Revista Art-emis
Distrugerea Cetății ca leagăn al Spiritului (3) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Nicolae Iuga   
Miercuri, 17 Februarie 2016 15:21

Ms. Meteore - GreciaApariția pe scena istoriei, în proximitatea Europei, a unei noi religii - Islamul - mai tânără decât creștinismul (azi mai viguroasă decât creștinismul), a ridicat cumva aceeași problemă: Spiritul marilor cetăți pre-islamice Ierusalimul și Roma, precum și al celor para-islamice, Bizanțul și Occidentul, trebuia distrus. Ierusalimul dărâmat de către romani a fost reconstruit ca loc sfânt musulman, la rivalitate cu cruciații occidentali, care au avut și ei o contribuție importantă la reconstrucția acestei cetăți ca loc sfânt creștin. Constantinopolul a fost cucerit de către turci la anul 1453, iar primul gest pe care l-au făcut cuceritorii, imediat, a fost să dea jos crucea de pe biserica Sfânta Sofia, să o înlocuiască cu semiluna și să transforme biserica în moschee. Urmează, în viitorul relativ apropiat, islamizarea Europei, lucru facilitat și de faptul că, în istoria recentă nu s-a ţinut cont de trecut.

Europa însăși a făcut gestul sinucigaș de a se decreștina singură

Interesant este că ruinele vechilor cetăți ale civilizației clasice greco-romane s-au păstrat mai bine, în mod involuntar și până la un punct, în lumea musulmană decât în Occident[13]. Siturile arheologice din Orientul Mijlociu și Africa de Nord s-au conservat mai bine, în multe locuri fundațiile și coloanele templelor și ale clădirilor publice sunt încă în picioare. Vechile orașe romane din Europa s-au conservat mai slab, tocmai pentru că - paradoxal - au fost locuite permanent. Este cazul - după Emmet Scott - cu siturile romane din orașe precum Londra, Paris, Cordoba, Regensburg etc[14]. Aici locuirea permanentă de către succesorii imediați, creștini, ai civilizației greco-romane a dus practic la dispariția vechilor cetăți. Pietrele au fost tăiate și reutilizate la construirea de palate, catedrale sau castele, iar ruinele rămase au fost acoperite treptat de moloz, gunoaie și mai apoi de pavaj. Spiritul lor, evident, a dispărut. Mult mai târziu, în unele locuri, fundațiile zidurilor vechi din perimetrele centrale ale orașelor europene de azi au fost excavate și acoperite cu sticlă, în scopul valorificării muzeale, dar „spiritul" turismului este cu totul altul decât Spiritul originar al ruinelor. În Orient și în Nordul Africii situația a fost cu totul alta. Oamenii noii civilizații musulmane, arabii și turcii, nu au locuit în vechile cetăți ridicate de civilizația greco-romană, unul dintre motive fiind și acela că zidurile, mozaicurile și statuile emanau un alt Spirit, „păgân" și idolatru, dar și datorită faptului că arabii erau, în majoritate, păstori nomazi. Uneori au distrus Cetatea veche și au remodelat-o în spirit musulman (de pildă Constantinopolul), dar cel mai ades au construit un alt oraș nou, fără statui, mozaic sau picturi, alături de Cetatea veche. Faptul că vechile cetăți au fost abandonate a permis o bună conservare a acestora, în diferite stadii, până în zilele noastre.

Un alt factor favorizant pentru păstrarea zidurilor vechi a fost deșertificarea zonei. Civilizația Islamică are o particularitate interesantă. În mentalul islamic, încă de la apariția acestei religii, o religie născută în sânul unor triburi nomade, era valorizat îndeosebi modul de viață al beduinului nomad și războinic. Vânătoarea și incursiunile de pradă asupra altor triburi (în limbajul de azi: tâlhăria la drumul mare) erau ocupații nobile, iar agricultura și meșteșugurile erau ocupații nedemne, rezervate claselor de jos[15]. Vechile orașe antice ale civilizației greco-romane, centre administrative, religioase, comerciale, militare și culturale, se bazau în schimb și pe practicarea agriculturii. Marile orașe din Asia Mică, Siria și Egipt - precum Efesul, Palmyra, Antiohia, Alexandria, Heliopolis etc. - erau locuri înfloritoare, pline cu grădini, iar împrejurimile (hinterlandul) erau irigate și amenajate în terase[16], pe care erau cultivate din abundență vița de vie, măslinul, smochinul, citricele etc., așadar aceste cetăți aveau economii puternice bazate pe exportul de ulei, fructe și vin. Deșertificarea acestor teritorii, începând cu secolul al VII-lea d. H., nu a avut la bază vreo cauză naturală sau vreo schimbare climatică, ci pur și simplu expansiunea triburilor arabe.

Arabii păstori nomazi au distrus direct sau indirect vechile lucrări de irigații rămase moștenire de la romani, ori le-a lăsat să se degradeze, pentru că nu erau interesați de ele. În locul agriculturii, expansiunea arabă a instalat cu repeziciune o economie bazată pe păstoritul nomad, ceea ce a dus la modificarea terenurilor de cultură în mod critic. După calculele făcute de către cercetărori[17], spre sfârșitul secolului al VIII-lea d. H. în Orientul apropiat și Nordul Africii existau aproximativ un milion de arabi, și fiecare familie de arabi avea o mică turmă de capre, între cinsprezece și cincizeci de capete, în total câteva milioane de capre. Nefiind băutori de vin, arabii nu au protejat în nici un fel culturile de viță de vie dar, mai mult decât atât, caprele au fost lăsate să roadă totul, nu numai vița de vie, ci tot ce era plantat de către om și tot ce era vegetație naturală în zonă. Dispariția sistemelor de irigații, a livezilor cultivate și a vegetației forestiere a condus la scăderea pânzei freatice, la erodarea cursurilor de apă și finalmente la deșertificare. Pe de altă parte, un precept moral din religia islamică (Jizya) permitea credincioșilor musulmani să trăiască pe seama „necredincioșilor", prin perceperea a diferite taxe (haraci) de la cei de altă religie, mergând până la jaful direct. Așa se face că populația autohtonă, compusă în principal din creștini și evrei, sărăcită de pe urma distrugerii culturilor și amenințată cu deposedările justificate religios, a părăsit treptat aceste ținuturi, emigrând în căutarea unui trai mai bun. În mai puțin de două sute ani, cetăți mari și faimoase din Orient și Africa de Nord au ajuns doar ruine acoperite cu nisipuri, stare în care s-au păstrat până în ziua de azi.

Ultimul puseu de distrugere fizică a cetăților din motive religioase s-a înregistrat chiar acuma, în contemporaneitatea imediată, la începutul secolului al XXI-lea. Pe data de 1 martie 2001, talibanii islamiști din Afganistan au distrus, evident în mod intenționat, prin dinamitare, statuile colosale ale lui Buddha, înalte de 40-60 metri, săpate prin secolele V-VI d. H. în pereții stâncoși ai muntelui Bamian[18], la o altitudine de peste 2.500 metri. Și mai recent, Palmyra. Palmyra a fost un oraș antic, situat în Siria, într-o oază, pe drumul caravanelor din zona deșertificată dintre Damasc și Eufrat, un nod comercial foarte important de pe vechiul „drum al mătăsii"[19], și care ilustrează perfect soarta orașelor orientale celebre ale antichității, până în zilele noastre. Prin secolul II d. H., sub stăpânire romană, Palmyra a cunoscut perioada sa de maximă înflorire, fiind ridicat la rangul de colonie romană. Oameni toleranți din punct de vedere religios, romanii au lăsat în picioare vechile temple ale lui Baal, la care s-au adăugat altele noi, au permis păgânilor să-și construiască temple proprii, după cum și ei au construit temple închinate divinităților greco-romane. În îndelungata sa istorie, orașul a fost expus mai multor războie și distrugeri, ultima reconstruire fiind efectuată sub împăratul roman Dioclețian (între anii 284-305 d. H.). Ulterior, acesta a fost un centru al creștinătății orientale, aici ființând și o episcopie. Dar apariția islamului și expansiunea arabă au dus la deșertificarea zonei și la transformarea orașului în ruine acoperite cu nisip. Erau, totuși, ruine interesante, bine conservate, cu amfiteatre și temple care s-au păstrat integral, deosebit de relevante pentru ce a însemnat civilizația greco-romană. Sub ocupația colonială britanică din secolele al XVIII-XIX-lea, ruinele Palmyrei au fost restaurate și li s-a dat o utilitate turistică, destinație păstrată și de statul sirian în secolul al XX-lea. Dar după destabilizarea Siriei de către S.U.A. & acoliții lor, începând cu anul 2011, această destinație nu a mai putut fi păstrată, turismul nu a mai putut fi practicat, teritoriul pe care se afla și Palmyra a fost ocupat de către Statul Islamic, pentru ca în vara anului 2015 templele și amfiteatrele conservate aici să fie dinamitate de către jihadiști. Faptul că aceste monumente de arhitectură făceau parte din patriomoniul mondial U.N.E.S.C.O. nu le-a spus nimic. Pentru ei erau simple vestigii amintind de o civilizație idolatră, aparținând necredincioșilor și atât. Încă o distrugere ireversibilă, încă o lovitură ireparabilă dată Spiritului obiectiv. Se va răzbuna oare vreodată Spiritul cetăților împotriva celor care le-au distrus? Și, dacă da, cum? Și când?

Distrugerea Spiritului cetăților indirect, prin turism

Practicarea turismului nu înseamnă o distrugere a zidurilor Cetății, dimpotrivă conduce la o restaurare și conservare poleită a lor, dar reprezintă o distrugere prin omisiune a Spiritului care a însuflețit odinioară aceste ziduri, constituie o denaturare a învelișului lor simbolic și a substanței lor simbolice. Adevărata semnificație a Spiritului îi scapă, pentru că turismul în genere înseamnă o falsă cunoaștere și o trăire prin procură. Cel care, în secolul XX, observă cu sagacitate această particularitate a cunoașterii este filosoful Martin Heidegger. După cum s-a mai spus, Omul lui Heidegger nu este dezvăluit decât prin straturile sale inferioare, acesta se caracterizează doar prin trei demersuri originare: eros, foame şi frică, dar sunt trăsături care nu pot fi neglijate când avem în vedere o ontologie a umanului[20]. După Heidegger, înțelegerea adevărată a lucrului este echivalentă cu o deschidere luminatoare asupra Ființei. Dar înțelegerea este precedată de privire, de o anumită reprezentare vizual-intuitivă a lucrului. Dar nevoia de a vedea și tendința de a vedea se pot manifesta și la modul „căzut" al Ființei, în calitate de curiozitate fără finalitate. Experiența simțurilor în genere este desemnată ca „vedere", chiar dacă este vorba și de alte senzații decât cele vizuale, „tocmai pentru că și celelalte simțuri, în virtutea unei anume asemănări, își însușesc funcția vederii, atunci când este vorba de cunoaștere, funcție în care ochii au preeminență"[21]. În lume, noi suntem ghidați de o anume privire ambientală și, atunci când avem răgaz, grija se preschimbă într-o astfel de privire. Dar curiozitatea devenită liberă nu este preocupată să vadă pentru a înțelege cele văzute, ci singura ei preocupare este de a vedea. Grija acestei vederi nu este una a intenționalității, adică de a surprinde ceva anume și de a fi în adevăr, ci acuma se manifestă posibilitățile abandonării de sine în lume. Curiozitatea caută doar excitația pe care o provoacă ceea ce este mereu nou și schimbarea permanentă pe care o aduce cu sine tot ceea ce îi iese în cale. Curiozitatea nu are nimic de a face cu contemplarea plină de uimire a cunoașterii științifice, a adevăratei cunoașteri. Curiozitatea goală înseamnă și pierderea oricărui loc stabil, călătoria, turismul ca o tendință de satisfacere temporară și perisabilă a unei curiozități veșnic nesatisfăcute și deci infinite, înseamnă în fapt o formă de manifestare a dezrădăcinării ființei umane, deși se crează aparența falsă, că cel care și-a satisfăcut toate curiozitățile ar cunoaște totul. Curiozitatea se însoțește cu flecăreala, cu discuția fără rost, aceasta din urmă este ceea care conduce curiozitatea, flecăreala ne spune ceea ce trebuie sau merită să fie văzut și citit.

Spiritul este erodat și denaturat de această curiozitate goală, fără sens, opusă curiozității epistemice. Exemplul clasic ar putea fi considerat cazul mănăstirilor de la Meteora, din Grecia. Meteorele, „locurile care ajung la cer", sunt în primul rând niște formațiuni geologice stranii, niște uriașe stânci verticale cu o înălțime de 300-400 metri, în Câmpia Tessaliei, în apropiere de Munții Pindului[22]. Pe micile platouri din vârfurile acestor stânci, au fost construite de către greci mănăstiri ortodoxe, prin secolele al XIV-XV-lea. Nu se știe cum au ajuns acolo sus primii oameni dar, pe timpul lucrărilor la mănăstiri, materialele de construcție și oamenii erau urcați, sute de metri, în coșuri trase cu funiile pe scripeți. Odată terminate aceste mănăstiri, viețuitorii de aici erau în sensul propriu izolați de lumea din afară, puteau duce o viață călugărească cu adevărat excepțională, iar sfintele lăcașuri nu puteau fi cucerite și jefuite de către armatele otomane. În vârfurile acestor piscuri au existat în total 24 de astfel de mănăstiri, cu o înfloritoare viață călugărească. Spun: „au existat", pentru că zidurile mai există și astăzi, dar majoritatea mănăstirilor sunt deja părăsite. Din cele 24 de mănăstiri inițiale, doar în 6 mai există viețuitori, în sensul vieții monahale. În vremurile de prigoană păgână turcească, mănăstirile au rezistat, fiind greu expugnabile. Abia în secolul al XX-lea, începând cu perioada de după Primul Război Mondial, într-o Grecie demult eliberată de sub ocupația turcească, a început declinul și apoi părăsirea mănăstirilor de către călugări, din cauza turismului. Mai întâi a fost croit un drum de-a curmezișul muntelui. Apoi s-au amenajat căi de acces pentru pelerini, din drum până în incinta mănăstirii, în stâncă s-au cioplit scări prevăzute cu balustrade, ori s-au construit pasarele, după caz. Apoi numărul mirenilor veniți la mănăstire s-a înmulțit continuu, iar numărul călugărilor a scăzut proporțional, pe măsură ce pelerinii se transformau în turiști.

Azi drumul la Meteore s-a lățit și s-a transformat în șosea asfaltată, încât două autocare cu turiști să poată trece unul pe lângă altul. La intrare în zona mănăstirilor, într-un fel de clădire cu rol de recepție, grupurile de turiști sunt întâmpinate de către fete și băieți în civil cu vorbe cordiale de bun venit, oamenii sunt serviți cu cu rahat cu apă rece, cu uzo sau coniac și cafea, după preferințe, undeva în niște săli din apropiere sunt organizate „workshopuri", unde pot fi văzuți și admirați indivizi dubioși în timp ce pictează icoane în producție de serie, icoanele sunt ieftine și gazdele fac totul ca toată lumea să se simtă bine. Duhul Mănăstirii a fost alungat din aceste locuri. În mănăstiri e forfotă, intră și ies în permanență grupuri mari de turiști, puținii călugări care au mai rămas sunt ocupați să rupă bilete de intrare și să conducă lumea prin muzeul mănăstirii, din difuzoare se aud încet cântări psaltice, la pangar se vând C.D.-uri, iconițe, mir, tămâie, ilustrate, precum și felurite „suveniruri". În biserica mănăstirii, slab luminată și răcoroasă, este liniște pentru că biserica este goală. „Turistul religios" mediu nu intră în biserică pentru a se ruga, el este lipsit de trăire religioasă autentică, fără o cultură teologică minimală și fără cunoștințe despre ceea ce a putut să însemne viața monahală, el este a-religios sau, în cel mai bun caz fals religios, un bigot cu mintea îmbâcsită de superstiții. El va face fotografii în continuu, va admira peisajul și, văzând interiorul chiliilor călugărești, se va mira cum de au existat oameni care au putut trăi în asemenea „condiții". Drumul asfaltat de la Meteore se termină brusc. La capăt este o barieră, iar mai sus pe vale urcă o cale îngustă, ca un drum forestier greu practicabil. Aici accesul publicului este interzis. Unii dintre călugării cu vocație din fostele mănăstiri au fugit din calea turismului religios, s-au retras aici, unde și-au construit alte chilii, iar alți călugări au plecat mai departe și s-au așezat la Muntele Atos. Ce nu au reușit să facă turcii cu sabia, în decursul veacurilor trecute, iată au reușit în zilele noastre turiștii creștini pașnici, dotaţi cu o simplă cameră de filmat.

Lucrurile se petrec la fel peste tot, inclusiv la noi în România. Politicieni, înalți funcționari publici și chiar ierarhi ai Bisericii nu mai văd rostul religios al mănăstirilor și le tratează ca pe niște mici intreprinderi, care trebuie să producă și ele ceva. Adică să producă bani, din „turismul religios" sau „ecumenic". Așa se face că la intrarea în mănăstiri au apărut parcări, înconjurate de mici prăvălioare pline de marfă kitsch. În incinta mănăstirii se construiesc hoteluri, călugării sunt salahori pe șantiere, iar călugărițele devin recepționere de hotel, cameriste, bucătărese și spălătorese. Turismul a devenit acuma o adevărată religie, într-o lume al cărei Dumnezeu este banul.
-------------------------------------
[13] Emmet Scott, The Fate of the Roman Cities of the Near East and North Africa, în: http://theunitedwest.org/the-fate-of-the-roman-cities-of-the-near-east-and-north-africa/ (consultat decembrie 2015).
[14] Ibidem.
[15] Vezi Ovidiu Drîmba, Istoria culturii și civilizației, vol. 2, ESE, București, 1987, p. 257.
[16] Emmet Scott, The Fate of the Roman Cities of the Near East and North Africa, în: http://theunitedwest.org/the-fate-of-the-roman-cities-of-the-near-east-and-north-africa/ (consultat decembrie 2015).
[17] Ibidem.
[18] https://en.wikipedia.org/wiki/Buddhas_of_Bamiyan (consultat decembrie 2015).
[19] https://ro.wikipedia.org/wiki/Palmira (consultat decembrie 2015).
[20] Nicolae Iuga, Filosofia contemporană despre morala creștină, Ed. Paralela 45, București, p. 128.
[21] Martin Heidegger, Ființă și timp, trad. rom. de G. Liiceanu și C. Cioabă, Ed. Humanitas, București, 2003, p. 233-234.
[22] http://travel.descopera.ro/5754144-Meteora-a-cu-un-pas-mai-aproape-de-ingeri

footer