Cuvântul Biserică are două înţelesuri:
- de locaş - în care se adună credincioşii pentru a se ruga lui Dumnezeu;
- de obşte - prin care înţelegem totalitatea oamenilor care au crezut şi care cred şi mărturisesc pe Iisus Hristos de Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al lumii. În acest din urmă înţeles, ea cuprinde atât pe oamenii dinainte de Iisus Hristos, cât şi pe cei care după venirea Sa au trăit şi trăiesc cu credinţa în El. Termenul vine din greceşte - ekklesia. Cuvântul Biserică a intrat în limba noastră prin termenul grecesc - ekklesia. Prin rotacizare, cuvânt care înseamnă: „casă împărătească", sau „casa lui Dumnezeu", Împăratul cerului şi al pământului, numită şi „Biserica lui Dumnezeu" (Fapte, 20, 28; I Cor. 1, 2; 11, 22; I Tes. 2, 14; II Tes. 1.4; I Tim. 3,5-15). Întemeiată de Dumnezeu Omul, Iisus Hristos, Biserica este o instituţie teandrică, divino-umană, care lucrează în lume cu mijloacele ei spirituale: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, cultul liturgic şi harul Sfintelor Taine. Biserica este alcătuită din totalitatea celor botezaţi şi care cred în Hristos ca Dumnezeu şi Om, totalitate care poartă şi numirea de „poporul lui Dumnezeu" sau „Israel cel nou", substituind pe vechiul Israel. Prin harul şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, Hristos sălăşluieşte în fiecare din cei ce cred, cu trupul purtat de El, răstignit, înviat, înălţat şi deplin pnevmatizat sau umplut de Duhul Sfânt. Întemeietorul şi capul Bisericii este deci Iisus Hristos, care ocârmuieşte în chip nevăzut prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, iar în chip văzut prin ierarhia bisericească sau cler, adică prin episcopi, preoţi şi diaconi, de care trebuie să asculte toţi credincioşii. Clericii se mai numesc şi păstori sufleteşti sau biserică conducătoare, iar laicii turmă cuvântătoare sau biserică ascultătoare. Scopul Bisericii este de a conduce pe oameni la mântuire. De aceea, în afară de Biserică nu este mântuire, sau cum zice Sfântul Ciprian: „Nu poate avea pe Dumnezeu ca tată, cine n-are Biserica de mamă". Ziua de naştere a Bisericii este Cincizecimea, Rusaliile, când Sfântul Duh s-a coborât peste Sfinţii Apostoli. După Cincizecime, Biserica începe a se întări şi răspândi cu repeziciune în toată lumea, prin propovăduirea apostolilor. Astfel iau fiinţă Biserici locale - după Biserica-Mamă, din Ierusalim - în Iudeea, Galileea şi Samaria (Fapte, 9, 31). Dar mai des după convertirea lui Pavel pe drumul Damascului şi devenit „Apostolul neamurilor" (Rom. 11,13), iau naştere degrabă Bisericile locale din Antiohia (Fapte, 31,1), Efes, Laodiceea, Filipi, Tesalonic, Corint, Roma, Creta, etc.

Pentru ele, apostolii rânduiesc preoţi (Fapte, 14,23) iar în unele chiar şi episcopi, cum se vorbeşte de Timotei în Efes (I Tim. 4,14; II 1, 6) şi de Tit în Creta (1,5), pentru ca ei la rândul lor să hirotonească preoţi şi diaconi prin cetăţi (Tit, 1,5); I Tim. 5,22). Se vorbeşte chiar şi de case devenite Biserici sau locaşuri de cult. Prima Biserică locaş de cult a fost casa Mariei, mama lui Ioan Marcu (Fapte, 12, 12-17) în care s-a săvârşit şi Cina de Taină. Sfântul apostol Pavel vorbeşte de „Biserica din casa lui Priscila şi Acvila" (Rom. 15, 3-5). Biserica ortodoxă, Biserica noastră, crede că fiecare episcop reprezintă pe Iisus Hristos, iar preoţii pe Sfinţii apostoli şi că unicul ei cap este Iisus Hristos, spre deosebire de romano-catolici care învaţă că numai papa reprezintă pe Hristos şi este şi capul văzut al Bisericii, iar ceilalţi sunt simpli vicari sau locţiitorii lui. Din cauza rătăcirilor în care au căzut şi a pretenţiilor de întâietate în Biserică, pe care le-au ridicat papii, Biserica creştină care la început era una, s-a despărţit în veacul al XI-lea (1054) în două: de răsărit sau ortodoxă şi de apus sau romano-catolică sau papistaşă. Tot din cauza papilor, la începutul veacului al XIV-lea, s-a rupt de Biserica de apus, Biserica luterană sau protestantă şi cea calvină sau reformată, din care s-au format o puzderie de biserici mai mici sau secte. Cea care n-a schimbat cu nimic învăţătura şi rânduielile date de Mântuitorul Hristos, aşa cum au fost propovăduite de Sfinţii apostoli, este Biserica noastră Ortodoxă. De aceea trebuie să fim mândrii pentru că suntem fii adevăratei Biserici şi să nu ne lăsăm ademeniţi de amăgirile celor de altă credinţă.

Să nu uitaţi: în membrii sectelor se produce numai un sentimentalism subiectiv prin cuvintele despre Hristos, strâmbate de fiecare grupare sectară în alt fel. În ei nu lucrează puterea obiectivă a lui Hristos cel adevărat, spre o continuă şi adâncă transformare şi sporire duhovnicească a fiinţei lor, la fel ca în toţi creştinii, întipărindu-se în toţi acelaşi chip al lui Hristos. Ei rămân mereu aşa cum sunt la început. Rămân mereu într-o stare care priveşte cu mândrie şi cu patimă mai mult la păcatele altora, decât la ale lor. Ei nu promovează unitatea între creştini, ci fărâmiţarea. Pe când noi, la fiecare Liturghie săvârşită, ne unim într-olaltă cu Hristos prin rugăciunea comună şi a unora pentru alţii, cât şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Aceluiaşi Hristos. Dumnezeu. Căci egoismul păcatului se combate prin promovarea unităţii. Hristos a venit ca „toţi să fie una". Cine promovează diviziunea, promovează păcatul. De aceea, nu putem dobândi mântuirea decât prin Biserică, prin unitatea noastră în Hristos, păstrată de la Hristos. Unitatea dintre noi şi cu toţi înaintaşii, cere să existe un lanţ de slujitori ai altarului, sfinţit prin harul preoţiei, de la Apostoli şi până la sfârşitul lumii, să fie o coloană vertebrală sacramentală, sfinţitoare, stabilită de Hristos, în jurul căreia să se unească toţi care păzesc aceeaşi credinţă şi săvârşesc aceleaşi Taine pentru toţi. Creştinii adevăraţi, oamenii Bisericii, nu aşteaptă cu o speranţă pasivă sfârşitul vieţii pământeşti. Ei ştiu că pentru a obţine mântuirea, trebuie să se mişte spre desăvârşirea lor spirituală, iar aceasta implică îmbunătăţirea relaţiilor lor cu ceilalţi oameni, indiferent dacă aceia aparţin sau nu Bisericii.

Există un teren comun, mai precis un dinamism comun între ei şi ceilalţi oameni. Chiar dacă ceilalţi oameni sunt în afară de Biserică, nu sunt în afară de Dumnezeu. Deci nu viaţa statică, ci viaţa dinamică este cea care ne apropie de Dumnezeu, şi încă ceva: numai dinamica vieţii spre o viaţă mai îmbunătăţită, nu o dinamică spre o viaţă distructivă, care are punct de atracţie Răul. Prin harul divin pe care-l primim la Botez şi prin voinţa noastră, printr-o permanentă şi supremă încordare, trebuie să înaintăm spre Binele Suprem! Şi într-adevăr, forţa de atracţie supremă o are binele, nu răul. Acesta este şi cauza pentru care răul se ascunde de cele mai multe ori sub masca binelui, sau caută o justificare printr-un bine aparent. Aceasta mai arată că există o forţă conştientă supremă a binelui care a imprimat şi fiinţelor conştiente create, mişcarea spre bine, atrăgându-le spre ea. Astfel, înaintarea noastră în Dumnezeu, este şi o înaintare a lui Dumnezeu în noi! Şi membrii Bisericii sunt legaţi între ei prin faptul că toţi sunt orientaţi în mişcarea lor spre Dumnezeu. Însuşirile Bisericii adevărate sunt rezumate în articolul IX al Simbolului de credinţă: „(Cred) şi în una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică".
Una - se numeşte Biserica pentru că unul este şi întemeietorul ei Mântuitorul Hristos şi unul este şi scopul urmărit de ea: mântuirea oamenilor.
Sfântă - pentru că sfânt este capul şi întemeietorul ei şi pentru că El însuşi a sfinţit-o prin Patimile Sale. Sfinţenia ei nu este atinsă prin aceea că la sânul ei trăiesc şi cei păcătoşi, pentru că aceştia sau se pocăiesc şi se fac adevăraţi fii ai ei, sau, dacă rămân ne pocăiţi, sunt socotiţi ca mădulare moarte ale ei.
Sobornicească - pentru că ea cuprinde la sânul ei toate popoarele şi pentru că se întemeiază pe hotărârile sfintelor soboare a toată lumea (sinoadele ecumenice).
Apostolică - pentru că păstrează învă-ţătura Domnului aşa cum i-a fost dată de Sfinţii Apostoli.

În istoria ei, Biserica a văzut şi zile de slavă, dar a trăit şi vremuri de amărăciune. Prefacerile prin care au trecut spiritul şi societatea omenească s-au săvârşit şi în Biserică. Şi ea a fost cuprinsă de curentul vremii, dar a rămas aceeaşi. E acelaşi Dumnezeu în Treime pe care ea Îl propovăduieşte. Ea a îndurat pierderi dar şi a cucerit.
Popoare şi împărăţii s-au stins de pe pământ, dar Biserica a rămas. A suferit multe atacuri, dar aşa cum a spus Teodor Beza: „Biserica este nicovala de care s-au sfărâmat toate ciocanele". Năvala maurilor în miazăzi s-a sfărâmat lovindu-se de ea; hoardele hunilor şi mongolilor în răsărit s-au plecat înaintea ei; crimele reprezentanţilor ei se părea că o vor culca la pământ, dar ea este mai tare decât păcatele şi viciile reprezentanţilor nedemni. Spiritul negării a combătut-o şi se părea că a biruit-o, dar ea a învins viforul necredinţei. La început i se reproşa că e prematură, mai târziu că e prea bătrână, dar ea e veşnic tânără. „Minunat, neasemănat, cu adevărat dumnezeiesc lucru este - exclamă Pascal - că această Biserică veşnic asaltată, trăieşte de-a pururi!". Aşa cum a prorocit Iisus Hristos, întemeietorul ei: „Nici porţile iadului nu o vor birui!"