Revista Art-emis
Monahismul PDF Imprimare Email
Pr. Vasile Marinescu   
Duminică, 17 Ianuarie 2016 17:45

Pr. Vasile Marinescu, art-emisViaţa creştină fiind o „artă duhovnicească", starea monahală e, aşa cum spunea părintele S. Bulgakov, „arta artelor", arta sufletului care trebuie să exprime frumuseţea duhovnicească. În aşa numitele „Novele" ale lui Justinian, se spune că viaţa monahală şi contemplaţia sunt un lucru sfânt, folositor tuturor cetăţenilor din pricina curăţiei lor şi a mijlocirilor sau rugăciunilor făcute de monahi pentru binele comun. Sau împăratul Alexie Comnenul care spunea că: nu crede că a împlinit vreodată voia lui Dumnezeu, şi de aceea este convins că tot ceea ce i-a dat Dumnezeu în viaţă, i-a dat datorită cucernicelor rugăciuni ale sfinţilor monahi şi încrederii pe care o are în ei. Referitor la monahismul vechi şi răsăritean, e foarte important să ne amintim că în toate epocile monahii au fost principalii reprezentanţi ai mişcărilor din interiorul vieţii Bisericii şi între ei găsim mulţi autori de scrieri duhovniceşti rămase importante de-a lungul veacurilor. Monahii au păşit pe urmele vechilor profeţi biblici şi au parcurs aceeaşi cale pentru a ajunge la ascultarea lui Dumnezeu. Există personaje vechi-testamentare care au devenit prototipuri ale neamurilor. Pentru a urma glasul lui Dumnezeu, Avraam şi-a părăsit casa şi patria. Iacob s-a învrednicit de vederea scării îngerilor datorită „simplităţii" sale (Cf. Fc. 25,27). Moise va rămâne cel mai relevant exemplu de acţiune şi contemplaţie, iar potrivit cuvintelor Sfântului Antonie cel Mare, exemplul prin excelenţă al vieţii monahale pentru ascetul creştin avea să fie mai cu seamă marele iubitor de liniştiri care a fost Ilie. Un precursor al monahismului poate fi de asemenea Origen. Sfântul Grigore Taumaturgul vorbeşte cu nostalgie de cei cinci ani petrecuţi la Origen în comunitatea ucenicilor săi. Origen insistă asupra necesităţii de a fugi de lume, nu în sens material, ci în sensul spiritual al cuvântului. O mare importanţă în scrierile lui Origen o are lupta împotriva gândurilor rele, temă ce va fi mai târziu tipică în literatura monahală. Tot Origen a aprofundat sensul fecioriei ca prefigurare a vieţii viitoare, anticipare eshatologică a celor mântuiţi. În multe din scrierile sale exprimă exact ceea ce monahii vor încerca să realizeze în mânăstirile lor. Tradiţia spune că primul monah creştin a fost Sfântul Antonie cel Mare. Sfântul Atanasie cel Mare care i-a scris viaţa, l-a numit „om al lui Dumnezeu". Viaţa acestui „Om uriaş" - Sfântul Antonie cel Mare - o găsim în primul volum „Filocalia". Dornici să păzească poruncile lui Dumnezeu, monahii sunt, aşadar, adevăraţii şi autenticii creştini.

Creştinul modern face o deosebire mult prea mare între „mântuire" şi „desăvârşire". Ori, Sfântul Ioan Hrisostom zice: „Sfintele Scripturi nu spun nimic despre o atare deosebire, ci tuturor li se cade să ducă viaţa monahilor, chiar dacă sunt căsătoriţi". Toţi creştinii sunt „cetăţeni ai cerului" (Fil. 3,20), „concetăţeni ai sfinţilor" (Ef. 2,19), spune Sf. Ap. Pavel. Chiar există termenul de „viaţă îngerească", care revine cel mai adesea pentru a indica nivelul superior de trăire spirituală a vieţii monahale. „Prin natura lor îngerii sunt spirite cereşti pure, imateriale. Nu sunt, atunci ei oare fraţii celor ce caută să se elibereze de obstacolele materiei pentru a se înălţa spre spiritualul pur şi a fi admişi să ducă o viaţă îngerească?" (Tomáš Špidlik). Îngerii „văd neîncetat faţa Tatălui" (Mt. 18,10), şi din această pricină sunt contemplativi (Is. 6, 1-3) după cum afirmă Origen. „Asemenea heruvimilor şi serafimilor, monahul trebuie să fie întreg „ochi" sau „să circule în înălţimi" cum spune Sf. Grigore de Nyssa. Acest aspect va fi reluat şi dezvoltat pe larg de Evagrie şi de Cassian. Începând cu secolul VI, Liturghia bizantină intonează în momentul „intrării celei mari", în timpul căreia darurile sunt purtate în procesiune la altar, „imnul heruvimic". Nu fără legătură, îmi vine în minte Ioan cel Pitic - acea figură legendară din Pateric - care într-o zi le-a zis ucenicilor săi: „Un călugăr a intrat odată în extaz şi a văzut trei monahi stând pe ţărmul mării. Dinspre ţărmul celălalt a venit un glas zicându-le: «Luaţi aripi de foc şi veniţi la mine!». Doi dintre ei au făcut întocmai şi au zburat spre celălalt ţărm, în timp ce al treilea a rămas pe loc şi a început să plângă şi să strige. În cele din urmă i s-au dat şi lui aripi, dar nu de foc, ci slabe, vlăguite. Tot cădea în valuri şi se ridica şi cu multe chinuri a reuşit să ajungă până la ţărm". Aşa este şi cu generaţia noastră de călugări: zboară nu cu aripi de foc, ci cu aripi slabe şi vlăguite.

Să învăţăm să zburăm

Într-o zi, un pescar a văzut cum un vultur îşi lăsa puiul să cadă în gol, deasupra canionului. Puiul s-a prăbuşit ca o piatră, bătând haotic din aripi. Părea că va muri zdrobit de stâncile de sub el, când tatăl a plonjat din înălţime şi l-a prins pe spatele lui lat. Apoi s-a înălţat din nou şi l-a aruncat încă odată în gol. De data aceasta l-a prins mama pe spatele ei. Manevra s-a repetat până ce micul vultur s-a învăţat să zboare.
Unui privitor neobişnuit cu asemenea scene, purtarea vulturilor poate părea de o cruzime de neînţeles. Şi totuşi, dacă puii nu ar fi împinşi în gol, nu ar învăţa niciodată să-şi întindă aripile şi să planeze în înălţimi. Dumnezeu ne dă prilejul de a ne încerca aripile, ca să putem zbura cât mai sus, către lucruri tot mai măreţe şi mai înalte. El are un scop binecuvântat atunci când îngăduie ca vieţile copiilor Lui să fie tulburate de greutăţi. Noi ne dăm înapoi, fugim de încercări şi am dori să prelungim starea de lucruri în care ne simţim bine. Dacă ar sta în puterea noastră să ne hotărâm viaţa, am face foarte puţine spre slava lui Dumnezeu. De aceea, El ne trimite încercări şi necazuri care să ne crească aripi duhovniceşti. Dacă simţi că ai fost împins afară din cuibul tău confortabil şi liniştit, nu te teme, căci dedesubt stau gata să te prindă braţele Veşnice ale Tatălui ceresc! El vrea să descopere cât de puternice sunt aripile pe care ţi le-a dat.

footer