Revista Art-emis
Profetismul lui Mihai Eminescu (6) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Duminică, 26 Iunie 2016 16:59

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, art-emisCărţile-Daruri sau Darurile-Cărţi sunt Solii-cereşti care, te înveşmântează într-o porfiră a bucuriei ţesută în sublimul camaraderiei, aşa cum bunul meu prieten-bucureştean, bibliofilul Dumitru Ionescu mi-a dăruit zeci, sute, mii de cărţi, mărgăritare alese şi neîntrecut de culte, înfrumuseţându-mi şi înmiresmându-mi spiritul naţionalist creştin-ortodox. Râvna şi dragostea Luceafărului nostru pentru spiritualitatea creştin-ortodoxă a moştenit-o din sânul Neamului dacoromân, din sânul Familiei sale, din sânul pământului sacru al Bucovinei: „Ţinutul Botoşanilor a rodit din cele mai vechi timpuri mulţimi de sfinţi, roade ale Duhului Sfânt, prin care Biserica lui Hristos s-a îmbogăţit neîncetat cu ierarhi, preoţi, monahi şi monahii, născuţi în aceste locuri binecuvântate"[15]. Între Florile duhovniceşti care au înmiresmat chipul frumos, valah al Daciei Moldave, adăugându-se Cununii de lumină şi har au fost şi mătuşile Poetului, surorile Ralucăi-mama Luceafărului: Olimpiada-stareţa Mănăstirii Agafton, schimonahia Fevronia de la mănăstirea Slatina-Suceava, schimonahia Sofia Iuraşcu şi Xenia Velisarie de la mănăstirea Agafton: Această mănăstire a fost cea mai crunt lovită de furtuna nemiloasă, dezlănţuită peste cinul monahal de regimul comunist-ateu"[16], precum şi fraţii mamei, monahii Calinic şi arhimandritul Iachift Iuraşcu, care i-au prelins poetului-nepereche mirul setei de cunoaştere a Ortodoxiei, a Frumosului şi a Adevărului în Creaţia lui Dumnezeu, înflăcărându-l astfel să urce spre culmile maturităţii ca expresie teologică a mărturisirii: „Exemplaritatea demersului spiritual fundamental al acestor figuri patristice, expresie ce pare a-i fi adresată posterior şi lui Eminescu de către Sfântul Iustin Popovici, reîntemeietoare în Ortodoxia secolului al XX-lea stă deci, înainte de toate, în registrul opţiunilor metodologice care orientează şi susţin monumentalitatea impresionantă a operelor lor restauratoare"[17].

Percepând Dogmatica Ortodoxă ca pe Filosofia Sfântului Duh, Mihail Eminescu se pronunţă pentru promovarea unei Culturi a Duhului, pe o înţelegere autentică, duhovnicească, arhetipală ca expresie şi experienţă spirituală a poporului dac nemuritor. În lumina sufletului său cu reflexele Logosului dumnezeiesc, cuvântul trăit, vorbit ori enunţat, există în înţelegerea hristologiei ca eclesiologie însumată şi a eclesiologiei ca hristologie permanent vie, omniprezentă. Mesajul trăirii şi operei Luceafărului nostru contrapus asupritorilor de neam: ateismului, marxismului, liberalismului, individualismului, relativiamului, nihilismului, anarhismului, sectarismului secolului al XIX-lea nu este altul decât cel al unui mare Profet ortodox. Stâlp, Temelie şi Conştiinţă tainică a Neamului, Mărturisitor al dreptei credinţe creştine, Apărător consecvent al Sfintei Tradiţii, Mihail Eminescu subscrie Culturii Duhului care, a recuperat eminent şi creator continuitatea de esenţă şi de inspiraţie harică cu arhetipul evanghelico-apostolic al teologiei ortodoxe răsăritene primare, prevenind-o şi ferind-o de ispitele gnostice, scolastice şi secularizante ale creştinismului apusean infiltrate în Ortodoxie graţie presiunii factorilor istorico-religioşi ai vremurilor. Exemplaritatea apostolatului său a orientat şi susţinut monumental autoritatea Adevărului, riscând permanent în faţa celor mari (ierarhi ori conducători politici) să spună lucrurilor pe nume, dar în mod expres militând pentru o reînnoire creştină în Ortodoxie, reaccentuând chemarea întoarcerii creştinilor la izvoarele şi valoarea Tradiţiei. Recursul la Tradiţie! „În teologia ortodoxă pentru ca cineva să fie cu adevărat « nou » şi înnoitor trebuie mai întâi să se facă « vechi », întorcându-se la Părinţii Bisericii din vechime, la modul lor de teologhisire sau, altfel spus, că în viaţa duhovnicească cine vrea să « meargă înainte » (să „progreseze") trebuie să se « întoarcă înapoi » la Tradiţie. Pentru că înţeleasă în adâncimile ei spirituale, ca predanie duhovnicească, Tradiţia, sau mai exact spus Sfânta Tradiţie, nu e un depozit muzeal, un conservator al unor religve arheologice de interes strict documentar sau pur istoric, ci ascunde în ea « noutatea » eshatologică radicală pe care o reprezintă în experienţa istorică a oricăror generaţii şi a tuturor epocilor istorice, existenţa divino-umană în spaţiul eclezial"[18]. Cu siguranţă că marele nostru Mihail Eminescu anticipa panerezia secolului al XX-lea, a mişcării ecumenice, unde epigoni şi pigmei ecumenici îi vor substitui pe venerabilii seniori « fundamentalişti » apărătorii fideli ai Tradiţiei sfinte, prin asumarea existenţială în Tainele Sfântului Duh, aceleaşi mereu şi mereu înnoite prin lumina Revelaţiei divino-umane dăruită de Mântuitorul Hristos Bisericii Sale şi nicidecum ai unui tradiţionalism obtuz şi fanatic.

Un Recurs asemănător ni-l propune astăzi şi istoricul Mircea Platon, privind: „întruparea istorică a Bisericii analogă celei a lui Iisus. Cred că Biserica nu are voie să se retragă în catacomba speculativă, ci trebuie să acţionaze în istorie, ca instituţie divino-umană al cărei cap e Dumnezeu întrupat şi ale cărei membre suntem toţi cei botezaţi, clerici sau mireni. Dacă Bisericii i se rezervă de către noua stăpânire europeană şi de cicisbeii ei dâmboviţeni rolul de gymnosofist sau derviş supt în fuior mistic, atunci să nu i se mai ceară să se implice social. Dacă i se cere să se implice social, atunci să fie lăsată să se adreseze omului ca întreg (trup şi suflet) şi societăţii ca organism, nu segmentelor de râmă socială secţionate cu lama ideologică"[19]. „Eminescu are meritul, spunea Socratele nostru Petre Ţuţea, de a fi salvat onoarea spirituală a poporului român!"[20]. Erudiţia sa, adânca ştiinţă şi profunda cunoaştere a Culturii spirituale l-au înrourat şi înflăcărat prefăcându-i contemplaţiile, viziunile şi experienţele în urcuşuri mistice. A vorbit şi cântat limba Neamului întru Liturghia sa cosmico-literară întronând-o de-apururi nemuririi. Ilustrând forţa gândirii, remarcabila sa originalitate, viaţa, opera şi jertfa îl circumscriu pe Marele Emin: sofianic, filosofic şi teologic, dând un mare răspuns sensului existenţial al identităţii ortodoxe pe axa naţionalismului ca rotire creştină. Raţiunea de „a fi" a Românului este Ortodoxia în care stă şi constă nemurirea Dacului. Dacul drag, erou, martir şi frumos care, nu se îmbracă decât în aură şi legendă.

Mihail Eminescu a căutat frenetic cu patimă, cu patos, cu foc, cu ardere, temerar şi sincer sensul şi lumina vieţii ortodoxe, a poporului său pentru a întrezări nu numai bucuria spirituală, dar şi entuziasmul celebrilor daci-deschizători de suferinţe în duh şi de biruinţe în har. Problema Bisericii Ortodoxe naţionale a fost însufleţirea cugetului şi prioritatea luptei sale spirituale, ferm convins fiind că unitatea Neamului dacoromân poate coexista doar prin autoritatea şi comuniunea cu Biserica Mântuitorului Hristos. Cele două entităţi spirituale, Naţiunea şi Biserica Ortodoxă, ce ţin de majestatea protodaco-apostolică sunt consubstanţiale: în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. În Neamul dacoromân naţionalitatea este religia precreştină şi creştin ortodoxă. Tocmai de aceea trăsătura de unitate a dacilor a fost şi rămâne trinitară: limba-naţionalitatea-religia monoteistă. Zbuciumul său tulburător s-a înteţit în miza pentru aşezarea unei axiologii spirituale ultime în filosofia Culturii Duhului: cea a teologiei creştin-ortodoxe, cea a mărturisirii existenţiale şi totale a Adevărului absolut în care sălăşluieşte dumnezeirea-umană a Mântuitorului Hristos. Gândirea, responsabilitatea şi atitudinea sa militantă a spiritului său expres tradiţionalist, profund, zelos şi cult s-a asumat ca merit vital şi esenţial în acel secol al „abisurilor" şi „culmilor" filosofice din aria Occidentului în care plana o epocă cu aggiornări de tot felul, cu sincretisme ţepoase şi înceţoşate, cu confuzii spirituale în plină derivă bezmetică, sesizând astfel exigenţele concrete ale Ortodoxiei creştine-imperativul mistic, dogmatic, înţelept, liber şi constructiv de-a lungul secolelor, în orice naţie, în orice epocă, dar mai ales în cultura şi spiritualitatea dacoromână.

Nu valorizarea „umanismului" în sens pozitiv îl preocupa, ca pe iluminaţii apuseni, pe Marele Eminescu, ci exclusivitatea idealului-real, creştin în Ortodoxie, fapt ce explică convingerea sa de principiu, dogma, cât şi stringenţele haric-creatoare ale geniului său. O grijă permanentă, un devotament de o rarisimă fidelitate şi o dragoste vie îl leagă pe Mihail Eminescu, atât de sensul naţionalist-unitatea triadică a tuturor românilor: religioase, sociale şi politice, de conservatorismul politic al laturei creştine, de problema dogmatică a Sfintei Tradiţii-Vatra Bisericii Stămoşeşti a Neamului său dacoromân, de problema cultului daco-bizantin, dar mai ales de relaţiile dintre Statul român şi Naţiunea creştină a Biseriici Ortodoxe a lui Hristos, precum şi de relaţiile dintre Biserica naţională şi celelalte confesiuni. Toate aceste nelinişti metafizice, toate aceste urcuşuri mistice, toate aceste adăugiri revelatoare şi creatoare, toate aceste preocupări de profunzime a Existenţei, toate aceste ţâşniri spre Esenţă, îl încoronează pe Mihail Eminescu din geniu religios, în Geniul eminamente creştin-ortodox. Geniul care sălăşluieşte în sânul Ortodoxiei se întrupează creştinismului ei autentic, creştinismului haric-creativ, creştinismului militant ca atitudine şi mărturisire, înălţare serafică în aspiraţia lui spre Absolut, spre Dumnezeirea şi Mântuirea Neamului său, prelundu-i întregul Patrimoniu mistic-spiritual: cu doine şi legende, cu înfrângeri şi izbăviri, cu suferinţe şi bucurii, cu zguduiri şi înălţări, cu psalmi şi armonii, cu prigoniri şi biruinţe, cu persecuţii şi iertări, cu căutări şi iluminări, cu răstigniri şi învieri. Blazonul Geniului creştin-ortodox, înnoitor şi izbăvitor de Neam, nu este descendenţa dintr-o castă nobiliară, cununa academică cu lauri ori vreun semn heraldic cât mai vechi, ci Crucea biruinţei întru Hristos. Bunăoară, Geniul creştin-ortodox veghează permanent şi luptă cu râvnă, cu dăruire supremă pentru a exista o deplină concordie între Stat şi Biserică, armonie care instituie comuniunea hristică a Neamului prin poporul drept măritor creştin (comunitatea prezentă).

Într-o Naţiune multimilenară precreştină şi autentic creştină nu pot exista decât o singură Limbă, o singură Biserică, o singură, Cruce, o singură Închisoare - cea dreaptă -, o singură Înviere, o singură Înălţare, o singură Filosofie a Duhului, un Stat Naţionalist, o ecumenitate socială şi un ecumenism spiritual-cultural. Atât! Acesta este chipul hristic al Daco-României Mari! Comunitatea prezentă (poporul creştin ortodox) nu poate fi în acelaşi timp slujitoare fidelă Bisericii lui Hristos şi slugă terfelită şi batjocorită a unui stat ateu-internaţionalist, instaurat culmea nu în regim de forţă invadatoare, ci demo(no)cratic cu devotamentul creştinilor slujitori ai lui Hristos sau a turmei îmbulzite de alegători ori îngrozită de sărăcie. Orice erezie, orice schismă, orice imixtiune talmudică, orice cod-chazar-rabinic, gen: Kol Nidre (toate legămintele), etc., orice secularizare frăţească, orice bulă-papală, orice cosmetizare umanistă, orice retuşare protestantă, orice înfrumuseţare renascentistă, orice altoire gnostică, orice încrucişare democratică, orice ideologie-nihilistă, orice raţiune-anarhistă, orice sofism-iluminat, orice îmbrăţişare ocultă, orice împrumut binevoitor, orice donaţie, orice clonare adusă, programată, impusă chipul hristic al Daciei, atrage avalanşa şi cataclismul distrugerii structurii creştinismului evanghelic şi implicit sfărâmarea temeliei ortodoxe a Naţiunii propriu-zise.

Tocmai de aceea Profetul Mihail Eminescu trage semnalul de alarmă privind înfiinţarea Mitropoliei catolice în Bucureşti: „Înfiinţarea unei metropolii romano-catolice în Bucureşti ne-a dovedit fără îndoială o lipsă de tact din partea Scaunului papal. Creştinii eterodocşi, mai ales cei de confesiune catolică, au fost în toate timpurile nu numai toleraţi, ci chiar şi îmbrăţişaţi pe pământul românesc. Vechea episcopie a Milcovului o singură dată a fost ameninţată, sub Despot Vodă Heraclidul, care nu era de legea ţării (ci calvin), s-a bucurat însă totdeauna de protecţia Domnilor pământeni ai Moldovei. Tot astfel episcopia catolică din Târgovişte. De asemenea guvernul imperial austriac, lund măsuri pe la începutul secolului trecut pentru strămutarea la Craiova a Scaunului episcopal de Nicopoli, n-a întâmpinat nici o rezistenţă în Oltenia. În timpul nostru, în sfârşit, biserica papală a înfiinţat în ţară mai multe aşezăminte de învăţământ, fără ca prin aceasta să fi deşteptat vreo prevenţiune în opinia publică a ţării. Ba atunci când monseniorul Paoli a pus în lucrare proiectul său de a zidi o catedrală catolică în Bucureşti, românii ortodocşi au contribuit deopotrivă cu străinii catolici aflaţi în ţară pentru ca aceştia să-şi poată vedea cât mai curând dorinţa împlinită. Au fost dar românii atât de toleranţi încât au privit cu un fel de mulţumire cum încet-încet se organizează în mijlocul lor o biserică ai cărei membri sunt aproape toţi străini, a cărei preoţime e adusă din alte ţări (Nicolae Ceauşescu a propus-impus Vaticanului, primul ierarh român pe Scaunul biserici romano-catolice, din Bucureşti n.a.), al cărei cap atârnă de o putere străină şi nu are datoria de a se supune legilor ţării. Tari în credinţa lor, românii nu s-au temut de biserica papală şi-au respectat pe aceia cari, deşi eterodocşi, ţineau să se închine în felul lor.
- Va urma -
-------------------------------------------
[15] Ieromonah Siluan Antoci, Flori duhovniceşti în pustiul comunist. Mărturisitori botoşeneni. Vol. 1. Ed. Doxologia-2015.
[16] ibid. p. 112.
[17] Sf. Iustin Popovici, Omul Şi Dumnezeul-Om Abisurile şi culmile filozofiei. Studiu introductiv şi traducere: Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I.Ică jr. Tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. Ed. Sofia, Bucureşti-2010, p. 33.
[18] Sf. Iustin Popovici, Omul Şi Dumnezeul-Om Abisurile şi culmile filozofiei. Op.cit. p. 33.
[20]Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea. Lumina Credinţei, Bucureşti-2015, p. 103.
[19] Mircea Platon, Ortodoxia Pe Litere Îndreptar de fundamentalism literar. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 326.

footer