Revista Art-emis
Martiri dacoromâni în icoana binecuvântării Sfinţilor Strămoşi Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Duminică, 01 Februarie 2015 16:31
Trei Ierarhi„Creştinului nu-i poate face rău nici cel care-l omoară.” (Pr. Arsenie Boca)
 
Întreaga creştinătate ortodoxă aduce mare cinstire şi recunoştiinţă celor mai mari Dascăli creştini-dacoromâni care şi-au înmănunchiat inimile şi sufletele în buchetul credinţei, al smereniei, al înţelepciunii, al cărturăriei, al îngrijirii celor suferinzi, al iubirii şi al prieteniei, pe care l-au dăruit cu toată dragostea lui Hristos. Toţi trei au strâns în comoara sufletelor lor, Izvoarele vieţii veşnice ale Ortodoxiei, pe care apoi le-au revărsat cu căldura inimilor lor peste pământul întreg, spre a încolţi sub lumina Duhului: adevărul, dreptatea, bunăcuviinţa, cinstea, crucea, răbdarea, jertfa, iertarea, sfinţenia şi învierea. Din harul inimilor lor au tors duhul Evangheliei, brodând Taina Liturghiei, unde arde permanenţa lui Hristos în potirul Euharistiei. Fiind contemporanii secolului IV-Veacul de Aur al Bisericii creştine, sub aura Împăratului Constantin cel Mare şi a Maicii sale Elena, toată lucrarea lor misionară a biruit persecuţiile îndreptate de iudeii şi cezarii romani împotriva lui Hristos, zămislind libertatea pe Adevăr, credinţă, pace şi mântuire. În Evanghelia Domnului nostru Hristos-Jertfa capătă o dimensiune duhovnicească, dumnezeiască, răsfrângându-se în mugurul-gând, în cuvântul-înflorit şi-n rodul-faptei ce se dăruieşte sau altfel spus în credinţă, nădejde şi dragoste în Adevărul Iubirii care este Dumnezeu. Tocmai de aceea la dreptmăritorul creştin jertfa duhovnicească insuflă mireasma gândului curat în cuvânt plin de har pentru a înmuguri în fapta slujirii. În prima cuvântare rostită cu prilejul hirotonirii sale ca preot, Sfântul Ioan grăieşte cuvintele de aur: „Voiam, ca atunci când aveam să rostesc primul meu cuvânt în Biserică, să afierosesc începutul vorbirii mele lui Dumnezeu, care mi-a dat această limbă. Aşa se şi cuvenea. Cuvântului trebuie să i se aducă nu numai primiţiile ariei şi ale teascului, ci şi primiţiile cuvintelor şi cu mult mai mult ale cuvintelor decât ale fructelor adunate cu mâna. Jertfa sau ofranda cuvântului e mai proprie omului şi e mai plăcută lui Dumnezeu. Pe strugure şi pe spic îl produc adâncurile pământului, îl hrănesc ploile şi-i cultivă mâinile agricultorilor, pe când pe imnul sfânt îl naşte evlavia sufletului, îl hrăneşte conştiinţa curată şi-l primeşte în cămările cerurilor Dumnezeu. Cu cât sufletul e mai presus de pământ, cu atât şi roada lui e mai bună ca cea a pământului.” (P. G. Migne, 48, col. 694). Sfântul Vasile cel Mare, unchiul guvernatorului Sciţiei Mici-Iunius Soranus*, fascinat de măreţia şi frumuseţea lui Dumnezeu, L-a căutat dincolo de cugetul său în toată admiraţia şi sublimul grăirii în taină a Creaţiei sfinte. Între toate lucrurile care l-au bucurat, apa a avut un loc aparte, prin felurimea însuşiriilor ei antinomice: „În sucul tulpinii smochinului este amară, pe când în fruct, foarte dulce. La fel viţa de vie: în mlădiţe este foarte acră, iar în struguri foarte plăcută. Dar câtă deosebire şi în culori! Dacă te uiţi în livezi, aceeaşi apă se înroşeşte în această floare, iar în alta se face purpurie; în una e albastră, în alta albă. Şi tot în flori, apa dă mai multă diversitate în mirosuri decât în varietatea culorilor.” (Arhim. Dr. Ioasaf Popa- Personalitatea pilduitoare a Sf. Vasile cel Mare, în Glasul Bisericii,rev. Sf. Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei Anul LVI, nr. 1-4, Ianuarie-Aprilie 2000;/ Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexameron. Trad. Pr. Dumitru Fecioru. Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 120).
 
Această mirifică privelişte a Sfântului Vasile, împreună cu înmiresmatul cuvânt de aur al Sfântului Ioan le sădim în slendoarea lui Dumnezeu prin lauda Sf. Grigorie Teologul: „O, Tu mai presus de toate,/ căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud?/ Cum Te va cânta cuvântul,/ căci nu eşti de grăit cu nici un cuvânt./ Cum Te va contempla mintea,/ căci nu eşti cuprins de nici o minte,/ Singur Tu fiind de negrăit,/ ca Unul Care Le-ai creat pe toate cele cu grai,/ SingurTu fiind de necunoscut,/ fiindcă Le-ai creat pe toate cele cu cuget./ Toate, şi câte grăiesc şi câte nu grăiesc, Te cuvântă.// Toate,şi câte cugetă şi câte nu cugetă, Te cinstesc./ Căci dorurile şi durerile tuturor sunt în jurul Tău./ Ţie Ţi se roagă toate, toate cele ce cugetă./ Alcătuirea Ta cântă imn în tăcere.// În Tine rămân toate. La Tine aleargă împreună-n toate./ Şi Eşti sfârşitul a toate şi Unul şi toate şi nici unul,/ Nefiind ceva din acestea, nefiind toate.// O, Tu ce ai toate numirile,/ Cum Te vei chema pe Tine,/ singurul ce nu poţi fi numit?/ Ce minte cerească va pătrunde vălurile mai presus de nori?/ Fii îndurător, O, Tu mai presus de toate,/ Căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud!”.(Sf. Grigorie de Nazianz, Opere Dogmatice-Imn către Dumnezeu. Ed. Herald, Bucureşti, 2002).
 
Vasile Pascu (1890-1960), general de armată.Pruncul Vasile a fost adus în dar de Sf. Ierarh Nicolae, la 6 Decembrie, cucernicei familii, care mai avea deia 8 vlăstari frumoşi. Vasile creşte în spiritul credinţei străbune terminând cu brio cursurile Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr” , iar cu merite strălucitoare Şcoala de Ofiţeri de Infanterie. Primeşte botezul focului în campania din Bulgaria, 1913-1914, apoi în marele război din 1916-1918, intră cu grad de căpitan. Se distinge prin eroismul său deosebit, fiind rănit la Mărăşeşti de două ori şi avansat la gradul de colonel. Alături de misiunea franceză se ocupă de pregătirea Armatei Române. După terminarea războiului activează ca jurnalist militar, apoi între 1941-1942, ca prefect al judeţului Vlaşca şi primar de Sector în Bucureşti. Revine pe frontul din Est, avansând în fapte deosebite şi în gradul de general, care va conduce Divizia 18 Vânători de munte, gruparea Valea Călugărească, eliberând Ploieştiul, Valea Prahovei, paricipând şi la eliberarea Transilvaniei. Marile acte de eroism i-au conferit ordinele militare: Coroana României, Mihai Viteazul şi Steaua României. Neaderând la linia trasată de regimul roşu, este arestat în Ianuarie 1955. După revoluţia din Ungaria din 1956, este pus în libertate pentru scurt timp,căci anul următor este din nou arestat cu o pedeapsă de 20 de ani muncă silnică. Îndură chinurile de la Ministerul de Interne, dar este supus satanicului regim de exterminare în temniţele de la Jilava, Aiud şi Gherla, unde va muri în ziua Schimbării la Faţă a Domnului, în 1960, la 6 August. (Constantin Totir, Catalogul Dascălilor şi Învăţăceilor ucişi în lupta împotriva comunismului 6 Martie 1945-16 Decembrie 1989. Ed. George Coşbuc-Bistriţa, 2004, p. 115).
 
Ioan Răducanu (1907-1959), preot. Viitorul preot şi martir Ioan s-a născut la 21 Ianuarie într-o familie profund creştină din comuna Goruneşti, judeţul Vâlcea. Fiind un copil chipeş, strălucit la carte şi rugăciune, învăţătorul i-a îndrumat paşii spre Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae”din Râmnicu Vâlcea. După absolvire s-a căsătorit cu Gheorghiţa Iordache, fiind apoi hirotonit preot pe seama parohiei Făureşti. Cei care l-au apreciat pe Părintele Ioan, l-au remarcat ca pe un „element distins, atât în privinţa caracterului, cât şi în privinţa calităţilor culturale şi moralizatoare, organizând şezători religioase alături de învăţătorii din localitate, înfiinţând o bibliotecă cu peste 1000 de volume din fonduri proprii, a întemeiat căminul cultural „Muguraşul”, o cantină care hrănea 25 de elevi săraci, reconstruieşte biserica din satul Mileşti, etc. Pentru râvna sa de slujitor al Domnului, Episcopul Iosif Gafton, l-a înălţat la treapta de Iconom stavrofor. Cum tot ce era de calitate şi de caracter supăra grav securitatea atee, aşa se face că în noaptea de 6-7 Iulie 1959 a fost arestat. De la penitencioarul Craiova este dus la Periprava apoi la Salcia. Condiţiile inumane, de exterminare i-au pus capăt suferinţelor la 27 Noiembrie 1959. Penultimul domiciliu l-a avut în cimitirul satului Frecăţei al comunei Ostrov, de unde s-a înălţat spre cununa Muceniciei întru Hristos. (Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist. Ed. I. B. M. al B. O. R., Bucureşti, 2007, p. 583).
 
Grigore Cîrţină (Cîrţână), preot.   Grigore Cîrţină s-a născut la 20 Septembrie 1911, în oraşul Călimăneşti, judeţul Vâlcea. Bunica i-a fost primul dascăl de religie, devenind de mic copil, din zarva străzii unui oraş, un meditativ în relaţia cu Creatorul, un spirit fin al Creaţiei în care vedea aproape peste toate lucrurile revărsarea harului lui Hristos. Fiind conştiincios şi sârguincios s-a maturizat de timpuriu în problemele religioase. Absolvă printre primii teologi mici, Seminarul „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea şi este hirotonit preot pe seama parohiei Sălătrucel-Vâlcea. Slujeşte cu osârdie la sf. Altar fără a neglija viaţa enoriaşilor săi, prin exemplul faptei sale, bucurându-se de armonia comuniunii cu ei în duh, sancţionând în predici regimul ateu, care atentează la viaţa copiilor lui Dumnezeu. În anul 1952, securitatea vede roşu înaintea ochilor, acuzându-l pe Părintele Grigore de uneltire împotriva ordinii sociale”, şi „orientare spre verde”, părintele purta veşminte de culoarea ierbii şi pe deasupra mai avea şi ochii verzi..., culoare absolut interzisă de cioclii roşii, care au pus nişte trepăduşi să cosească iarba din curtea bisericii, fiindcă prea bătea într-un verde crud, precum cămaşa eroului de război, Ilarie: „Ca să vadă toată lumea că eram absolvent al « Academiei de la Aiud », spune Moş Ilarie, am început să port ca sămn distinctiv numai cămăşi verzi, spre ciuda primarului, poliţaiului, secretarului de partid din comună şi a altor cucuvele comuniste. M-au chemat şi la Securitate la Făgăraş pentru asta. M-am dus tot în cămaşe verde, fiindcă dacă nu mă duceam aşa, aş fi recunoscut că purtatul cămăşii verzi are la mine o semnificaţie aparte. Şi apoi, nici nu mai aveam altele. M-au primit într-un birou la comitetul raional de partid toţi marii oraşului, cu şeful securităţii în frunte, care a deschis vorba cu:
- Tovarăşe Biriş...
Dar i-am tăiat-o scurt!
- Domnule comandant, aţi făcut şi dumneavoastră puşcărie politică de mă consideraţi tovarăş cu dumneavoastră?
Toată comisia a încremenit la o aşa neruşinare. Ei erau obişnuiţi să intri la ei cu căciula în mână, lingând podelele, nu să le arăţi că în tine, în ciuda Aiudului, coloana ta infinită a rămas intactă. Secretarul comitetului de partid a simţit atunci nevoia să-mi răspundă:
- Domnule Biriş, partidul nostru a greşit fundamental, atunci când a arătat clemenţă faţă de bandiţii înrăiţi din puşcării, pe care i-a eliberat în 1964.
- Da, domnule secretar, aveţi mare dreptate, atunci partidul dumneavoastră a scrântit-o fundamental de tot! Ar fi trebuit să ne ucidă pe toţi, zdrobindu-ne ţeasta cu bara de fier, aşa cum i-a făcut lui Lucreţiu Pătrăşcanu!
S-a lăsat atunci o tăcere mormântală. Era vară, tocmai intrase un bărzăun mare şi verde (probabil trimis de Horia Sima..., n.a.) pe fereastra larg deschisă, bâzâind înebunit vreo câteva secunde, până a găsit iar drumul înapoi spre libertate... Atunci, unul pe care nu-l ştiu nici azi cine era, m-a întrebat de ce port cămaşe verde. I-am răspuns că nu ştiam că este verde, eu credeam că este kaki, aşa cum poartă braţul înarmat al patriei, soldaţii forţelor noastre armate. Apoi am continuat:  
- Tot cămăşi asemănătoare la culoare poartă pădurarii şi după cum puteţi singuri constata, chiar şi şeful Securităţii din Făgăraş. (Nenorocitul îmbrăcase în acea dimineaţă, din nebăgare de seamă, o cămaşe verde-kaki ce semăna perfect...” (Călin Kasper, De la inimă spre cer. Ed. Virtuală, Botoşani, p. 70-71)  
Părintele Grigore a fost condamnat la 15 ani de închisoare, din care a executat 12, până când a avut loc eliberarea cea mare din 1964. După eliberare revine greu la slujirea preoţească, fiind permanent, urmărit, asaltat, negociat, ameninţat. Părintele Grigore rezistă ca o Stâncă milenară în ciuda faptului că a fost biciuită de furtuni, de valuri furioase ori de încremenirea gerului asprelor ierni, lăsând posterităţii modelul Omului mare ce rămâne neclintit în dragostea sa de Dumnezeu şi Ţară. (Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Ed. Reîntregirea Alba-Iulia, 2004).
 
Mărturisitorii creştini din închisorile comuniste I-au mărturisit pe Dumnezeu, pe Fecioara Maria, pe Îngeri şi Sfinţi, Neamul, dar într-un mod tainic şi pe noi cei de azi, care nu eram atunci... De aceea, se cuvine să-i venerăm ca pe sfinţi, mărturisindu-i la rându-ne şi bucurându-ne de prietenia lor cerească. Amin!
Dragoste între cei de Sus, lui Dumnezeu şi pe pământ Adevăr şi Iubire!
footer