Revista Art-emis
Distrugerea Cetății ca leagăn al Spiritului (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Nicolae Iuga   
Miercuri, 03 Februarie 2016 20:08

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga, art-emisDistrugerea Spiritului cetăților în mod direct, prin război

Există, probabil, un „cadru congenital" - cum spunea G. Călinescu - al specificului național al fiecărui popor de pe pământ și acesta este dat de două coordonate: arhitectura și limba[1], ca depozitare principale ale Spiritului acelei etnii determinate. Vechile cetăți sunt, fără îndoială, și cele mai vechi depozitare ale Spiritului obiectiv, pentru că sunt considerabil mai vechi decât cărțile, care sunt depozitare ale limbii, pentru că există orașe din perioada neolitică, Jerichon sau Lepenski Vir, construite cu 10.000-12.000 de ani înainte de Hristos, deci cu mult „înainte de inventarea primelor sisteme de scriere din lume"[2]. După Toynbee, orice oraș, din antichitatea îndepărtată și până la revoluția industrială, a îndeplinit mai multe roluri: industrial, politic, militar, cultural sau religios. Orașele s-au deosebit unele de altele datorită predominanței uneia sau alteia dintre aceste activități, sau a două-trei astfel de activități conjugate, rezultând centre comerciale, capitale politice și administrative, orașe strategice sau orașe cu un pronunțat prestigiu simbolic și religios, orașe considerate sfinte, depozitare privilegiate ale Spiritului. Într-o oarecare măsură fiecare oraș are o atare dimensiune, putea fi considerat sfânt[3] până în urmă cu vreo sută de ani, pentru că în mod tradițional cea mai importantă clădire dintr-un oraș era aceea a locului de rugăciune: biserica, moscheea, templul. Abia în secolele al XIX-XX-lea au început să apară coșuri de fabrică, hoteluri, clădiri administrative etc. care să depășească în înălțime turlele bisericilor. Există multe orașe, atât în Orient cât și în Occident, care s-au format de fapt în jurul unor mănăstiri, ca metocuri, dar după o vreme oarecare faptul a fost uitat, biserica s-a transformat bunăoară în moschee și a primit o altă denumire, rămânând doar numele mănăstirii trecut asupra orașului. Cazul orașului Sofia, capitala Bulgariei, ar putea fi considerat ilustrativ în această privință. La fel stau lucrurile și cu multe cu orașe formate în jurul unor abații, în Europa Occidentală.

Există și orașe sfinte ca atare, celebre, cum ar fi Ierusalim, Benares sau Mecca. Caracterul sfânt al acestor orașe a fost dat de asocierea cu o ființă omenească considerată sfântă[4], Iisus Christos, Gautama Buddha sa Mahomed. Bethlehem sau Nazareth sunt pentru creștini „locuri sfinte", pentru că aici s-a născut și a copilărit Iisus, iar Ierusalimul este sfânt datorită patimilor, morți și învierii Sale. La Benares, loc sfânt pentru budiști, a avut revelația și și-a început viața publică și misiunea religioasă Gautama Siddhartha, care aici s-a luminat spiritualicește, devenind „Iluminatul" (Buddha) și aici și-a ținut prima predică celebră, care a schimbat fața lumii. Mecca și Medina sunt locuri sfinte pentru musulmani, primul fiind orașul de naștere al Profetului Mahomed, iar celălalt orașul adoptiv. Roma este loc sfânt pentru creștini, pentru că aici a avut loc, potrivit tradiției, martirajul apostolilor Petru și Pavel. Anumite orașe din lumea arabă - Karbala, Mashhad, Najaf, Kufa - sunt locuri sfinte pentru musulmani, pentru că aici au fost martirizați (asasinați) unii dintre primii imami și succesori ai Profetului. Apoi mai sunt locuri sfinte ale creștinilor unele orașe unde s-ar fi petrecut apariții misterioase ale Sfintei Fecioare Maria sau ale unor sfinți: Lourdes (în Franța), Fatima (Portugalia), Guadalupe (Mexic), Compostela (Spania) etc. De asemenea, numeroase orașe sfinte au populat și Grecia pre-creștină - Olympia, Eleusis, Delphi, Efes etc. - ca reședințe preferate ale unor zei ai locului.

În opinia noastră, fiecare oraș vechi poate fi considerat sfânt în felul său, fiecare oraș are o anume sfințenie intrinsecă, dată de caracterul unic și non-multiplicabil al arhitecturii sale și de absoluta unicitate geografică a așezării sale. Cu alte cuvinte fiecare oraș este, într-o manieră individuală, un anume depozitar al unui spirit, al Spiritului însuși. Iar distrugerea unui singur monument de arhitectură sau, cu atât mai grav, al unui oraș în întregul lui înseamnă distrugerea definitivă și ireversibilă a unui suport al Spiritului. Spiritul întruchipat în arhitectura fostului oraș nu mai rămâne după distrugere să locuiască aici, pe pământ, ca o pasăre de noapte printre dărâmături, ci părăsește complet lumea aceasta, fără să mai revină sau să mai reînvie vreodată. Și acesta este iarăși un mare păcat, de neiertat, împotriva Spiritului. Însuși Poetul nostru Mihai Eminescu, într-o poezie poate mai puțin cunoscută, arată peremptoriu că distrugerile de acest fel, păcatele de acest fel împotriva Spiritului nu pot fi iertate nici chiar de către Bunul Dumnezeu: „[...] Știm a fi strănepoții acelui vechi păcat/ Ce seminția Cain în lume o a creat./ De n-o-mbrăcăm în pilde, e semn c-am înțeles, / Că-n noi este credință, ce-n alții e eres./ Căci eretic e tiranul, ce Crucii se închină / Când hoardele-i barbare duc moarte și ruină./ În van cu mâni uscate se roagă, țiind strana, / Desupra lui cu aripi întinse stă Satana./ Degeaba lângă patu-i alături stă sicriul / Când gloatele-i pe lume au tot întins pustiul./ Ce Dumnezeu e-acela care-ar putea să-l ierte / Că țări întregi schimbat-au în întinsori deșerte?". (Preot și Filosof).

Sigur, în istorie au existat și există războaie de când e lumea, războiul pare a fi un fapt oarecum natural și o funcție naturală a popoarelor - în istoria umanității mai bine cunoscute, cam de cinci milenii și jumătate încoace până în secolul al XX-lea, au existat aproximativ 14.500 de războaie[5], soldate cu peste 3,5 miliarde de morți - iar operațiunile de război implică evident și distrugerea unor cetăți. Au existat cazuri în care, în urma războaielor, au dispărut pentru totdeauna civilizații înfloritoare și împărății puternice, au fost distruse ireversibil creații strălucite ale geniului uman. Cei care reflectează asupra ruinelor sunt copleșiți de tristețe, în fața zădărniciei celor mai mărețe realizări ale omului. Tema ruinelor nu este numai o temă de inspirație pentru poezia romantică, ci și o temă de reflecție pentru filosofie. Cetăți vechi au ajuns ruine nu numai prin curgerea inevitabilă a timpului și lucrarea inconștientă a naturii, prin cutremure de pământ sau incendii provocate de fulger etc., ci și prin voința conștientă a oamenilor. Cetăți vechi au fost distruse și demolate intenționat. Problema este: dacă a fost numai voința oamenilor, sau a fost și voința lui Dumnezeu? Și, dacă da, în ce măsură a fost voința lui Dumnezeu și în ce măsură a oamenilor, care a prevalat? Sau dacă nu cumva, retrospectiv, oamenii au găsit bună ideea de a se disculpa pentru crima și barbaria lor, punând aceste distrugeri ireversibile exclusiv în seama voinței lui Dumnezeu?

Prima - și probabil cea mai veche - descriere realistă și amănunțită a distrugerii unui oraș în totalitate, o avem într-un document a cărui veridicitate istorică nu a fost pusă în mod semnificativ la îndoială, adică în Biblie. Este vorba de cucerirea celui mai vechi oraș cunoscut din lume, Jerichonul, oraș distrus de către triburile ebraice, undeva pe la jumătatea mileniului al II-lea înainte de Christos. Retorica este aici una specifică teocraţiei în genere. Retorica şefilor militari ai triburilor evreieşti, a lui Moise şi Iosua, începe invariabil cu: „Ascultă Israel, Domnul Dumnezeul tău îţi cere..." (Deut., XX, 3 etc.). Mai mult, după stilul în care este redactat textul, nu conducătorii ci Dumnezeu Însuşi se adresează direct poporului, prin gura conducătorilor, prefaţând fiecare imperativ sau legiuire particulară cu o retorică a anamnezei: „Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului. [...] Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului cu mână tare şi cu braţ înalt..." etc. Conducătorul poporului, profet sau comandant de oşti, nu este aici altceva decât un intermediar între divinitate şi popor, un simplu executant și un instrument prin care se rosteşte cuvântul şi voinţa neînduplecată a lui Yahve. Au trebuit să treacă patruzeci de ani, mai înainte ca israeliţii să poată intra prin război în posesiunea efectivă a moştenirii promisă de atâta timp, ca ei să devină dintr-o masă eterogenă de sclavi un popor emancipat, unit şi disciplinat. În acest timp, potrivit unor autori[7], cele douăsprezece triburi ebraice au ajuns să poată aduna sub arme până la patruzeci de mii de oameni, o cifră considerabilă pentru vremea aceea, o armată mare şi puternică, aşa cum alte popoare vecine din Canaanul antic nu puteau să o facă. Capacitatea de a strânge cu uşurinţă o armată atât de numeroasă prin raport cu populaţia totală a etniei în cauză, o armată deosebit de eficientă şi cu caracter cvasipermanent se explică tocmai prin motivarea religioasă a războiului. Mentalul colectiv de atunci al poporului evreu spunea că participarea la război era o datorie religioasă, cea mai importantă datorie religioasă, deoarece războiul era decis de Yahve şi Însuşi Yahve participa la război, în sprijinul poporului său. Scopul războiului era de asemenea clar, era vorba de un popor pe care Yahve l-a ales, ca să-i fie Lui „împărăţie preoţească şi neam sfânt" (Exod, XIX, 6), popor care trebuia să se stabilească în pământul făgăduit lui încă din timpul revelaţiei avraamitice. Şi astfel îndelung râvnita Ţară a Făgăduinţei a fost luată în stăpânire, în cea mai mare parte a ei, într-un timp scurt, pe parcursul unor campanii militare sângeroase purtate sub comanda aceluiaşi conducător religios, politic şi militar, Iosua fiul lui Navi.

Războiul, deși era unul religios și, deci, se bucura de asistența nemijlocită a Zeului, era purtat de către oameni cu deosebită prudență, după toate regulile artei militare. Mai întâi șeful militar trimite spioni, ca să iscodească țara și cetatea Jerichonului (Iosua, II, 1 și urm.). Aceștia au intrat în cetate și au tras la un han, care era totodată și un soi de bordel, „casa unei desfrânate, al cărei nume era Rahab". În contiunare, faptele sunt povestite cu un remarcabil lux de amănunte. Cei doi spioni stârnesc suspiciuni, sunt căutați de militarii regelui Jerichonului, dar sunt salvați de către Rahab, care mai întâi i-a ascuns, iar mai târziu, la adăpostul întunericului, i-a slobozit cu niște funii peste zidul cetății. Spionii reușesc, așadar, să găsească și un trădător în Cetate și să se întoarcă vii la Iosua, cu informații deosebit de prețioase. Tactica de luptă, modul de atacare și cucerire a Jerichonului, au fost dictate de asemenea amănunțit chiar de către Yahve Însuși. A început cu războiul psihologic, menit să sporească teama locuitorilor cetății, cu o procesiune aparent neagresivă, dar terifiantă. Cetatea a fost înconjurată zilnic, timp de șase zile, de către întreaga oștire a triburilor ebraice, în mijlocul ei aflându-se Chivotul cu Tablele Legii, purtat de preoți care cântau amenințător din trâmbițe, iar în a șaptea zi cetatea a fost înconjurată de șapte ori, semnalul de atac fiind dat de preoții care cântau din trâmbițe; atunci tot poporul izraelit „a strigat cu glas mare și puternic și zidurile cetății s-au prăbușit până la pământ" (Iosua, VI 3 - 20). Foarte probabil războiul psihologic a fost combinat cu diversiunea. Asediații au fost atrași să urmărească nemaivăzuta procesiune militaro-religioasă care a înconjurat cetatea timp de o săptămână, procesiune menită să le distragă atenția, în timp ce unii asediatori experimentați vor fi săpat la baza zidurilor cetății, cauzând prăbușirea acestora.
- Va urma -
-------------------------------------------
[1] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941, p. 885 și urm.
[2] Arnold Toynbee, Orașele în mișcare, trad. Leontina Moga, Ed. Politică, București, 1979, p. 79.
[3] Idem, p. 207.
[4] Idem, p. 213.
[5] Ioan Jude, Paradigmele și mecanismele puterii, EDP, București, 2003, p. 326.
[6] Nicolae Iuga, Șovinismul de mare putere, Ed. Grinta, Cluj Napoca, 2014, p. 32.
[7] Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, ESE, Bucureşti, 1985, p. 183.

footer