binelui şi a echităţii. Arta binelui prin dreptate şi echitate este, aşadar, substanţa nevoii esenţiale într-o societate de armonizare a sistemului relaţional uman, de sprijinul pe care omul îl datorează omului. Iată o puternică valenţă canonică a dreptului subliniată încă din antichitate. Iată apropierea drepturilor omului, prin credinţă (prin morala creştină) de atât de cunoscutul „ius naturali"; pe de altă parte, preceptul roman „quid leges sine moribus, quid mores sine legibus" asigură legătura organică ce se înfăţişează ca un foarte puternic liant între drept şi morală. Legătura organică dintre drept şi morală vine de acolo, din conţinutul moral pe care dreptul, legea sau norma juridică trebuie să-l aibă pentru a asigura preţuirea ce trebuie să şi-o acorde oamenii unii altora, unul altuia, şi tot astfel de acolo de unde izbânda preceptelor fundamentale ale moralei (azi - morala creştină) nu poate fi posibilă dacă apărarea lor nu se organizează prin drept.

În consens cu ius naturalis şi potrivit Dreptului canonic, „Dreptul", ca dar divin oferit omului pentru sine şi pentru alţii, nu izvorăşte din exterior, ci din adâncurile pline de taină ale fiinţei sale[11]. Problema principală în disputa din jurul conceptului de drept o constituie raportul dintre drept şi morală[12]. Numai prin morală, judecata are o valoare logică şi adevărul pe care-l exprimă se aplică tuturor fără restricţie[13]. Morala a fost recunoscută ca baza necesară a oricărei comunităţi umane. În decursul timpului dreptul a avut mai multe definiţii. Astfel, dreptul este definit de Grzegorczyk ca „un ansamblu de norme obligatorii, sancţionate de obicei printr-o constrângere publică organizată"[14]. După Robert Alexy[15] dreptul este un sistem de norme care ridică o pretenţie la corectitudine, constă atât în totalitatea normelor ce aparţin în general unei Constituţii eficiente social şi care nu sunt extrem nedrepte, cât şi în totalitatea normelor în vigoare conform acestei Constituţii care dovedesc un minimum de eficienţă socială sau prezintă şansă la eficienţă socială şi nu sunt extrem nedrepte şi, în sfârşit, căruia îi aparţin principiile şi argumentele normative pe care se bazează procedura aplicării dreptului sau trebuie să se bazeze, pentru a satisface pretenţia la corectitudine.

Drepturile omului nu trebuie fundamentate numai pe dreptul natural[16], nici pe simpla raţiune umană, nici pe autoritatea unui anumit Creator, ci drepturile omului trebuie fundamentate, aşa cum spunea marele profesor Ernst Mayr[17], pe conştiinţa că „viaţa aşa cum există ea pe pământ, a avut o singură origine", pe conştiinţa că toţi oamenii sunt lucrarea lui Dumnezeu, cum spunea J. Locke[18]. Din cele mai vechi timpuri până în prezent istoriografi profani, arheologi, biblişti, ecleziologi şi jurişti, mai cu seamă romanişti şi canonişti de toate confesiunile au studiat, Şi-au pus multe întrebări şi au formulat multe răspunsuri despre conştiinţa creştină şi despre studiul teologiei în special, despre revelaţia lui Dumnezeu, au alcătuit studii şi tratate, dar cea mai importantă problemă este unificarea şi conducerea comunităţilor creştine şi a Bisericii în general după reguli specifice[19]. Fenomenul juridic universal cu referire la drepturile şi liber¬tăţile omului se fundamentează pe preceptele biblice, ale gândirii moralei creştine[20]. Acest adevăr este atestat de însăşi istoria culturii civilizaţiei europene. Unii jurişti afirmă că, drepturile omului sunt întemeiate pe dreptul natural de origine divină. De asemenea, teologi şi canonişti de la Universităţile europene au pus în circulaţie sintagme de felul „Societate a Naţiunilor" sau au fost promotorii creării unui spaţiu european liber, prin pacificarea suveranilor europeni. Este, aşadar, un fapt general recunoscut astăzi că, religia creştină, a avut un rol esenţial în promovarea concepţiilor umaniste, consemnate în lucrările unor specialişti de prestigiu ai teologiei şi în hotărârile unor congrese ecleziastice. „Influenţa creştină la afirmarea conceptului de drepturile omului reprezintă, un fapt notabil, cu multiple implicaţii, ce se cer relevate cu prilejul oricărei analize, de natură a determina impactul concepţiilor filosofice şi morale asupra elaborării tuturor instituţiilor ce garantează drepturile omului"[21].

Biblia ca izvor al dreptului.

Biblia a fost şi a rămas atât „izvor al dreptului", cât şi fundament al drepturilor şi libertăţilor omului. Ea este „cea mai bună garanţie a drepturilor omului, întrucât oamenii, fiind creaţi după chipul lui Dumnezeu, sunt fraţi egali în valoare. Ei posedă o demnitate eminentă şi sunt dotaţi cu drepturi funda¬mentale. În afara acestei fundamentări proclamarea drepturilor omului pierde orice caracter supranatural sau transcedental"[22]. Vechiul Testament vorbeşte despre unele drepturi ale omului, plecând de la ideea că toţi oamenii sunt egali şi trebuie să se bucure de aceeaşi judecată din partea judecătorului[23], deoarece au un singur Dumnezeu[24]. Fiecare persoană trebuie să primească dreptatea ce i se cuvine[25] şi să ofere, la rândul său, respectul şi iubirea faţă de cei cu care intră în constact[26]. De asemenea, drepturile persoanei sunt condiţionate de trăirea în dreptate, ceea ce înseamnă împlinirea îndatoririlor faţă de Dumnezeu şi de semeni [27].

Pe lângă drepturi, Vechiul Testament vorbeşte şi despre o serie de îndatoriri, care pot fi reduse la două concepte fundamentale: dreptatea şi facerea de bine[28]. Cel care nu le respectă cade în dizgraţie şi pierde drepturile iubirii şi respectului lui Dumnezeu şi ale semenilor[29]. Noul Testament avea să dezvolte ideea de respect, iubire şi întrajutorare reciprocă. Conform învăţăturii lui Iisus Hristos, mântuirea fiecărui om este condiţionată de comportamentul faţă de ceilalţi oameni. Iubirea faţă de Dumnezeu este descrisă ca fiind egală cu iubirea faţă de aproapele[30]. Ele devin două volete ale aceluiaşi corpus, care se intercondiţionează şi se completează reciproc. Nimeni nu poate spune că îl slujeşte pe Dumnezeu, dacă nu respectă şi iubeşte pe fiecare om cu care interacţionează zilnic şi dacă nu îi ajută pe cei aflaţi în nevoi[31]. Având drept fundament iubirea creştină (gr. agape), întreg Noul Testament se prezintă ca un preţios tezaur în care demnitatea omului este recuperată şi descoperită în toată splendoarea sa. Fără a exagera, putem conchide că istoria modernă a drepturilor omului se bazează pe învăţătura biblică, alături de alte concepţii filosofice, religioase şi culturale, care au afirmat într-un fel sau altul demnitatea persoanei umane.

În acelaşi timp, de-a lungul istoriei în Biserică s-au constituit diferite rânduieli, obi-ceiuri, tradiţii, norme religioase, norme morale, norme canonice, toate elaborate de diferitele organisme bisericeşti numite sinoade. Normele canonice elaborate de sinoadele ecumenice şi locale urmă¬resc să stabilească comportamentul credinciosului în cadrul vieţii so¬ciale religios-morale bisericeşti a Bisericii, să clasifice problemele fun-damentale ale existenţei credincioşilor şi ale raporturilor dintre aceştia. De asemenea, relaţiile dintre membrii Bisericii privind anumite valori materiale sau spirituale au stat permanent în atenţia Bisericii. Legiuitorul -bisericesc protejează relaţiile sociale bisericeşti pe care le consideră valori şi îngrădeşte prin norme canonice acele fapte ex-terne cu caracter social ale membrilor Bisericii pe care le consideră non-valori[32].

Arhid. prof. Dr. Ioan Floca spunea că „între valorile ocrotite prin norme canonice şi valorile ocrotite prin normele religioase şi morale există o strânsă legătură. Prin norme cano¬nice se reglementează numai valorile care au caracter social, vizând comportamentul credincioşilor în cadrul societăţii religioase bisericeşti. Celelalte valori superioare sunt ocrotite prin norme etice şi norme religioase". În acelaşi timp face precizarea că „valorile religios-morale din cadrul Bisericii reprezintă scopuri bisericeşti şi acţiuni preferenţiale, cum sunt: adevărul, sfinţenia, binele, responsabilitatea, echitatea, dreptatea, libertatea, etc." şi „ele exprimă, cerinţele fundamentale ale comportamentului credinciosului în cadrul comunităţilor religioase bisericeşti. Toate celelalte valori, în cadrul Bisericii se raportează la cele religios-morale care constituie limita aspiraţiilor credincioşilor, suportul forţei acestora; reprezintă fundamentul trăirilor şi satisfacţiilor superioare bisericeşti"[33], iar „ierarhia valorilor cât şi relaţiile stabilite între ele, în Biserică, se prezintă astfel: în frunte stă adevărul, care se identifică în final cu divinitatea, cu Dumnezeu, după care urmează sfinţenia, binele şi dreptul. Ele se găsesc însă în strânsă concordanţă, dar în raport de subordonare". Norma canonică, în ansamblul ei, are un rol deosebit în ansamblul normelor religioase şi morale, rol ce decurge din poziţia pe care o are dreptul canonic în Biserică şi de forţa de interesare pe care o exercită asupra conduitei credincioşilor[34].

Noţiunea de drept divin nu avea şi nici nu are un sens strict juridic, ci sensul lui este mult mai larg incluzând atât elementul juridic cât şi elemente religios-morale. Cu acest înţeles se păstrează şi se fololseşte şi astăzi noţiunea de „jus divinum". În versiunea Fericitului Augustin, ordinea naturii nu este altceva decât voinţa şi raţiunea divină pe care o numeşte „lex aeterna" (lege eternă). Cât priveşte „dreptul divin" tot el spune că acesta „este ceea ce au rânduit Hristos, apostolii şi Sinoadele Ecumenice, călăuziţi de Duhul Sfânt"[35]. Prin urmare, dreptul divin poate modifica dreptul uman, dar numai în scopul asigurării conformităţii cu legea divină[36], deoarece numai această lege sau justiţie divină poate dărui fiecăruia ce este al său. Deci, în exercitarea puterii şi autorităţii statului prin care trebuie împărţită dreptatea, organizările respective nu trebuie să facă abstracţie de principiile moralei universal recunoscute şi nici să pună un zid despărţitor între „ordinea morală" şi „drept" care duce ipso facto la o evaluare subiectivă a rostului dreptului în societatea umană[37].

În accepţiunea ştiinţifică a noţiunii de drept, dreptul divin a încetat să mai facă parte din terminologia juridică. Ea nu se mai foloseşte în ştiinţele juridice, ci numai în teologie, şi-n dreptul religios sau în orice drept sacru. La fel se întâmplă şi cu dreptul natural. Noţiunea lui nu poate avea un conţinut juridic, ci unul mai larg ce cuprinde fie direct. fie indirect, concepte religioase şi moral-religioase, de tipul celor care formează nucleul Dreptului Divin. Omul este acea fiinţă creată de Dumnezeu printr-un act direct şi intim: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră ... şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie"[38].

- Va urma -

------------------------------------
[1] N. V. Dură, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi protecţia lor juridică. Dreptul la religie şi libertatea religioasă, în Ortodoxia, LVI (2005), nr. 3-4, p. 7.
[2] M. Voiculescu, Drepturile omului şi problemele globale contemporane, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 2003, p. 9.
[3] Ibidem.
[4] V.V. Popa, L. Vâtcă, Drepturile omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 4.
[5] A. Năstase, Drepturile omului religie a sfârşitului de secol, IRDO, Bucureşti, 1992, p. 15; K. Vasak, Les dimensions internationales des droits de l'homme, UNESCO, Paris 1978, p. X.
[6] D. Lochak, Les droits de l'homme, troisieme edition, Ed. La Decouverte, Paris, 2009, p. 6.
[7] N. V. Dură, op. cit., p. 7.
[8] V. V. Popa, L. Vâtcă, op. cit., p. 2.
[9] I. Moroianu Zlătescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, IRDO, SNSPA, Bucureşti, 1997, p. 3 şi urm.; V. D. Zlătescu, I. Moroianu Zlătescu, Repere pentru o filosofie a drepturilor omului, IRDO, Bucureşti, 1996, p. 5 şi urm.
[10] Ibidem.
[11] I. I. Popa, Substanţa morală a dreptului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 7.
[12] R. Alexy, Conceptul şi validitatea dreptului, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 11.
[13] I. I. Popa, op. cit., p. 9.
[14] C. Grzegorczyk, La theorie generale des valeurs et le droit, Bibliotheque de Philosophie du Droit, vol. XXV, Paris, p.11.
[15] R. Alexy, op. cit., p. 157.
[16] Elementului juridic i s-au dat denumiri diverse, denumiri ce erau folosite în accepţiuni tot mai felurite dar niciodată identice, atribuindu-i-se un rol exagerat minimalizat, inconciliabil cu natura Bisericii sau numărându-l printre elementele revelate, care ţin de natura dumnezeiască a Bisericii. Astfel elementul juridic operat în viaţa Bisericii, a fost numit: Legea naturală, Dreptul natural, Legea eternă, Legea divină sau pur şi simplu Legea Veche sau Legea Nouă. Apoi i s-a mai zis: poruncă, rânduială, canon, lege bisericească, lege creştină, aşezământ, învăţătură.
[17] E. Mayr, De la bacterii la om, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 67
[18] J. Locke, Deuxime traite du gouvernement, trad. E. Gilson, Ed. Vrin, 1977, p. 78.
[19] Fundamentul moral şi juridic al Drepturilor Omului este amestecat voit cu alte elemente ce conţin factori volativi în relaţiile de putere. Într-un colocviu consacrat Drepturilor Omului organizat de Public Affairs Conference Center din SUA, Ohio, Jeanne J. Kirkpatrick, profesor de ştiinţe politice, susţine că „o politică adevărată a drepturilor omului trebuie să aibă o concepţie realistă cu privire la raportul dintre forţă, libertate, moralitate şi putere, deoarece istoria ne învaţă că o adevărată forţă mondială poate să fie necesară pentru a proteja şi pentru a extinde frontierele libertăţii în timpul nostru" Jeanne J. Kirckpartick, Human Rights and American Foreign Policy, nr.3, august 1982, p. 62.
[20] V. D. Zlătescu şi I. Moroianu Zlătescu, Repere pentru o filozofie a drepturilor omului, Ed. Institutul român pentru drepturile omului, Bucureşti, 2003, p. 69.
[21] V. Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 21.
[22] Morange, La proclamation de la liberte religieuse dans les documents internationaux, în vol. La liberte religieuse dans le monde. Ed. Universitatires, Paris Campin, 1991, p. 320.
[23] Lev. 24, 22; Deut. 1, 16-17)
[24] Prov. 22, 2).
[25] Deut. 16, 18-20)
[26] Lev. 19, 18.
[27] Prov. 4, 25-27.
[28] Is. 1, 17)
[29] Prov. 21, 15; 18, 21.
[30] cf. Mt. 22, 36-40; Mc. 12, 28-31.
[31] Mt. 25, 35-40)
[32] I. N. Floca, Drept Canonic Ortodox , Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II , Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti , 1990, p. 44 .
[33] Ibidem.
[34] Ibidem.
[35]Epistola 54,1,1)
[36]Confesiunile, III, 8.
[37] N. V. Dură, Dreptul şi Religia. Normele juridice şi normele religios-morale, în Analele universităţii Ovidius, seria Drept şi Ştiinţe administrative , vol. 1, anul 2003, p. 15.
[28] Facere I, 26-27 , Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 2002.

footer