Revista Art-emis
Religia în şcoală - Tinerii de azi şi de mâine (2) PDF Imprimare Email
Pr. Vasile Marinescu   
Vineri, 13 Mai 2011 17:03
Marinescu VasileCred că întreaga forţă motrice a unui om, poate fi declanşată de educaţia pe care a primit-o în primii cinci, şase, şapte ani ai copilăriei; de obicei din acele sfaturi şi vorbe înţelepte ale unei mame (poate analfabete în trecut), dar care avea o cultură orală uriaşă; din acele îndemnuri pe care i le dă şi i le putea da numai mama, din acele zile de sărbătoare când îmbrăcat curat mergea la biserica satului împreună cu ei - cu părinţii - , unde îngenuncheau, se închinau la icoane, ascultau slujba, se împărtăşeau, întorcându-se cu Lumina lui Hristos în suflet. Ce zile minunate, de neuitat, pe care le-am trăit mulţi dintre noi alături de fraţi, de mama, de tata, iar cei mai fericiţi, alături chiar de bunici. În „Memorii", Nicolae Mărgineanu, psihologul, (nu fiul, care a fost regizor) îşi aminteşte că în ziua când a plecat la şcoală, mama i-a adresat aceste cuvinte pe care nu le-a uitat până la moarte: „Să-ţi păstrezi sufletul curat, ca şi cămaşa pe care ţi-o spăl când mergi duminica la biserică".

Vă invit să recitiţi poezia nemuritorului Nicolae Labiş.
„Dacă toate-acestea fi-vor învăţate" (fragment)
„Fiii voştri singuri hotărăsc în viaţă
Care-i meseria ce o vor urma,
..........................................
Fiii voştri, însă, trebuie să-nveţe
Din copilărie încă, de la voi,
Primele îndemnuri, primele poveţe
Dorul de lumină, scârba de noroi.

Cât sunt fragezi încă, mame, învăţaţi-i
Să iubească floarea pură din livezi
Să iubească-ntinsa mare şi Carpaţii,
Ce-şi înalţă-n ceruri fruntea de zăpezi.
...............................................
Oamenii, din suflet, veşnic, să iubească,
Fraţi să-i socotească, simpli şi-nţelepţi;
Învăţaţi-i, mame, crâncen să urască
Pe acei ce-s duşmani oamenilor drepţi.

Să iubească versul, să iubească struna,
Ce-i curat în lume; ce e nou şi viu;
Cât sunt mici, să-nveţe a urî minciuna
Asta nu se-nvaţă când e prea târziu.
.................................................
Dacă toate-acestea fi-vor învăţate,
Restul o să vină de la sine-apoi
Şi-au să se-mplinească visurile toate
Ce le-aţi pus într-înşii, mame scumpe, voi."

„Mersul bărbatului este înainte sau înapoi, progres sau regres, pe când mersul femeii este în sus sau în jos, iar asta hotărăşte destinul, care se-nscrie pe linia verticală, nu pe cea orizontală. Atâta vreme cât rămâne bârna verticală a crucii, rămâne o coloană, un punct de sprijin, o nădejde; înlăturată verticala Crucii, braţele-i orizontale cad neputincioase la pământ"

„Asasinul politicianului francez J. Jaurés a fost osândit la moarte. Tribunalul cu juraţi sta să rostească sentinţa. Rămânea asasinului să-şi spună ultimul cuvânt de apărare, şi-l rosti cu o zbuciumată şi înfundată durere: „Nu am avut mamă". Asasinul a fost achitat. Nici un avocat al barourilor din lume nu putea concepe o apărare mai hotărâtoare. „Nu am avut mamă"! era spovedania unui rătăcit, constatarea unei absenţe care încurcă căile vieţii şi ne dă pradă tuturor viperelor morale, iar el înţelegea absenţa sufletului mamei, a dragostei materne, a mamei de donă ori mamă, a femeii cu suflet matern, spovedanie pe care aşa au înţeles-o şi aceia care l-au achitat".[1]

„O veche legendă orientală povesteşte că, pe când Dumnezeu plăsmuia trupul primului om, în faptul alcătuirii gingaşe şi atente, S-a rănit la un deget al Mâinii Sale Atotputernice şi câţiva stropi de sânge au căzut pe lutul moale. „E frumos", şi-a zis Cel bătrân de zile..." şi luând lutul l-a amestecat cu stropii de sânge din sângele Său şi a făcut o inimă de mamă, inima femeii. De atunci, în inima fiecărei femei – mame, circulă sânge dumnezeiesc"[2]

Să fim înţeleşi, vorbim despre adevăratele mame, despre femeia creştină, care face educaţia copiilor săi în frica de Dumnezeu, pentru că ne întoarcem la ceea ce spunea Simion Mehedinţi: „Un om nu este deplin dacă nu e creştin". Adevăratele mame n-au crescut „liberi cugetători", pentru că: „Liber-cugetătorul este acela care-şi face din ignoranţă un privilegiu, o supremaţie, o imunitate". (Alexandru Paleologu). Sper că vă voi face o surpriză foarte plăcută celor care iubiţi ADEVĂRUL, punându-vă la dispoziţie câteva texte mai puţin cunoscute ale marelui nostru scriitor I.L. Caragiale. În 1997, la Editura „Anastasia" a apărut o carte de 119 pagini - „Nimic fără Dumnezeu" de I.L. Caragiale. Între copertele acestei cărţi, graţie poetului şi scriitorului Răzvan Codrescu, sunt adunate zece texte din publicistica lui I.L. Caragiale, texte apărute în ziarul „Universul" între anii 1896-1911. Pe coperta a patra a cărţii, Şerban Cioculescu notează: „Scăderea sentimentului religios în România a fost atacată de el (de Caragiale) făţiş şi categoric. Era o stare de spirit generalizată în toată burghezia şi boierimea noastră de la 1900. A fi liber cugetător era o eleganţă la care râvnea toată lumea. Între dreapta credinţă a părinţilor şi indiferentismul urmaşilor, Caragiale se rosteşte pentru cea dintâi". Redăm mai jos câteva fragmente din două articole.

„Adu-ţi aminte din când în când, omule, de clipele crunte ale primejdiei prin care a fost înaltă poruncă să treci şi ridică laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Să-ţi fie zi de mare rugăciune ziua când voia Tatălui nostru care este în ceruri a fost să te ierte pe tine şi pe ai tăi de cea din urmă durere a lumii acesteia de jos. Nu uita în dimineaţa zilei aceleia să zici din fundul sufletului: Doamne! În primejdie de pieire călca piciorul meu şi tu, bunule, ai poruncit să se ridice stavilă între mine şi moarte! [...] Spânzurat de un fir de păianjen, un fir de nimic, cu căpătâiul pierdut în taina albastră şi luminoasă, atârnam deasupra unei înfiorătoare prăpăstii ce se deschidea, cu fundul negru fără o rază de lumină, printre colţuri de stânci sparte de izbiturile de mii de mii de ani ale trăsnetului. Şi acolo, sufletul meu, deznădăjduit, o clipă a crezut că şi el va să moară odată cu greul meu trup şi din adânc strigat-a către Tine: Doamne, auzi-mă şi mă mântuieşte. Şi Tu ne-ai auzit şi n-ai vrut pierzarea mea! Ţi-ai aplecat ochii asupra robului Tău, şi mila Ta a poruncit firului de păianjen să nu se rupă, şi acel de nimic fir, aproape nevăzut, a fost odgonul meu de scăpare! Mulţumescu-ţi! Nihil sine Deo!" [3]

„Încă demult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat demult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, negustori, meseriaşi, dascăli, slujbaşi, mari şi mici, s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber-cugetători. Şi fireşte, dacă dumnealor simt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie tot astfel, adică libere-cugetătoare; şi, urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor altfel decât sunt mamele, adică altfel decât liberi-cugetători! (...).
Pe câtă vreme bisericile noastre româneşti ortodoxe, părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac zgomot de-a-surda, ne mai aflându-se urechi care să le-nţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguriţe de vin ajung unui trist altar pe multe duminici – ce se-ntâmplă în alta parte? Ia să vedem. Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminica dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la Bărăţie, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liberi-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sfintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi strămoşi. Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii! Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji zdrobitoare şi oameni fără nici o grijă, toţi vin să-şi ridice acolo sufletul ascultând cuvântul Domnului; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor, şi să-nveţe pe copiii lor a se ruga ca dânşii. (...) Şi dacă, liberi-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-l vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, care tot vă plângeţi de slăbiciunea „noastră" faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea ?

Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, când părinţii voştri, care dorm sub umbra crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el? (...). Ei au crezut şi s-au închinat, şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune. Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem. Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei cugetări, noi românii foşti ortodocşi, care suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii. (...) Închină-se nerozii! Clopotele - zgomot! Icoanele - fleacuri! Credinţa - moft! (...) Din aceste şcoli naţionale, ies pe fiecare an sute şi mii de viitori cetăţeni luminaţi, toţi liberi-cugetători, plini de dispreţ pentru vechea rătăcită credinţă creştină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată! Ei au învăţat o religie care predică nu mila şi îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia; o religie aspră, care predică omului: Eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi! (...) Eşti o fiară, fii fiară! Fiarele n-au biserică; fiarele nu se-nchină; fiarele n-au Dumnezeu!" [4]
(va urma)

[1] P.S.S. Episcop Ioan Suciu, „Mama”, Ed. „Lumină din Lumină”, Bucureşti 2008, pp.8-9.
[2] Ibidem, p. 24.
[3] Ibidem, p.67.
[4] .L. Caragiale, „Nimic fără Dumnezeu”, Ed. „Anastasia” 1977, pp. 51-52. footer