Revista Art-emis
Luceferi ai Ortodoxiei - Arhimandrit Pr. Justin Pârvu PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Duminică, 22 Februarie 2015 22:16
Arh. Iustin Pârvu, art-emisArhimandritul Justin Pârvu a văzut lumina zilei la 10 Februarie 1919, sub îngereasca binecuvântare a Mucenicului-Profet Haralambie, în satul Poiana Largului, comuna Poiana Teiului-Neamţ, primind la Sfântul Botez numele Iosif. A intrat în obștea Mânăstirii Durău în 1936, iar 3 ani mai târziu este tuns în monahism. În 1939 s-a înscris la Seminarul Teologic al Mânăstirii Cernica, lângă Bucureşti. Se mută la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, fiindcă cel de la Cernica a fost desfiinţat de Ion Antonescu. În 1941 este hirotonit preot la Iaşi, iar în 1942 s-a înrolat pe frontul din Răsărit ca preot misionar, slujind Sfânta Liturghie militarilor din război până la 23 August 1944. Reia cursurile Seminarului Teologic la Roman în 1946. Este arestat cu Marele Lot Naţionalist din 14 Mai 1948, şi condamnat la 12 ani închisoare pentru încăpăţânarea de a rămâne creştin ortodox. În 1960, trebuia să fie eliberat, dar mai primeşte un supliment de 4 ani. Între 1964-1966 lucrează ca muncitor forestier. În 1966 este reprimit în monahism la Mânăstirea Secu, până în 1975, când primeşte gratuit de la autorităţile comuniste domiciliul obligatoriu la Mânăstirea Bistriţa-Neamţ, unde se nevoieşte cu multă osârdie. În toamna anului 1991 pune temelie Mânăstirii Petru Vodă, de monahi pe pământul părinţilor săi, cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, iar 8 ani mai târziu aşează mai jos în satul Paltin o Mânăstire de maici, în curtea căreia a ridicat un remarcabil așezămant terapeutic, după îndemnul şi modelul celebrelor Vasiliade dace, alături de un orfelinat și un așezământ pentru bătrâni.
 
Dincolo de formarea viitorilor monahi din propria Obşte,alături de grija pentru educarea copiilor lipsiti de familie sau a bătrânilor bolnavi, Marele Duhovnic s-a interesat şi preocupat direct de ridicarea unui lăcaş sfânt la Aiud, fioroasa temniţă, dar şi Marea Academie a Spiritului Ortodox Creştin, care a conferit şi consfiinţit Naţiei şi Cerului o divină Cunună de Eroi, de Martiri, de Mucenici, de Cuvioşi, de Mărturisitori şi de Sfinţi. „Închisoarea din vremea comunistă nu a întrerupt rugăciunea, a amplificat-o. Mai mult decât în alte situaţii, în puşcărie Dumnezeu a fost mai aproape de noi. Semnele şi minunile Lui le-am văzut tot timpul. Rugăciunea din închisoare găsea, parcă, un răspuns mai rapid. Dumnezeu era acolo, cu noi. Dumnezeu era izgonit în închisoare de o societate care voia să ajungă, instituţional « fără nici un Dumnezeu ».” (Pr. Iustin Pârvu-Daruri Duhovniceşti, culegere şi selecţie texte, Adrian Alui Gheorghe, Conta, 2007, p. 32). La Aiud, la „Râpa Robilor”, sau Groapa comună, inginerul Gheorghe Brahonschi şi arhitectul Anghel Marcu, au început în anul 1992, construcţia Mausoleului de la Aiud închinat suferinţei creştinilor întemniţaţi. Un Templu al durerii, configurat în cele şapte perechi de cruci îngemănate, simbolizând martiriul fraţilor de luptă, purtând pe umeri Crucea cea mare şi grea a destinului Neamului lor. Pe scara valorilor spirituale privind îndelunga demnitate a suferinţei, a imensului sacrificiu colectiv de zeci de mii de martiri, după celebra Academie a Aiudului, urmează Canalul Dunărea-Marea Neagră sau Academia Marină a Martiriului românesc, confirmând faptul că în stepele dobrogene: „stă ţara noastră, veşnică şi toată,/ cu temniceri şi lanţuri împrejur”, cum dăngănea sufletul marelui poet Andrei Ciurunga: „Aici e toată harta ţării mele;/ un Caraiman de doruri, nevăzut,/ Un Nistru care spumegă vândut/ şi-o Dunăre de lacrimi şi de stele.” (Aici e toată ţara-Poemele Cumplitului Canal,Ed. Universalia,1992).
 
Martiriul poporului a adus însă prinos de înviere pentru Neam, pentru veşnicia lui, care se purifică prin jertfă, călăuzindu-ne. În semn de adâncă cinstire Părintele Justin Pârvu alături de Vlădica Teodosie al Tomisului, de ziua unui alt mare martir şi filosof al Bisericii lui Hristos, Sf. M. Mc. Justin, pe 1 Iunie 2012, a sfinţit locul şi s-a pus piatră de temelie pentru viitoarea Biserică a acelui loc sfinţit cu sângele martirilor de la Poarta Albă. Ctitorul de conştiinţe şi de lăcaşuri sfinte, Părintele Iustin, continuă să zidească, şi în amintirea dramei războiului, a acelui moment de cinstire a eroilor şi martirilor căzuţi pe front pentru Patrie şi Biserică, din 14 Aprilie 1944, ca martor-luptător şi spre mulţumire lui Dumnezeu a ridicat monumentala Cruce de la Mosca-Neamţ, la intersecţia Iaşi-Paşcani-Roman, către sfârşitul lui Noiembrie 2012.Un ajutor real pentru ridicarea Crucii, nu i-a venit de la autorități, ci de la ucenica lui fidelă, Maria Adochiţei din Piatra Neamţ, împreună cu nenumărați alți ucenici ai neprețuitului Duhovnic.
 
 
„Profesiunea de român nu este una uşoară, spune Părintele. Trebuie să întruneşti toate calităţile, să ai simţul valorilor naţiei prin care trăieşti. Nu poţi să îndeplineşti această « profesiune » dacă nu dobândeşti harul lui Dumnezeu, cel care a dat putere popoarelor să se individualizeze în istorie. Eu m-am individualizat pe lumea asta prin poporul român, prin istoria lui, prin limba română şi toate acestea mi-au fost date de Dumnezeu.” (ibid.p. 126). Părintele Iustin Pârvu fusese hărăzit de Bunul Dumnezeu, ca toţi Fiii Săi harici, cu două harisme speciale: aceea a îndurării supreme pentru poporul său drept măritor creştin, care s-a convertit după eliberare în dragostea poporului pentru marele său duhovnic şi cea a iubirii neîntrerupte de Dumnezeu, care a primit încă de pe pământ binecuvântarea veneraţiei lui Hristos. Cinstirea Neamului nostru şi dragostea de Dumnezeu erau pentru tânărul monah Iustin pus să le experimenteze pe crucea sorţii sale, existenţa însăşi şi arvuna mântuirii sale. În toiul tuturor prigoanelor şi al persecuţiilor, în malaxorul torturilor, se declanşează în creştinul român scutul de portecţie al libertăţii spiritului său religios cu armele imbatabile ale suferinţei biruitoare, terapeutice: ruga, poezia şi umorul sublim, specific doar românilor- haz de necaz: Figura de basm a Părintelui venea de pe un tărâm de lumină, având alături înşirate parcă pe o cale lactee, figurile astrale ale ancestralilor Strămoşi, până la Mărturisitorii contemporani, care au brodat Calea lui Hristos pe drumul istoriei spunând: prezent! nemuririi. Şi astăzi mă întreb, cum a pus atâta har Dumnezeu în acest Chip al Său, căruia i-a conferit o atât de mare personalitate? Pecetea slujirii sale duhovniceşti s-a imprimat pe toate stările sale sufleteşti, pe toate „ireversibilele” sale deznodăminte, pe toate sentimentele care l-au purtat spre adevărul veşniciei.
 
 
Părintele Iustin Pârvu a revocat trăirea vieţii sale creştineşti în focul ortodoxiei, care nu te mistuie, ci te împlineşte. El şi-a înscris firescul său cotidian în misiunea Evangheliei, în vocaţia mistică a jertfirii întru Hristos, acoperind toate stările sale sufleteşti cu evenimentele epocii, dar filtrate prin lumina adevărului unic. Sentimentele sale s-au circumscris Tainei celei Mari a Iubirii de tot ce e frumos, de tot ce e bun, de tot ce e drept, de tot ce e românesc, de tot ce e veşnic şi divin, prin asumarea slujirii sale de preot, de creştin naţionalist în Vatra Neamului, de dascăl, de duhovnic-ctitor de suflete, de ctitor de lăcaşuri, admirabile cetăţi voievodale. Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu şi-a purtat crucea cu demnitatea Mărturisitorului şi cu aura mistică a Martirului, înnobilind tot ce era în juru-i: monahi, ţărani, ierarhi, monahii, oameni de cultură, artişti. Doar odihna, confortul, satisfacţia, pricopseala nu sunt de trebuinţă creştinilor autentici, fiindcă pierd harismele Crucii: harul dăruirii, al suferinţei, al pătimirii, al bucuriei, al jertfirii, al biruinţei, al învierii. Având pildă Jertfa Mântuitorului, cea dătătoare de viaţă, calea este una singură: cea a Crucii, cea a martiriului. Toţi creştinii vom mărturisi ortodoxia Evangheliei mai devreme sau mai târziu, mai puţin sau mai mult, fiindcă mântuirea tuturor trece prin poarta strâmtă a fiecăruia, purtându-şi crucea sa înfiptă-n Crucea lui Hristos: „Sfinţii care au vieţuit după vremea prigoanelor, după epoca martirilor şi s-au nevoit în munţi şi în pustiuri, au trăit, aşa cum se spune, martiriul conştiinţei. La fel şi Sfinţii Părinţi şi toţi sfinţii până astăzi.” (Arhim. Simeon Kraiopoulos-Taina Suferinţei. Trad. Pr. Victor Manolache, Bucureşti, Ed. Bizantină, 2007, p. 15)  
 
 
Pe marele duhovnic al Moldovei şi apoi al întregii ţări, l-am cunoscut personal în anul-jubiliar 2004, cu prilejul celor 500 de ani de la mântuirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, când i-am conferit Diploma de: Mare Cavaler al Crucii lui Hristos. În cadrul Fundaţiei „Sfântul Apostol Andrei” înfiinţată de mine în 1996, am creat Ordinul spiritual al Rezistenţei prin Religie: „Cavalerii Crucii lui Hristos”. Despre suferinţa, demnitatea şi jertfa Părintelui Iustin aflasem din operele mărturisitorilor creştini apărute după 1990, care împărtăşiseră aceeaşi soartă de temniţă, de tortură, de teroare, de foamete, de ger, de umilinţă, de mizerie, de rugă, de meditaţie, de răbdare, de iertare, de poezie, de erudiţie, de înălţare spirituală, cu cea a Părintelui Pârvu. Mocnea în mine un foc al cunoaşterii acestei mari personalităţi a lumii ortodoxe, aşa că am purces la drum cu plin elan şi zel. Platoul din stânga cum urci, al Mănăstirii Petru Vodă era ţesut într-un covor multicolor de flori pe brocardul mătăsos al ierbii, brodată cu o turmă mare de mioare. Întregul complex mănăstiresc era înconjurat de o falnică legiune verde de Brazi. Ştiam tot din Mărturisiri... că acolo la mănăstire se mai afla şi colegul de suferinţă din închisori olteanul Alexandru Ştefănescu, care s-a călugărit mult mai târziu după eliberare sub numele de monahul Atanasie. Cum oltenii sunt din fire omenoşi şi îndrăzneţi, am mers întâi la cuvioşia sa Părintele Atanasie, l-am salutat, m-am prezentat, rugându-l să-mi destăinuie câteva din mărturisirile jertfei sale şi fără să-i cer, intuindu-mă, m-a întrebat dacă vreau să-l văd pe Părintele Justin. Aş dori..., dar mi-e imposibil cu sutele de pelerini... ca să străbat până la dânsul. Am să te ajut eu! mi-a răspuns vesel părinţelul Atanasie. A chemat un frate din obşte, i-a spus să-l caute pe părintele Ciprian, parcă şi dânsul să mă introducă la marele Duhovnic. Am intrat prin spate. Purtam un cojoc alb frumos, de miel cu motiv negru de astrahan. Părintele şedea pe un scăunel, în veşmântul negru peste care cădea pe spate şi peste ambii umeri părul lung de argint, cu şuviţe negre, de voievod, de circa 60-70 de cm, încadrat de o frunte înaltă, nimbată şi doi ochi negri cu licăriri de văpaie, care te aprindeau, privindu-te. Mi-a admirat cojocul...
- Sărutăm Dreapta Părinte! am rostit eu gândindu-mă la mâna sfântă care binecuvântă, dar şi la Dreapta Neamului în menirea căreia trebuie să te afli în credinţă şi să te jertfeşti întru Domnul.
- Domnul Hristos să te binecuvinteze fiule! a grăit părintele sculându-se şi îmbrăţişându-mă cu mireasma care emana din sufletul său cald, mucenicesc. S-a aşezat, invitându-mă şi pe mine să i-au loc. Am scos dintr-o geantă-diplomat, de umăr, Diploma Ordinului şi am cuvântat:
- Părinte Justin sunteţi o binecuvântare pentru Neamul nostru dacoromân căruia v-aţi jertfit cu râvnă şi dragoste, sunteţi un Fiu ales al Bisericii Ortodoxe căreia îi slujiţi cu demnitate, cu supravenerare pentru Fecioara Maria, cu iubire întru Dumnezeu şi semeni şi pentru mine că mi-a îngăduit Domnul să vă cunosc! Vă rog să primiţi ca un semn de înaltă preţuire spirituală, Diploma de Mare Cavaler al Crucii lui Hristos! I-am înmânat Diploma. Părintele a analizat-o câteva minute bune...
Diploma cu chenar tricolor, sub Autoritatea Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Sf. Ap. Andrei, a Sf. M. Mc. Gheorghe, a împăratului Burebista şi a Marelui rege Decebal, cuprinde o Cunună de medalioane-portret ale câtorva din marii Martiri ai Bisericii Neamului. Pe mulţi i-a cunoscut direct, iar cu unii chiar a suferit în închisori. În mijlocul Diplomei se situează Crucea Verde, brodată cu iniţialele Învierii: Ii-Hr. + Ni-Ka, simbolul filocalic al suferinţei, jertfei şi biruinţei, la baza Crucii titlul: Mare Cavaler..., care se conferă, numele celui ales, autoritatea care conferă diploma, numele fondatorului şi ştampila. Uitându-se pe Diplomă la cei atât de dragi sfinţiei sale şi parcă îmbrăţişându-i a zis din adâncul smereniei sale:
- Sunt eu vrednic să primesc această preţuire?
- Părinte, vrednicia va ales-o dintru început Dumnezeu pentru marea dăruire. Pe mine m-a trimis doar ca sol pământean, nevrednic, dar îndrăzneţ totuşi, să mă bucur de alegerea Fiilor Mântuitorului, unul fiind chiar Sfinţia Voastră! am răspuns eu electrizat şi ţanţoş. Mi-a oferit o felie de cozonac, a umplut 2 pahare cu vin roz, am mulţumit Domnului, le-am golit şi ne-am îmbrăţişat, spunându-mi să mai petrec câteva zile la Sfânta Mănăstire.
Aceasta a fost prima mea mare întâlnire cu Voievodul duhovniciei noastre ortodoxe. Au mai urmat alte două întâlniri directe: una scurtă, sus la Petru Vodă, mediind întâlnirea unui nepot de călugăr de la Mânăstirea Rarău, doar cu un salut, o bucurie şi o îmbrăţişare şi alta jos la maici, cu un prieten din Canada, Corneliu Şerban Popa, cu delegaţia sa, circa 40-50 de minute. La Schitul maicilor am apelat la maica stareţă să ne înlesnească întâlnirea, evitând iar mulţimile. Era tot vară. Eu mă mutasem în Târgu Neamţ. La Bucureşti înainte de plecare, organizasem două Congrese Internaţionale la Argeş şi Tomis, cu istorici şi mărturisitori în viaţă şi doream să-i cer binecuvântare pentru fondarea Institutului particular-Rezistenţă prin Religie, întrebându-l dacă să continui ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei, privindu-i pe Mărturisitorii dacoromâni ai veacului al XX-lea. Eram cu acelaşi cojoc alb, dar cu o cămaşă naţională lucrată în Viţă de vie pe mărgele verzi. Din nou m-a admirat părintele mulţumindu-mi că iubesc portul nemuritor şi regal al Dacilor. Ne-am fotografiat, ne-a permis să filmăm prețioasele momente, Ne-a urat să continuăm ce am început, binecuvântându-ne.
 
Am mai fost de câteva ori la Petru Vodă şi jos la Schit, fără să-l deranjez direct. Luam binecuvântare şi mulţunire prin rugă, din curte. Simţeam unda harului acestui lucru inefabil şi divin. Restul prezenţei părintelui Iustin Pârvu în inima mea îl completam cu Mărturisirile sale directe sau indirecte, prin diferiţi autori şi mărturisitori care-l preţuiesc cu mare, mare veneraţie. Cinstirea şi pomenirea Înaintaşilor noştrii aleşi de Bunul Dumnezeu ne oferă prilejul de a ne lumina pe noi înşine, de a privi claritatea lucrurilor şi înţelesul evenimentelor ori fenomenelor din jurul nostru în sensul de a ne cerceta cu luare aminte, de a ne corecta, de a ne îndrepta, îndreptându-i şi pe alţii, de a ne călăuzi, călăuzindu-i şi pe ceilalţi care vor, de a iubi arhetipurile urmându-le lor, moştenindu-le.
Slavă Bunului Dumnezeu şi Aleşilor Săi!
10 februarie 2015
 
Sfântul Mare Mucenic Haralambie a fost Episcopul Magneziei din Asia pe vremea asprului împărat Sever (193-211). Marele Mucenic a pătimit multe în trup, dar a câştigat şi pre mulţi în sufletul credinţei, între care şi pe Galina fiica împăratului, căreia îi tălmăceşte acel vis miraculos: -Apa cea mare este darul Sfântului Duh, livada îngrădită este raiul, via este locuinţa drepţilor, copacii înfloriţi şi bine mirositori sunt cetele sfinţilor îngeri, cedrul înalt este slava crucii, izvorul de la rădăcina lui însemnează viaţa veşnică, dăruită neamului omenesc prin sfânta cruce, iar Paznicul locului, ce te-a luat pe umeri, este Christos Domnul, care a dus pe sfinţii săi umeri oaia cea pierdută. Ierarhul Haralambie a odrăslit în dragostea de Dumnezeu, întrupându-se curajului, credinţei, suferinţei şi mărturisirii lui Iisus Hristos- Dumnezeul Iubirii, plătind pentru Cerul inimii cu viaţa sa pământească la 10 Februarie 2002. (Vieţile Sfinţilor-2, Bucureşti, Editura Artemis,)
footer