Revista Art-emis
Aprecierea Creaţiei şi mediului la începutul Islamului PDF Imprimare Email
Cercetător dr. Gabriel Ungureanu   
Joi, 19 Noiembrie 2015 11:53

Drd. Gabriel ngureanu, art-emisCuvântul arab semnifică pământul arid, deşertic. Deasemeni, acest cuvânt mai poate însemna „nomad" sau „rătăcitor". Arabii sunt un popor semitic care îşi are originea apropiată în Peninsula Arabă, dar în urma cercetărilor recente se pare că şi marele grup al popoarelor antice precum asiro-babiloneeni, caldeenii, amoriţii, arameenii, fenicienii, evreii, abisinienii, grup de popoare din care fac parte şi arabii se pare că au avut ca patrie originară tot Peninsula Arabă, locul de unde în anul 3500 î.Hr., strămoşii semiţi au migrat spre estul Africii, contopindu-se cu populaţia hamită dând astfel naştere vechilor egipteni. O altă deplasare s-a produs spre nord în valea dintre Eufrat şi Tigru populaţia sumeriană locală mixîndu-se cu semiţii nomazi şi astfel se ajunge la ceea ce cunoaştem a fi civilizaţia babiloneeană. Pe la mijlocul mileniului III î.Hr., o altă migraţie îi aduce pe amoriţi, cananiţi şi fenicieni în vestul Siriei şi al Palestinei (aprox. 2500 î.Hr,.). Între 1500-1200 î.Hr., evreii şi arameenii se conturează cultural spre sudul Siriei şi în Palestina. Semiţii antici având acel geniu religios pe care îl cunoaştem, devin încă de la aceea vreme primul popor care transmite cuvântul şi poruncile unui singur Dumnezeu monoteismul lor aflându-se la originea religiei mozaice, creştine şi islamice. Nabateenii, un popor cu geniu economic şi comercial, în anul 500 î.Hr,. se aşează în nord-estul Peninsulei Sinai în misterioasa capitală Petra ce păstrează şi astăzi influenţele arhitecturii romane. Ultima migraţie semitică în sec. VII e.n. spre Semiluna Fertilă (teritoriul care forma un arc între capul golfului Persic şi extremitatea sud-estului mediteraneean) dar şi spre Egipt, Africa de Nord, Spania, Persia, şi chiar Asia centrală atestă şi demonstrează fără tăgadă că Arabia este şi a fost patria semiţilor[1]. Aceasta s-a dovedit prin studierea scrieri cuneiforme, a limbilor asiro-babiloneană, ebraică, aramaică, arabă şi etiopiană descoperindu-se că toate prezintă similarităţi şi că sunt prin urmare înrudite.

Continuatori străluciţi ai vechilor civilizaţii antice ce se dezvoltaseră odinioară, arabii peninsulari au construit o civilizaţie ce a asimilat şi inovat trăsăturile cultural-artistice, tehnico-ştiinţifice ale lumii antice greco-romane şi care la rândul lor au fost imprecate mai târziu Europei medievale, aspect ce „a condus la înflorirea, dezvoltarea lumii occidentale şi orientarea acesteia pe calea renaşterii moderne"[2]. La începutul sec. VII, dinamica socială îi prezenta drept beduini nomazi în nord dar şi sedentarizaţi în organizaţii tribale, cu o viaţă urbană incipientă mai ales în sudul bogat unde se practica demult agricultura, comerţul, existau oraşe administrate, căi de acces terestre dar şi maritime mai ales spre India. În acest context istoric favorabil mai degrabă dezvoltării schimburilor comerciale, emigraţiei în masă, conflictelor militare şi expansiunii teritoriale prin anul 610 e.n a apărut Islamul, religia supunerii catre Allah întemeiată de profetul Mahomed în urma revelaţiei primite în grota Gar Hira de lângă Mecca de la îngerul Gibril (Gabriel). În timpul clipelor de meditaţie profundă şi căutare a adevărului, Mohamed aude un glas ,,Citeşte în numele Domnului tău ce a Creat!"[3]. Ca trimis al lui Allah (rasul) Mahomed a început să predice şi să prevină oamenii ceea ce i-a fost revelat şi în cea de a doua revelaţie în care îngerul „pogoară" asupra lui cuvintele „O tu cel acoperit cu mantie! Scoală-te şi previne!"[4] (nazir). El încearcă să-şi conştientizeze semenii asupra practicilor idolatre şi nedreptăţilor sociale practicate ca politică de stat, dar cum era de aşteptat negustorii quraişiiţi din Mecca au respins aceste idei religioase şi reformatoare, deoarece au înţeles repede că Mahomed le punea în pericol politeismul desfăşurat în jurul Kaabei politicile comerciale şi autoritatea. Fiind declarat proscris şi permanent ameninţat, împreună cu 75 din adepţii săi (muhajirun) şi două femei din Iatrib Mahomed părăseşte oraşul său natal, astfel că în 622, pleacă din Mecca traversează deşertul (300 km) timp de nouă zile şi ajunge la oaza Medina unde se stabileşte, iar localnicii (anşar) îi vor deveni adepţi dreptcredincioşi îl vor stima şi îi vor recunoaşte autoritatea toată viaţa. Acestă deplasare de la Mecca la Medina, (hegira), nu apare ca o fugă din faţa duşmanilor ci este dovedit ca a fost un plan de emigraţie bine întocmit în urmă cu doi ani şi pus în aplicare la momentul potrivit, anticipând astfel calităţile strategice pe care avea să le dovedească Profetul în viitoarele acţiuni.

Ajungând la Medina toţi localnicii s-au repezit să ofere ospitalitate lui Mahomed dar el a hotărât, pentru a nu jigni pe nimeni, cu o alegere în defavoarea altora, să lase cămila care se numea Al-Qaswa şi pe care călărise în deşert să aleagă o casă sau un loc unde să se oprească pentru odihnă şi ospitalitate făcând astfel un exerciţiu de mare diplomaţie dar şi de respectare a vieţii regnului animal. Locul în care Al-Qaswa s-a oprit şi s-a aşezat a devenit viitoarea locuinţă a Profetului dar care a fost gata abia peste un an deoarece au trebuit clădite şi casele soţiilor sale; casa a slujit şi ca loc de rugăciune pentru primii discipoli ai Profetului[5]. Descris de autori epocii Mahomed era un iubitor al naturii şi al necuvântătoarelor astfel că de câteori avea prilejul ruga oştenii ori apropiaţii să nu supraîncarce cămilele în caravanele comerciale sau cu prilejul conflictelor militare. Deasemeni, cu prilejul bătăliilor pe care tânărul stat islamic a început să le poarte Mahomed îndemna la moderaţie în utilizarea lemnului. ,,Nu puteţi tăia copacii..." spunea el făcând astfel dovada că înţelegea foarte corect funcţiile naturii, respectând formele vieţii chiar cu prilejul unor situaţii conflictuale extreme în care nu se ştia cine va mai supravieţui. Astfel, înţelegem dimensiunea ştiinţifică a cuvintelor lui Allah: „Vedeţi voi focul pe care-l aprindeţi ? Voi aţi făcut să crească pomul lui sau Noi l-am făcut să crească? Noi l-am făcut ca o pomenire şi ca un lucru folositor pentru cei care poposesc în deşert" (Al-Waqi'a:71-73)[6]. Cu un alt prilej se spune că Profetul ar fi rostit următorul îndemn „Venerează-ţi mătuşa, planta de palmier, care a fost creată din acelaşi lut ca şi Adam"[7].

Arabii au avut un mediu de dezvoltare inospitalier în cea mai mare parte a teritoriului controlat de ei şi chiar ostil vieţii astfel încât au preţuit natura aplecându-se asupra studiului şi cercetării ei cu multă atenţie şi sinceră recunoştiinţă mai ales atunci când posibilităţile naturii îi favorizau în vreun fel. Pe undeva era şi normal întrucât la acea vreme o simplă călătorie comercială prin deşertul aflat în proximitatea cetăţilor sau oraşelor se putea transforma într-o adevărată dramă dacă oamenii acelor locuri nu ar fi cunoscut bine mediul înconjurător. Curăţenia şi eleganţa personală a musulmanilor dar şi a mediului ambiental în care ei se manifestau se înţelege şi din întâmplarea petrecută prin 637 e.n. când, după ce Patriarhul Ierusalimului Sofronie realizănd izolarea în care se aflau şi deoarece garnizoana bizantină a părăsit oraşul, a trebuit în cele din urmă să se predea Califului Omar (al doilea succesor al Profetului). După preluarea oraşului, patru generali arabi printre care şi marele erou arab Khalid, s-ar fi prezentat Califului pentru al saluta şi a celebra victoria îmbrăcaţi foarte elegant cu pelerine brodate după moda siriană a acelor vremuri. Omar care era un adept al modestiei şi pioşeniei ar fi explodat comentând asupra vanităţii umane „Veniţi la mine îmbrăcaţi în felul acesta? V-aţi schimbat chiar atât de mult în doi ani? Meritaţi să fiţi aruncaţi în dizgraţie!" a tunat Omar facând trimitere fără îndoială la anii de mai înainte în care modestia vestimentară caracteriza pe dreptcredincioşi musulmani. Apoi a reinstaurat în Locaşul Sfânt al Templului lui Solomon venerarea fără imagini a unui Dumnezeu Unic. „Când seara s-a pogorât asupra oraşului Califul s-a rugat în partea sudică a vechiului templu. În lunile care au urmat, el şi cu războinicii săi aveau să cureţe acest loc de munţii de gunoi ce fuseseră în mod simbolic, aruncate de creştini peste templul în ruine al evreilor. Acesta avea să fie sfinţit drept Masjid-al-Aqsa Sanctuarul Îndepărtat"[8]. Coranul tratează astfel această problematică de protecţie a mediului: „Şi nu faceţi stricăciune pe pământ, după buna lui întocmire!" (Al-'A'raf: 85)[9].

O altă întâmplare care evidenţiază conştiinţa musulmanilor în raport cu mediul înconjurător se petrece în anul 640 e.n cu ocazia campaniei din Egipt: vestitul general Amr pe când ridica tabăra de la asediul Babilonului „..a găsit un porumbel care îşi făcuse cuibul chiar în cortul lui şi avea pui ce tocmai ieşiseră din ou. Ca să nu deranjeze această pasăre ce-şi îşi găsise adăpost acolo Amr a preferat să lase cortul pe loc."[10] probabil meditând cu înţelepciune la ceea ce Allah spusese: „Noi nu am Creat Cerul şi Pământul şi ceea ce se află între ele, jucându-ne" (Al-'Anbiya':16)[11]. În deşertul arab în acele vremuri grele animalele de povară erau baza vieţii pentru oamenii deşertului. Astfel calul, cămila, măgarul erau folosite în transporturile comerciale însă doar calul şi cămila se întrebuinţau în razii sau în campaniile militare datorită faptului că asigurau viteza în timpul raidurilor beduine. În Arabia calul era un animal de lux pe care puţini şi-l puteau permite datorită costurilor de întreţinere foarte ridicate ce ridicau o problemă pentru modeştii luptători beduini. Marele poet român George Coşbuc a scris un poem sugestiv pentru iubirea pe care o nutresc arabii acestui animal nobil. Poemul El Zorab descrie artistic tragedia unui beduin care se vede nevoit datorită sărăciei să-şi vândă calul pentru a-şi salva familia de la înfometare. În final reconsiderându-şi verticalitatea morală, decât să îşi abandoneze calul, arabul îl ucide cu pumnalul şi se pune la dispoziţia paşei asumându-şi cele mai aspre consecinţe. În acea vreme, şi poate că şi astăzi, chiar dacă într-o tabără arabă beduină copiii plângeau de sete datorită secetei şi penuriei de apă, conducătorul comunităţii neclintit, dădea ultimele picături de apă calului. Dacă arabii considerau calul o fiinţă nobilă, frumoasă şi inteligentă totuşi cămila era pentru ei cea mai utilă. Pentru arab cămila este mai mult decât corabia deşertului; ea este „darul special al lui Dumnezeu"(cf. Coran 16:5-8)[12]. Dromaderul este un animal care are o rezistenţă ieşită din comun putând să reziste fără apă la drum 25 de zile iarna şi aproximativ 5 zile vara, arabii având o mie de denumiri pentru cămilă în funcţie de vârstă şi aspect, numărul de sinonime fiind rivalizat doar de cele pentru sabie obiect ce trimite cu gândul la îndeletnicirile războinice ale acelor timpuri[13]. În acord cu tradiţia Califul Omar ar fi spus: „Arabul prosperă doar acolo unde cămila prosperă"[14], beduinilor plăcându-le se se numească „ahl al-ba'ir" adică poporul cămilelor. Alte animale domestice erau câinele folosit pentru pază, ogarul, pisica, oaia şi capra întâlnite în taberele şi gospodăriile arabe. Catârul este adus în Arabia din Egipt mult mai târziu.

Regnul sălbatic al deşertului Arabiei acelor timpuri era reprezentat de pantere, leoparzi, hiene, lupi, maimuţele fiind prezente doar în pădurile din Yemen, dar ca şi leul mult cântat de poeţii arabi astăzi sunt specii dispărute. Pe cerul Arabiei erau observate diverse înaripate de pradă: vulturii, ulii, bufniţe, corbi şi bineînţeles şoimii ce erau dresaţi şi folosiţi în vânătorile organizate de nobilii arabi. Despre acest ecosistem, Coranul făcea trimitere la actul Creaţiei:„Mărire Celui care le-a creat pe toate perechi, din ceea ce face pământul să crească şi din ei înşişi şi din cele pe care ei nu le cunosc!" (Ya-Sin : 36). Iar mai departe spune: „Oare se află printre asociaţii voştri vreunul care să creeze o făptură şi să readucă la viaţă după moarte?" şi continuă: „Allah creează făptura şi apoi o readuce! Cum de puteţi voi să staţi departe?" (Yunus: 34)[15]. În Penisulă, acolo unde sa putut, vegetaţia folositoare a fost observată şi cultivată încă din vechime astfel că regiunea Hijaz era bogată în curmali, arborii de tămâie, arborele de cafea se cultivau în sud în vreme ce viţa de vie era obişnuit întâlnită în Siria. În oazele arabe, adevărate limanuri salvatoare pentru călătorii obosiţi, se puteau găsi fructe exotice precum rodii, curmale, banane, portocale dar şi pepeni verzi, mere caise sau migdale. Conştientizarea oamenilor în relaţia lor cu natura şi vegetaţia dătătoare de viaţă pe acele dune de nisip omniprezente, precum şi speranţa în transformarea atitudinii oamenilor cu privire la mediu Coranul o exprimă astfel: „Mâncaţi şi beţi din darul lui Allah şi nu faceţi răutăţi pe pământ, şi nu fiţi stricători!" (Al-Baqara: 60) ori: „Allah v-a făcut pe voi să răsăriţi asemenea ierburilor, din pământ, Apoi, vă va aduce pe voi înapoi la El şi vă va face să ieşiţi cu adevărat" (Nuh: 17-18). Formele de relief prezente cu excepţia munţilor şi câmpiilor aflaţi în proximitate sunt stepa şi deşertul. În Arabia nu existau ape curgătoare iar ploi periodice se întâmplau doar în Yemen şi Asir, astfel că doar acolo se putea cultiva sistematic pământul. Se pare că în memoria arabilor a rămas şi astăzi consecinţa prăbuşirii marelui baraj de la Ma'rib între 542 şi probabil 570 d.Hr., la care Coranul face referire (34:16). Imaginarul colectiv al arabilor a exploatat acest eveniment al inundaţiei devastatoare pentru a explica declinul agriculturii, comerţului şi vieţii sociale, ca o explicaţie şi un avertisment la adresa imperfecţiunii construcţiilor de mediu artificiale. Deasupra tuturor fiinţelor din deşert, „beduinul, dromaderul şi palmierul sunt cele trei elemente supreme; iar alături de nisip constituie cei patru mari actanţi în drama existenţei deşertului" iar mai sus nu poate fi decât Allah. „Şi în propria voastră făptură şi în vietăţile pe care El le-a risipit se află semne pentru un neam de oameni care crede cu tărie". (Al-Jathiya:4).

Islam înseamnă supunere faţă de Dumnezeu, iar dreptcredincioşii arabi se numesc musulmani, de la un derivat al cuvântului islam[16]. Învăţăturile Coranice ca şi Hadith-ul (cuvintele Profetului) au reprezentat încă din sec.VII, printre alte filosofii de viaţă, un ghid şi un îndemn la cumpătare adresat omului în relaţia sa cu natura apropiată dar şi cu universul înconjurător, înţelegând că viaţa creată de Allah este prezentă chiar şi în ostilul mediu al deşertului. După tumultul şarjelor de cavalerie arabii s-au oprit de multe ori din goana cailor pentru a contempla constelaţiile, au compus poezii iubitelor visând la cristalul izvoarelor şi verdele pădurilor pline de viaţă, însă nemăginirea deşertului i-a sedus mereu iar vântul le-a şoptit mereu la ureche despre minunea libertăţii eterne. Ştiinţa despre echilibrul mediului este o ştiinţă de dată relativ recentă, care a apărut cu aproximativ 30 de ani în urmă, ca rezultat al poluării, catastrofelor naturale şi încălzirii globale ale cărei consecinţe distrugătoare asupra animalelor, plantelor, omului, pământului şi a învelişului său atmosferic au început o dată cu epoca industrială din secolul al XIX-lea şi au ajuns la un vârf de manifestare la mijlocul secolului al XX-lea, când a devenit clar pentru toată lumea care este direcţia greşită către care ne îndreptăm. Trebuie să ştim însă că din cele mai vechi timpuri oamenii s-au preocupat activ de relaţia lor cu natura şi protejarea mediului în care trăiau. Asociaţiile ştiinţifice, Academiile, guvernele lumii care se ocupă printre altele, de problemele vieţuitoarelor şi ale naturii au tras nenumărate semnale de alarmă şi au fost emise legi referitoare la protecţia mediului împotriva poluării şi încălzirii globale. Această modestă trecere în revistă a tendinţelor a arabilor din vechime de a aprecia Creaţia, mediul înconjurător şi consecinţele acţiunii lor încă din evul mediu, arată că cei sărăciţi de natură se arată întotdeauna cei mai atenţi şi generoşi cu mediul în care îşi desfăşoară activitatea şi viaţa.

Bibliografie:

- Philip. K. Hitti, Istoria Arabilor Editura ALL pag 3, 7, 8, 9, 15.
- Barnaby Rogerson Moştenitorii Profetului Mahomed. Cauzele schismei dintre şiiţi şi suniţi Editura Polirom Iaşi 2007p.172, 195.
- http://www.islamulazi.ro/colectia/pdf/Geologia_partea_2.pdf
- George Grigore traducere, prezentare,note şi index Coran Ed. Kriterion Bucureşti 2000.
- Ghiulam Sarwar, Islam Credinţă şi Învăţături, Editura Asociaţiei Studenţilor Musulmani din România, p.10,120.
- Eliade Mircea, Istoria Ideilor şi Credinţelor Religioase, Bucureşti, Editura Ştiinţifică Univers Enciclopedic, 1999, p.518.
http://www.hraicjk.org/romanian/viata_lui_muhammad.html

--------------------------------------
[1] Philip. K. Hitti, Istoria Arabilor, Editura ALL, p. 7-9
[2] Ibidem, p.3
[3] Ibidem, p. 74
[4] Ibidem
[5] Eliade Mircea, Istoria Ideilor şi Credinţelor Religioase, Bucureşti, Editura Ştiinţifică Univers Enciclopedic, 1999, p.518.
[6] www.islamulazi.ro p.10 apud. Coran. Sura Al-Waqi'a 71-73
[7] Philip. K. Hitti Istoria Arabilor p.14 apud. Al-Suyuti, Husn al-Muhadara (Cairo, 1321),vol. II, p.255.
[8] Barnaby Rogerson Moştenitorii Profetului Mahomed. Cauzele schismei dintre şiiţi şi suniţi p.172.
[9] www.islamulazi.ro p.1 apud. Coranul. Sura Al-'A'raf: 85.
[10] Barnaby Rogerson Moştenitorii Profetului Mahomed. Cauzele schismei dintre şiiţi şi suniţi p.195
[11] www.islamulazi.ro p.1 apud. Coranul. Sura Al-Anbiya:16.
[12] Philip. K. Hitti, Istoria Arabilor, Editura ALL, p. 15.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] www.islamulazi.ro apud. Coranul.
[16] Ghiulam Sarwar Islam Credinţă şi Învăţături Editura Asociaţiei Studenţilor Musulmani din România p.10.

footer