Revista Art-emis
Disciplina în societate PDF Imprimare Email
Pr. Vasile Marinescu   
Duminică, 20 Martie 2016 20:07

Pr. Vasile MarinescuÎn Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia 1975, pag. 269, cuvântul „disciplină" este explicat astfel: „Totalitatea regulilor de comportare şi de ordine, obligatorii pentru membrii unei colectivităţi; supunere liber-consimţită a membrilor unei colectivităţi faţă de dispoziţiile luate de organele superioare în scopul asigurării unei comportări şi ordini corespunzătoare".

Se ştie că unde nu este disciplină este dezordine. Iată ce scrie în acelaşi dicţionar despre dezordine şi dezordonaţi: „lipsă de ordine, neorânduială, lipsă de organizare, de disciplină, debandadă, tulburare, revoltă, răscoală; iar (despre oameni) - care nu este deprins cu ordinea; neglijent (în îmbrăcăminte, în modul de a-şi păstra lucrurile, în muncă, în felul de viaţă, în gândire)". Gândirea sănătoasă ne obligă să acceptăm faptul că disciplina în societate are un rol pozitiv şi o importanţă extraordinară, iar dezordinea, un rău de proporţii uriaşe care sapă adânc la temelia unei societăţi. Unul din cele mai grele lucruri este să pui în armonie răul cu binele; şi totuşi în lumea aceasta ele se găsesc laolaltă... şi această îmbinare produce durere şi fericire. Se ştie că omul îşi este lui însuşi cel mai bun prieten sau cel mai mare duşman. Adevărata disciplină e fondată pe autodisciplina celui ce comandă. De aceea, trebuie să ştim să ne poruncim nouă înşine, să ne învingem pe noi înşine. Se ştie că acest lucru nu este uşor, este chiar foarte greu, teribil de greu, dar printr-o educaţie puternică a voinţei se poate realiza. Disciplina nu este doar mersul armatelor, ea este şi cimentul societăţilor civilizate. Fără o conducere, fără un conducător, o casă, un oraş, o naţiune, neamul omenesc, lumea întreagă, nu pot dăinui. Întreg istoricul omului arată că el este o fiinţă socială, adică e creat din natură să trăiască nu ca individ izolat, ci în colectivitatea semenilor săi. Sub raport fizic, trupesc, în primii ani ai vieţii sale, omul este chiar mai puţin înzestrat decât animalele pentru a face faţă trebuinţelor sale de existenţă, şi de aceea el este avizat complet la ajutorul semenilor săi. Animalele îndată după naşterea lor sunt înzestrate cu îmbrăcămintea trebuitoare ca scut împotriva intemperiilor, cu arme fireşti de apărare împotriva duşmanilor, îşi află hrană corespunzătoare oferită gata de natură; au aptitudini instinctive pentru clădirea cuiburilor, vizuinilor, pentru pregătirea adăpostului lor, încât toată viaţa n-au aproape nimic de învăţat.

Omul însă apare în lume complet lipsit de toate acestea şi de aceea fără ajutorul semenilor săi ar fi incapabil să-şi conserve şi să-şi dezvolte existenţa sa. Dar, în schimbul avantajelor fizice de care-i lipsit în comparaţie cu animalele, omul este înzestrat cu funcţii spirituale, cu raţiune, voinţă şi sentiment. Aceste puteri spiituale servesc omului nu numai ca mijloc pentru satisfacerea trebuinţelor sale fizice, ci şi pentru satisfacerea unor trebuinţe superioare, mult mai complicate, iar sub raport spiritual, omul este şi mai mult avizat la colaborarea şi ajutorul semenilor săi. Deci, izolat, omul este ca şi dezarmat în faţa trebuinţelor vieţii. Faptul că individul se naşte, trăieşte, se dezvoltă şi-şi împlineşte misiunea sa în şi prin societate, că aceasta îi procură un ansamblu de condiţii şi de bunuri corespunzătoare existenţelor naturii omeneşti, şi că societatea pentru existenţa şi împlinirea misiunii sale are nevoie de munca şi de contribuţia membrilor ei, faptul acesta, evident, impune membrilor societăţii anumite datorii imperioase faţă de colectivitate. Pentru a se achita cât mai frumos şi cât mai bine de aceste datorii faţă de colectivitate - de societate - omul este chemat să-şi dezvolte aptitudinile fizice şi spirituale prin voinţă, disciplină şi educaţie de zi cu zi. Goehte afirmă că, „dintre toate popoarele lumii, poporul grec este acela care a visat visul vieţii cel mai frumos". Într-adevăr, idealul educaţiei în Grecia era îmbinarea armonică între bine şi frumos, cultivarea cât mai desăvârşită a corpului, dar şi a sufletului, aşa încât acestea să formeze un cosmos. „Oriunde ne îndreptăm privirile: la opera de artă, la ştiinţa şi viaţa politică a poporului grec antic, peste tot descoperim năzuinţa acestuia spre libertate, măsură, ordine şi armonie. Prin jocuri, prin gimnastică, prin cultivarea spirituală, pedagogii greci căutau să realizeze în sufletul tineretului ritmul şi măsura misterioasă a vieţii. Jocurile olimpice ne stau ca veşnică mărturie a credinţei de care erau mişcaţi grecii antici, că ritmul, măsura şi armonia sunt puterile ce trebui să stăpânească nu numai cosmosul, ci şi viaţa omului. Prin aceste puteri viaţa omului devine un microcosmos. Căci prin acestea viaţa sufletească primeşte o formă interioară. De aici importanţa mare pe care o aveau în educaţia tineretului operele clasice ale lui Homer, Hesiod, Eschil, Sofocle, Euripide, fiindcă se ştia că minunata regularitate a metricii acestora - a hexametrului - influenţează cultivator şi educativ asupra sufletului tineretului. Ca şi în artă, tot asemenea şi în filosofia antică greacă, domneşte aceeaşi năzuinţă după armonie. Filosofii antici greci au ajuns la concluzia că universul reprezintă o armonie desăvârşită. Empedocle fundamentează lumea pe corelaţia ritmică dintre iubire şi ură, iar pentru Democrit elementele fundamentale ale existenţei se formează după legile geometriei, fără să-l uităm pe Pitagora, care a vorbit nespus de frumos, despre armonia sublimă a sferelor. De altfel, toţi filosofii antici greci au fost chinuiţi de problema salvării sufletului uman de sub puterea ameninţării haosului şi ei căutau să facă acest lucru cu ajutorul măsurii, al proporţiei, al armoniei şi al unei discipline severe"[1].

O caracteristică fundamentală a poporului elen antic este năzuinţa după glorie. Dar, cum în mod firesc, îndrăgostirea de glorie putea să ducă şi la o luciferică încredere de sine, filosofia greacă îndeamnă mereu la stăpânirea de sine, la o perfectă linişte şi disciplină interioară. În dezvoltarea lui, spiritul antic grec are şi momente de decadenţă, de crize, dar, ceea ce ne minunează este faptul că de fiecare dată s-au ivit în momente de criză, spirite mari care au înţeles că ceea ce apune trebuie să renască într-o formă şi mai desăvârşită. Unul dintre cele mai mari şi mai măreţe spirite ale lumii antice greceşti este Socrate. „Şi nu virtutea lui ca atare este cea care ne farmecă, ci forma, modul de manifestare a acestei virtuţi, stilul ei doric. Simplitatea liniei, lipsa oricărui fard, a oricărei emfaze sentimentale"[2]. Toate descrierile îl prezintă pe Socrate ca pe un bărbat de o mare forţă fizică şi spirituală; o natură tare şi tenace, sever faţă de sine şi lipsit de pretenţii, curajos în luptă, rezistând greutăţilor şi încercărilor. Stăpânirea de sine - de reţinut acest lucru pentru tema noastră - nu era nimic de stăpânit, ci dimpotrivă, forţa unui spirit mare, care îşi stăpâneşte senzualitatea vulcanică şi un temperament plin de pasiune. Viaţa sa era o pildă de cumpătare şi sobrietate. „Cinci, şase pietre fundamentale susţin templul umanismului clasic, baza civilizaţiei europene. Lipsa uneia dintre ele ar schimba înfăţişarea acestei civilizaţii. Una dintre aceste pietre unghiulare este Socrate"[3]. Am făcut acest popas în lumea antică greacă, tocmai pentru a scoate în evidenţă uriaşul efort pe care trebuie să-l facă un popor pentru a se putea ridica la înalte culmi de civilizaţie. A plămădi un om din stâncă şi flăcări aşa cum era Socrate, presupune cea mai teribilă disciplină fizică şi mai ales psihică. Şi acum, când au trecut aproape 2.400 de ani de la moartea lui Socrate, s-ar părea că ştim foarte multe despre om. Ştim într-adevăr, dar nu ştim încă totul, pentru că omul este un infinit. „O serie de specialişti afirmă că nu se ştie prea bine ce este voinţa. Nu se cunoaşte suficient creierul pentru a explica toate mecanismele acestui prodigios instrument care cântăreşte aprox. 1 kg., iar jumătate dezvoltă şi o energie de circa 20 waţi. În forul de comandă (gândirea aliată cu voinţa), în instanţa care cenzurează reacţiile emotive momentane, precum şi tendinţele dictate de dispoziţii trecătoare, diminuând tensiunea «sentimentelor oarbe», mai figurează multe necunoscute"[4]. Cert este că, fără un consum de energie fizică, nervoasă, psihică, chiar cele mai comune scopuri rămân simple plăsmuiri utopice. Această înlănţuire de eforturi pe care le folosim în vederea realizării unui scop înseamnă de fapt disciplina de a voi. Un criteriu fundamental în educarea şi disciplinarea voinţei este acela de a voi utilul. Utilul este plăcut prin el însuşi; a trăi cu folos, a nu trăi în pierdere, este a trăi într-un mod plăcut, frumos. „Un individ nu are cu adevărat voinţă, decât când a ajuns într-un fel, să voiască involuntar binele" (Albert Leclére); a fi de folos umanităţii, a vrea dezinteresat binele, a te angaja trup şi suflet în acţiuni utile societăţii, patriei tale, poporului tău, ţie însuţi, este negreşit plăcerea supremă! Toţi oamenii au voinţă, dar nu toţi o pun în mişcare şi nu toţi au o voinţă disciplinată şi îndrumată spre bine. Faptul de a realiza anumite scopuri, implică învingerea anumitor obstacole (durere, oboseală, primejdie etc.). Cei care se feresc de ele nu au o voinţă disciplinată şi sunt nişte laşi şi fricoşi. Oare nu vitregia vieţii constituie tocmai piatra de încercare a adevăratelor caractere? Sau cum spune Blaga: „În clasica comparaţie a vieţii cu o corabie pe mare, s-a trecut cu vederea tocmai partea cea mai subtilă; o corabie învinge mai uşor valurile dacă poartă o greutate - aşa şi viaţa: greutăţile ce le purtăm ne fac mai sigură lupta împotriva valurilor întâmplării". Omul, este o trestie, dar o trestie gânditoare, spunea Pascal. De o mare importanţă este disciplina gândirii. Iată de pildă, să ne gândim o clipă la ce spune W. Whitman: „N-ai luat învăţătură decât de la cei care te-au admirat şi au fost îngăduitori faţă de tine şi de la cei care ţi-au făcut loc, pentru a-ţi putea continua drumul? N-ai luat învăţătură şi de la cei care ţi-au aşternut obstacole de-a curmezişul drumului tău, pentru a te împiedica să mergi înainte?" (Desigur, mai ales de la aceştia).

Viitorul aparţine fără îndoială celor doi oameni: omul care gândeşte şi omul care munceşte. Deşi a gândi înseamnă de fapt tot a munci, poate mult mai greu decât a munci fizic. Totul este, ca acolo unde suntem, acolo unde muncim să domnească spiritul de disciplină, de voinţă, de perseverenţă şi curaj. „Pentru mersul înainte al omenirii e nevoie de lecţii de curaj date de pe culme. Faptele îndrăzneţe străfulgeră istoria şi se numără printre marile lumini ce călăuzesc omenirea. Să încerci, să stărui, să fi statornic, să-ţi fi credincios ţie însuţi, să te iei la trântă cu destinul, să uimeşti catastrofa prin sânge rece, să înfrunţi puterea nedreaptă şi să nu-ţi pierzi cumpătul - iată pilda de care au nevoie popoarele şi lumina care le electrizează"[5]. Numai în felul acesta putem progresa, numai prin încordare, disciplină şi voinţă. Nici un pas înapoi! După ce înveţi să vrei, urmează munca cea mai grea dintre toate: călirea voinţei, întocmai cum fierul se căleşte pentru a rezista mai bine la eroziunea timpului. De ce noi oamenii n-am învăţa să învingem? Omul poate să-şi făurească soarta cu propriile sale mâini. Un exemplu celebru în acest sens este Demostene, mare om politic şi orator grec. E foarte impresionantă lupta acerbă a acestui om pentru a corecta prin propria voinţă, „ceea ce natura a creat deficitar". Şi el, nu a vrut prin înverşunata sa luptă cu propriile insuficienţe vreun scop meschin, minor, egoist; el a vrut să se ridice la cea mai înaltă elocvenţă pentru a înflăcăra cu verbul său sufletul atenienilor şi pentru a-şi îmbărbăta concetăţenii în campaniile împotriva tiraniei, pentru democraţie şi libertate. Cuvântările exersate de unul singur pe ţărm în vălmăşagul valurilor mării, pietricelele ţinute în gură, probele de oratorie efectuate într-un bordei săpat de el însuşi în pământ, nu sunt capricii ale unui ins bizar!

Din galeria voinţelor de fier putem prezenta mai multe exemple. Iată câteva: într-una din expediţiile sale, Alexandru Macedon trecea cu o parte din armata sa prin sudul Persiei, străbătând nisipul fierbinte din deşert. Trupele înaintau încet şi traversarea deşertului a avut urmări îngrozitoare; din cauza arşiţei, setei şi foamei au pierit numeroşi oameni, caii şi animalele de povară. Depărtându-se de coloană, un soldat a descoperit o groapă în care era puţină apă. Neavând nici un vas la îndemână, el îşi umplu cu apă coiful şi s-a grăbit să-i ofere preţioasa băutură lui Alexandru. Acesta s-a bucurat, dar înainte de a bea a întrebat:
- Pentru soldaţii mei este apă?
- Nu, îi răspunse oşteanul.
- Dacă nu este pentru ei, nu este nici pentru mine, zise Alexandru şi vărsă apa din coif.
Cu astfel de exemple ne putem foarte uşor da seama ce disciplină putea să fie în rândurile armatei lui Macedon! Oameni cu voinţă de fier au fost de asemenea şi în enciclopedia descoperirilor geografice: Cristofor Columb, Fernando Magellan - despre care se spune că era cel mai neclintit în marile schimbări ale sorţii; Vasco da Gama, descoperitorul căii maritime spre India, George Everest, ofiţer şi inginer geodez, care a împrumutat numele său celui mai înalt pisc pământean; Emil Racoviţă, întemeietorul speologiei, explorator pe vasul Belgica, al mărilor sudului; George Ştefănescu, geolog şi paleontolog, trecător peste multe meridiane etc. etc., toţi, oameni pilduitori prin efort şi creaţie.

Pe cei slabi, chiar numai apariţia unui obstacol îi face să dea înapoi; pe cei tari însă nu. Ei consideră pieirea ca pe o posibilitate, iar izbânda ca pe o certitudine. „Viaţa, nenorocirea, singurătatea, părăsirea, sărăcia, sunt câmpuri de luptă care-şi au eroii lor, eroi necunoscuţi, mai mari uneori decât eroii celebri. În luptele mici ale vieţii se fac multe fapte mari. Există fapte de vitejie dârză, neştiute de nimeni care se luptă în umbră, pas cu pas, împotriva năvalei fatale a necesităţilor. Biruinţă nobilă şi tainică, pe care n-o vede nici o privire, pe care nici un renume n-o răsplăteşte şi n-o salută nici o fanfară!"[6]. În fiecare din noi este un erou, dar trebuie trezit şi pus în mişcare. Cine zămisleşte eroii? Disciplina, voinţa şi tenacitatea. Dar, să nu amânăm pentru mâine. Datoria faţă de astăzi este şi datoria faţă de mâine. A trăi în viitor este aproape a trăi în prezent; dacă cei nouă meşteri mari, cu Manole zece, dimpreună cu voievodul purtător de mare poruncă, ar fi trăit numai în prezentul lor imediat, astăzi n-am avea splendida „doină de piatră", zidirea de la Curtea de Argeş, şi tot ce se vede pe acest „picior de plai". Voinţa oamenilor de a trăi în viitor se citeşte în viaţa fără moarte a construcţiilor nepreţuite, în viaţa nepreţuită a ideilor nobile, în graţia operei de artă, etc. Desigur, că şi nouă, preoţilor, ne revine marea şi uriaşa datorie de a sluji societatea cu cel mai sfânt devotament. Şi, de ce să n-o spunem, mai ales nouă şi mai ales de la noi se aşteaptă exemple de adevărată disciplină. Şi încă ceva: adevărată iubire. Aceasta este disciplina noastră: Iubirea „Şi nu iubirea contemplativă; faţă de aceasta, dragostea activă pare aprigă şi înfricoşătoare. Iubirea contemplativă este însetată de fapte mari, de lucruri pe care să le înfăptuiască numaidecât şi în aşa fel ca toată lumea să le vadă. Iubirea contemplativă te poate îndemna chiar să-ţi jertfeşti viaţa, cu condiţia să ţi-o jertfeşti cât mai repede, ca pe scenă, sub privirile tuturor, pentru a primi aplauze. În timp ce dragostea vie înseamnă străduinţa necontenită şi stăpânire de sine, pentru unii chiar o adevărată ştiinţă."[7]. Şi acest imperativ, este pentru astăzi, nu pentru mâine. Ce va fi mâine? Se fac pronosticuri pentru finele acestui al doilea mileniu. Specialiştii spun că în anii 2000, oboseala, memoria, stările senzoriale şi nivelul de voinţă vor putea fi reglate. Neliniştea filosofică faţă de necunoscutele viitorului trebuie privită ca un memento pe care omul şi-l adresează sieşi: „Ori ne asimilăm transformarea ca model de viaţă şi izbutim să o supunem voinţei noastre pe baza cunoaşterii legilor ei, ori vom fi zdrobiţi de proporţiile şi ritmurile crescând vertiginoase ale acestor transformări, devenind jucării în mâinile lor!" (Pavel Apostolul). Jucării în nici un caz nu vom deveni, ar fi prea trist pentru măreţia omului!
-----------------------------
[1] Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Istoria filosofiei antice, Ed. Instit. Biblic - Bucureşti 1982.
[2] C-tin Tsatsos, Aforisme şi cugetări, Ed. Univers, Bucureşti 1977.
[3] C-tin Tsatsos, op.cit.
[4] Calistrat Costin, Despre Voinţă, Ed. Albatros, 1977.
[5] Victor Hugo, Cugetări, Ed. Albatros Bucureşti 1982.
[6] Victor Hugo, op.cit;
[7] F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov Ed. Univers, Bucureşti 1982.

footer