Revista Art-emis
Distrugerea Cetății ca leagăn al Spiritului (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Nicolae Iuga   
Duminică, 07 Februarie 2016 19:17

Prof. dr. Nicolael Iuga, art-emisComandantul oștirilor Iosua a avertizat poporul că Cetatea Jerichonului se află sub „blestemul" Domnului (Iosua, VI, 17), în traducerea Septuaginta pentru „blestem" fiind folosit cuvântul „anathema". Termenul anathema este ambiguu și ambivalent. Creștinismul a păstrat termenul anathema numai cu sensul de blestem. Dar în vechime, a fi sub anathema Domnului, însemna și să fie o ofrandă adusă divinității, un lucru „afierosit", dedicat, consacrat Domnului, dar și să fie un lucru blestemat, care trebuie să fie nimicit, ca jertfă. Sensul primitiv al jertfei sângeroase era chiar acesta: prin arderea animalului de jertfă se oferea și „hrană" divinității - și trebuie să avem în vedere că divinitatea nu consuma, prin primirea fumului de la arderea jertfei, lucruri „blestemate", ci numai pe cele mai pure, mai „binecuvântate", care îi erau aduse de către oameni ca ofrandă voluntară - dar jertfa însemna și nimicirea unei ființe vii, om sau animal, precum și distrugerea sau arderea unor lucruri utile omului, cu scopul de a învedera caracterul absolut și nemuritor al Zeului. Omul, animalul sau lucrul care urmau să fie jertfite, erau în același timp și „blestemate", în sensul de a fi destinate să piară imediat. De-a lungul mileniilor, practica jertfei a funcționat ca o teribilă pedagogie socială, spre a-i învăța pe oameni că toate sunt pieritoare, numai Zeul este nepieritor. În plină modernitate, un filosof de talia lui Hegel relevă că „istoria universală nu este tărâmul fericirii [...], ci cel al slăvirii lui Dumnezeu"[8]. Adică tot ce este alteritate față de Idee are un caracter finit, tot ce este determinat trebuie să piară - aceasta este semnificația „slăvirii lui Dumnezeu": evidențierea în acest fel a măreției copleșitoare, a caracterului veșnic și nepieritor al lui Dumnezeu.

În ordinul de luptă dat pentru atacarea Jerichonului, Iosua arată clar și răspicat că Cetatea este „sub blestem", adică tot ce există în Cetate trebuie adus ca „jertfă" Domnului. Va fi cruțată numai femeia care a trădat în favoarea lor, „desfrânata" Rahab, cu casa ei. Iosua dă dispoziții aspre ca „tot ce este aur și argint și aramă și fier să fie duse în visteria Domnului" (Iosua, VI, 19) și tot ce este ființă vie: „bărbat și femeie și tânăr și bătrân și vițel și oaie și asin" (Iosua, VI, 21) să fie trecut prin ascuțișul sabiei. Apoi Iosua a rostit blesteme cumplite, inclusiv la adresa acelora care, pe viitor, vor încerca să mai refacă această Cetate. A fost un veritabil holocaust, dar și un război în care soldații învingători nu au avut voie să ia absolut nimic, nici un fel de pradă de la victimele lor, pentru că totul era afierosit Domnului. Un luptător oarecare, Acan din tribul lui Iuda, a ascuns ca să păstreze pentru sine o mantie brodată și două sute de monezi de argint. A fost descoperit, a fost condamnat la moarte și executat, împreună cu întreaga sa familie (Iosua, VII, 20-26). Vechea cetate a Jerichonului - după opinia lui Toynbee cel mai vechi oraș fortificat de pe pământ - prezenta unele particularități interesante. Situat la aproximativ 250 de metri sub nivelul mării, locul era ca o adevărată fortăreață naturală inexpugnabilă, apărată de munți abrupți în Est și Vest și de Marea Moartă în Sud. Era o oază de mari dimensiuni, un teren fertil irigat natural de apele râului Iordan. La momentul cuceririi și distrugerii complete a lui de către triburile ebraice, orașul avea o vechime de aproximativ zece mii de ani și era o fortăreață cheie din punct de vedere strategic[9]. Pe aici trecea, din antichitatea cea mai îndepărtată, unul dintre drumurile principale care lega două civilizații străvechi, Mesopotamia și Egiptul. Zidurile acestui oraș au fost ridicate cu cel puțin o mie de ani înainte de apariția agriculturii în Egipt și Mesopotamia și cu patru mii de ani înainte de construirea piramidelor. Locuitorii Jerichonului au avut contribuții importante la constituirea vechilor civilizații, aceștia practicând cultivarea grâului, domesticirea animalelor, țesătoria și confecționarea ceramicii. Tot lor li se atribuie inventarea carelor de luptă, preluate de aici de către faraonii egipteni.

Azi se mai poate vedea tell-ul vechii cetăți și ruini excavate întinse pe câteva hectare. „Tel"-ul, ca fenomen arheologic, este un fel de colină, în vârful căreia se află așezată o cetate veche sau ruinele unei cetăți. Numai că nu este o colină strict naturală și nici nu este contruită artificial cu intenția de a înălța cetatea în raport cu solul, ci este o ridicătură de pământ și piatră produsă, în mii de ani, din ruinele succesive ale cetății peste care s-a clădit din nou, praf, cenușă și aluviuni depuse în timp, în urma unor repetate cuceriri, dărâmări și reconstruiri ale cetății în cauză. Cu cât o cetate este mai veche și a fost dărâmată și reconstruită de mai multe ori, cu atât tellul său este mai înalt. Multe dintre vechile cetăți din Orient mai păstrează în compunerea denuimirii și prefixul „Tel". Telul Jerichonului are azi înălțimea de 20 de metri și în el s-au descoperit un număr de 23 de straturi diferite, fiind așadar rezultatul a tot atâtea cuceriri, dărâmări și reconstruiri derulate în decursul a peste zece milenii[10]. La stratul care corespunde perioadei intrării israeliților în Chanaan (sec. XIV î. H.), s-au găsit peste tot resturi carbonizate, dovadă a unui incendiu devastator. În antichitate, după distrugerea relatată în Biblie (Cartea lui Iosua), Jerichonul a mai fost reconstruit și dărâmat de două ori. Odată de către regele israelit Ahab (873-852 î. H.), apoi de către mai celebrul Irod cel Mare (74-4 î. H.). Acesta din urmă a reconstruit orașul, ca reședință de iarnă a sa, dar nu pe telul vechi, ci alături, la vreo 2 kilometri spre nord-est. Jerichonul lui Irod era un oraș modern, după standardele epocii eleniste, cu palate, apeducte, hipodrom și teatru. Acesta era Jerichonul contemporan lui Iisus Christos, la care se face referire în Evanghelii.

Sigur, cucerirea Jerichonului de către triburile ebraice a avut cel puțin două mize. Una a fost jefuirea cetății de metalele prețioase pe care le poseda - și Jerichoinul chiar era un oraș foarte bogat - metale care au mers la „visteria Domnului", deoarece îi erau necesare lui Iosua pentru echiparea armatei și pentru finanțarea campaniilor sale viitoare, dar aceasta nu explică distrugerea cetății cu atâta ferocitate, în întregul ei. Miza mai importantă era alta, aceeași în cazul tuturor orașelor vechi dărâmate până la temelii, era uciderea Spiritului Cetății. Este de presupus că vechii locuitori ai Jerichonului aveau o religie proprie, dar o religie politeistă, senzuală și idolatră, iar cuceritorii evrei monoteiști trebuiau feriți să nu se contamineze cu practicile acestei religii „păgâne". Scopul distrugerii complete a Cetății era de fapt distrugerea Spiritului care a sălășluit aici. Și tot astfel s-a procedat și cu alte cetăți din zonă, cucerite de către triburile ebraice. Între alte tel-uri celebre din Orient ar fi și Tel Megiddo, în ebraică „Har Megiddo" (Muntele Megiddo) denumire care, prin fuziune și corupere lingvistică, a dat în greacă cuvântul „Armaghedon", locul apocaliptic al luptei finale între Bine și Rău. Telul, amenajat azi ca muzeu, aflat pe teritoriul statului Israel (la aprox. 30 km. sud-est de Haifa), a fost de asemenea o cetate locuită fără întrerupere timp de peste șase mii de ani. Săpăturile arheologice au scos la iveală 26 de straturi de locuire, pe un tel înalt de aproximativ 30 de metri. Cetatea, ținând de civilizația ugarită, avea o importanță strategică cu totul aparte. Cine o deținea, putea controla vechiul drum de la Egipt - Ierusalim - Damasc - Babilon, dar și ieșirea civilizațiilor assiro-babiloniene la Marea Mediterană, pe cursul văii Izreel. De aceea, Har Megiddo a fost teatrul mai multor bătălii decisive de mare amploare, de la luptele faraonilor egipteni cu hicsoșii (sec. XV î. H.) și cucerirea cetății de către regele evreu Solomon (sec. X î. H.), până la primul război mondial.

Ierusalimul este un oraș celebru și oraș sfânt pentru cele trei religii monoteiste, în ordine cronologică: iudaism, creștinism și islamism. În limba ebraică Ierușalaim înseamnă: „orașul sfânt al păcii", ca o ironie cruntă pentru îndelungata sa istorie zbuciumată și sângeroasă. Ierusalimul, un oraș vechi de cinci mii de ani, a fost atacat de 52 de ori, a fost cucerit și recucerit de 44 de ori, a fost asediat de 23 de ori și a fost distrus complet de 2 ori[11]. Dar, din punctul de vedere al Spiritului, putem spun e că Ierusalimul a fost distrus de trei ori. Mai întâi, regele evreu David (sec. al XI-lea î. H.) a cucerit vechiul oraș canaanean Șalem, l-a dărâmat și l-a reconstruit sub denumirea de Ierușalaim și l-a transformat în capitală a sa, după care fiul și succesorul său, celebrul și înțeleptul rege Solomon, a ridicat aici Templul, a zidit un palat regal și a întărit zidurile cetății. Apoi, pe la începutul sec. VI î.H., regele babilonian Nabucodonosor al II-lea, a cucerit Ierusalimul, a dărâmat tot, Templul, palatul regal, zidurile cetății și a deportat populația în Babilon. După mai puțin de un secol, evreii reușesc să se întoarcă din captivitatea babiloniană și cu timpul reconstruiesc totul, Templul, palate și ziduri de apărare. Ultima distrugere a Ierusalimlui a fost efectuată de către romani în anul 70 d.H., orașul fiind încă o dată dărâmat în totalitate. Telul Ierusalimului măsoară aproximativ 15 metri. Actualele ziduri ale Ierusalimului au fost reconstruite sub stăpânire turcească, în prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Troia a fost de asemenea un oraș deosebit de vechi, situat pe coasta Asiei Mici. Celebrul război troian, în cursul căruia aheii asediază, cuceresc și distrug cetatea Troiei a avut loc spre sfârșitul sec. al XIII-lea î. H. și începutul sec. al XII-lea î. H., dar cercetările arheologice moderne au arătat că, până la războiul cu aheii, cetatea Troiei mai fusese cucerită, dărâmată și reconstruită de cel puțin șase ori. Spiritul său a fost ucis de tot atâtea ori, dar a renăscut de fiecare dată ca fiind altul, ca Spirit al unei alte cetăți. Războiul troian, ca și războaiele din vechea Palestină despre care se relatează în Biblie, a rămas celebru în istoria universală, deoarece a fost narat în opere literare nemuritoare, în epopeile homerice. Atunci Cartea a reușit să salveze câte ceva din Spiritul cetăților distruse ireversibil. În linii mari, poemele homerice au însemnat pentru civilizația greacă ceea ce a însemnat Biblia (i. e. Vechiul Testament) pentru civilizația iudaică. În cazul războiului troian, nu se punea problema distrugerii Spiritului cetății, pentru că Troia făcea parte din aceeași civilizație și avea aceeași limbă și religie, ca și aheii din perioada arhaică. Dar, potrivit „Iliadei", aheii nu s-au mărginit la cucerirea cetății și masacrarea tuturor locuitorilor din Troia, ci au procedat și la „profanarea templelor" (cum zice Homer), deci au păcătuit împotriva Spiritului în mod explicit, intenționat, din exces, inutil și contraproductiv, ceea ce atras mânia zeilor. Astfel că la întoarcerea acasă, după cum ne spune mitologia, mulți dintre cei care au scăpat cu viață din război și-au găsit sfârșitul pe marea bântuită de furtunile provocate de furia lui Poseidon.

Am luat ca exemple doar aceste câteva cazuri de cetăți mai vechi din Orient, pentru că acestea ilustrează mai clar înverșunarea de a distruge o cetate, cu scopul de a-i distruge Spiritul emanat de ea. Bineînțeles că faptele nu se rezumă doar la aceste cetăți cu o vechime considerabilă, iar pornirea barbară de a distruge cetăți și orașe în întregime cu acest scop nu se oprește la Antichitatea îndepărtată. Au venit la rând cetățile ridicate de civilizația clasică greco-romană. Unii istorici contemporani au observat un fapt interesant, relevant pentru contextul cercetării noastre. De exemplu istoricul englez Hugh Elton[12] a studiat, din punct de vedere militar, Imperiul Roman târziu, dintre anii 350-425 d. H., respectiv cauzele decăderii lui. Concluziile lui sunt surprinzătoare. Prăbușirea militară a Imperiului nu s-a datorat unor cauze din afară. Forțele militare barbare erau reduse, prin comparație cu cele ale Imperiului Roman, iar atacurile lor erau lipsite de coerență. Cu toate acestea, legiunile romane puteau fi înfrânte cu ușurință. Cauza a constat în ceea ce s-a numit „barbarizarea" armatei romane, adică recrutarea de soldați născuți în afara Imperiului. Pe măsură ce numărul acestor soldați a crescut exagerat, performanțele armatei au scăzut. Problema a fost că soldații respectivi nu mai erau nici educați și nici animați de Spiritul Romei. Roma, ca spirit, a însemnat nu doar Cetatea Eternă, foarte tânără prin comparație cu vechile cetăți ale Orientului, fundată abia pe la jumătatea secolului al VIII-lea î. H., ci a însemnat întregul sistem de civilizație și Spiritul din cetățile întemeiate de romani pe tot cuprinsul Imperiului, urmând Roma ca model.
- Va urma -

--------------------------------------
[8] G. W. Fr. Hegel, Prelegeri de filosofie a Istoriei, Ed. Academiei, București, 1968, p. 29.
[9] http://www.crestinortodox.ro/religie/ierihon-cel-vechi-oras-lume-67453.html
[10] Gates, Charles, "Near Eastern, Egyptian, and Aegean Cities", Ancient Cities: The Archaeology of Urban Life in the Ancient Near East and Egypt, Greece and Rome. Routledge. 2003, p. 18
[11] Moment Magazine. Archived from on 3 June 2008, According to Eric H. Cline's tally in Jerusalem Besieged.
[12] Vezi: Hugh Elton, Warfare in Roman Europe, Oxford University Press, 1998.

footer