Revista Art-emis
Protodacul Ioan Botezătorul şi ucenicii săi PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Miercuri, 07 Ianuarie 2015 18:05
Sf. Ioan BotezatorulMartiri şi mărturisitori dacoromâni
 
În destinul fiecărui Neam, Dumnezeu a pus gena religioasă, puterea împlinirii lui, a comuniunii divine înspre Calea nemuririi.Neamului nostru primordial, prima mare Familie a lumii, a primit din faşă, vocaţia, misiunea şi împlinirea finalităţii sale spre mântuire. Aşadar, Neamul Dacoromân a fost hărăzit încă din zorii vieţii sale cu vocaţia Jertfei sfinte, cu cultul nemuririi, cu înţelepciunea gândirii existenţiale, cu înţelegerea fenomenelor miraculoase şi explicarea lor, cu spiritul dreptăţii sociale, cu zelul eroismului trac, a cavalerului prin excelenţă, cu harul misiunii hristo-evanghelice, cu iubirea de semeni întru virtuţile cardinale şi teologice, cu împlinirea crezului ortodox întru conlucrarea lumească, întru desăvârşire, întru îndumnezeire. Atotştiutorul Dumnezeu ştiind capacitatea spirituală, natura inteligenţei, piscul înţelepciunii, avântul temerar, răbdarea harică, tămăduitoare şi sensul sacrificiului suprem împlinit prin iubire al Neamului nostru, i-a dăruit şi i-a ales personalităţile misionare care trebuie să-i ctitorească istoria, care trebuie să-i zidească Biserica, care trebuie să-i definească autoritatea şi demnitatea, care trebuia să-i consfinţească Neamul Martirilor şi Sfinţilor daci în ceruri. Misiunea dacului, a dacoromânului a fost/ este de a cugeta neîntrerupt la complexitatea şi miracolul vieţii continue, la scopul, la rostul şi sensul său în lume şi în transcendent.
 
Iov-Ioan Volănescu (1903-1976), preot monah.
 
Părintele Ioan-Iov Volănescu, unul dintre Aleşii Domnului întru cinstire şi jertfă, şi-a simplificat viaţa materială, şi-a clădit zelul pentru a face transparent sufletului, esenţele harului primit spre dăruire. Viitorul monah martir s-a născut în Cândeştii Buzăului în familia smeriţilor creştini Nistor şi Elisabeta la 12 Aprilie. A fost un copil cuminte, sensibil, rugător şi un elev conştiincios. Tânărul Ioan se pregătea într-un domeniu economic, dar pentru zelul său patriotic este arestat în 1939, de regimul totalitar Carol-Lupescu, care-şi instalase regal, dictatura feroce. Celelalte regimuri politice dictatoriale nu scapă nici ele prilejul de a fi mai prejos de odiosul monarh, arestându-l pe rând pe tânărul naţionalist, în anii următori: 1941-1944, 1948-1964, 1975-1976. Cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în regim de teroare prin închisorile ale căror tentacole ucigaşe cuprindea întreaga ţară. Tânărul Ioan era însă temerar. Pulsa în el sângele acela imperial, ţărănesc, talpa istoriei şi temelia bisericii, care împletit cu zelul preoţesc al slujirii, consfiinţea Omul creştin, ca apărător al legii supreme, cum spunea Doctorul în Drept, viitor martir Ion I. Moţa: „... Deasupra legilor ordinare, există o supra legalitate, adesea nefixată decât în tradiţie, în simţămintele sufletului şi în istorie. E supra-legalitatea consrvării unei naţiuni, şi a culturii sale chiar împotriva legilor parlamentare, care de altfel, n-ar trebui să aibă dreptul de a călca această .” (Ion I. Moţa-Cranii de Lemn. Articole 1922-1936. Ed. a V-a. Ed. Sânziana, Bucureşti, 2007, p. 26).
 
Bunul Dumnezeu l-a ocrotit dăruindu-i în detenţie bucuria de a-l cunoaşte pe unul dintre marii creştini-ortodocşi cu o trăire spirituală demnă de un mare ascet, bădia Traian Trifan. Sub ocrotirea părintească a Doctorului în Drept Internaţional-Traian Trifan, în lagăr, tânărul Ioan se apropie profund de Mântuitorul Hristos, astfel că între „recreaţiile”dintre arestări se îndreaptă spre trăirea monahală, mai întâi la mănăstirea Ciolanu, apoi la Vărzăreşti în 1947 şi la Hodoş-Bodrog din Arad, un an mai târziu. După 1964, intră ca mohah la mănăstirea Hodoş-Bodrog, primind numele protodacului-Patriarhul suferinţei, Iov. La asalturile turbate şi repetate ale securităţii, monahul Iov este nevoit să se refugieze la mănăstirile Ciolanu şi Dealul, nu pentru mult timp căci este din nou arestat şi pentru a nu mai crea bătăi de cap prigonitorilor este omorât, împuşcat în cap, în închisoare la 19 Ianuarie 1976. Ultimul refugiu l-a aflat la Mănăstirea Viforâta şi în ceruri. (Fabian Seiche- Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, p. 510). Un creştin purtător în suflet de Dumnezeu şi de Neam, hărăzit jertfei, vede rostul lumii, problemele generale ale naţiei sale în alte culori, cu sensuri noi, cu înnoite semnificaţii, aşa cum a fost militarul de carieră, patriotul de destin Ion Constantin Petrovicescu.
 
Ion Constantin Petrovicescu (1883-1949), general.
 
Ion Constantin Petrovicescu,mlădiţă olteană, a îmbrăţişat cu patos cariera militară, luptând în primul război mondial, remarcându-se deosebit şi urcând strălucit toate treptele militare. Evenimentele politice l-au adus în contact cu Mişcarea Ortodoxă naţionalistă şi copleşit de crezul şi demnitatea ei o admiră în taină, o ajută schimbând cursul istoriei din postura de comisar regal, cătrănind astfel guvernul liberal şi camarila sa, care pusese spre afacere, complotul de la Sinaia, procesul înscenării pentru a ştrangula Elita naţionalist-creştină. În timpul guvernării naţionaliste devine ministru de interne, fără apartenenţă politică. La început, generalul Antonescu l-a acceptat bucuros: „E un soldat (oştean.n.a.) conştiincios şi un om de ordine. Mă bucur că-l vom avea la Interne”... (Fabian Seiche, op. cit., p.414). Ideea de ordine înveşmântată-n conştiinţă la Conducătorul Statului era prea înfofolită în teatru, în figuraţie, aşa că pentru a-i reuşi lovitura de stat, Generalul Ion Petrovicescu este destituit din funcţia de ministru înaintea evenimentelor din Ianuarie, 21-23- 1941 şi arestat, făcut apoi cadou comuniştilor între 1941-1948, care-l vor omorâ la Aiud ca pe alţi zeci de generali bravi ai Oştirii române. Generalul Petrovicescu considera că onoarea în apărarea Adevărului, a dreptăţii, a Naţiunii noastre care s-a născut aici în Vatra veşniciei este mai presus chiar de viaţă, de carieră, de libertate: „Spre deosebire de toate statele care ne înconjoară, a cuvântat în Parlamentul ţării, marele creştin Român Ion Coja, şi de încă multe altele, statul românesc nu s-a înfiinţat printr-o hotărâre luată la vreun conclav diplomatic sau în cancelaria vreunui imperiu...Statalitatea românească s-a împlinit prin înţelepciune şi trudă, prin har politic şi putere de sacrificiu, prin jertfă! Statalitatea noastră este una dintre cele mai vechi din Europa şi din lume...” (Ion Coja-Legionarii Noştri. Ed. Kogaion/ Fundaţia Buna Vestire, Bucureşti, 1997,p. 200) În urma simulacrului de proces din 16 Iunie 1941, Generalul este condamnat la 7 ani temniţă grea. Este supus simulacrului degradării (parcă demnitatea poate fi vreodată degradată, n.a.) şi transportat la închisoarea din Deva. În fiecare loc de suferinţă pe unde a trecut a lăsat o dâră de lumină din sufletul său demn, cald, însorit: „Nici un regret, nici o amărăciune, nici un pas înapoi. Antonescu l-a lovit („părinteşte” cu mâna în mănuşa de mareşal...,n.a.), l-a umilit, dar n-a putut să-l îngenuncheze... Generalul a trăit destul ca să cunoască tragedia lui Antonescu şi să se întrebe în sine, împăcat cu soarta, de ce a fost nevoie ca Mareşalul să dezlănţuie o crâncenă prigoană contra unor oameni care nu i-au voit niciodată răul?” (Fabian Seiche, op. cit., p. 415). Generalul-martir Ion Constantin Petrovicescu şi-a clădit viaţa, experienţa, cinstea, educaţia, instrucţia, demnitatea, prestigiul pe omenia care l-a caracterizat permanent, devenind solemn în suferinţă. În vârtejul nedreptăţilor sociale care se pripăşesc prin iresposabilităţile cotidiene ale celor ajunşi la vârf, devenind adevărate calamităţi istorice, Dumnezeu ciopleşte în stânca Neamului, Eroii.
 
Ioan Glăjar (1929-2013), preot
 
Îi binecuvintează cu căldura smereniei, cu răbdarea ascetică, cu fiorul dreptăţii, cu dreapta credinţă, cu cinstirea Adevărului, cu slujirea Autorităţii dumnezeieşti şi a Neamului, cu jertfa mistică, cu lucrarea creaţiei hristice, ca pe bunul părinte Ioan Glăjar. Viitorul preot-profesor Ioan Glăjar s-a născut în Ucea de Jos, judeţul Braşov la 24 Martie. Aplecat spre studiu, spre cunoaştere, Ioan era bucuria familei. După clasele primare din Ucea de Jos, trece cu uşurinţă pe cele secundare de la liceul Radu Negru din Făgăraş-un bastion al Ortodoxiei: „Ideea apărării intereselor naţiunii române, scrie marele istoric al epocii contemporane-Ioan Scurtu, s-a materializat în organizarea unor « frăţii de cruce », « gărzi ale conştiinţei naţionale » etc. De asemenea, unii oameni politici şi de cultură, precum Octavian Goga şi Vespasian V. Pella, au stăruit asupra necesităţii de a fi sprijinită naţiunea română majoritară.” (Ioan Scurtu, Politică şi Viaţă Cotidiană în România în secolul al XX-lea şi începutul celui de-al XXI-lea. Ed. Mica Valahia, Bucureşti, 2011, p. 120). Despre acel moment deosebit de sub aura Corolei harului lui Dumnezeu, părintele-profesor ne aminteşte: „Elevii care făceau parte din Frăţia de Cruce, în care era încorporat şi el, erau buni la carte, serioşi şi cu sufletul curat, idealist şi altruist. Elevii din clasele superioare, membri în Frăţie, recrutau şi instruiau pe cei mai mici. Se stabilea între ei o relaţie de prietenie în care, atunci când era consolidată, se putea discuta despre problemele ţării şi ale neamului din trecut şi prezent... La încheierea anului şcolar 1947-1948, conducerea organizaţiei mi-a fost încredinţată mie. În luna iunie 1948 Securitatea a început arestările... M-au dus la sediul securităţii din strada Inului. M-au băgat într-o celulă, neagră, umedă şi cu apă pe jos... Ancheta a fost însoţită de bătaie... Toţi am fost transferaţi la Securitatea din Braşov şi întemniţaţi în aceeaşi celulă cu av. Virgil Mateiaş şi cu părintele Arsenie Boca de la Mănăstirea Brâncoveanu... Şi la Braşov am fost bătuţi... Eram 44 de elevi, studenţi, profesori universitari şi de liceu, medici, muncitori, ingineri, avocaţi şi artişti în acea încăpere...” (Fabian Seiche, op. cit., p. 264). Este eliberat, dar prigoana asupra sa continuă, graţie trecutului... Reuşeşte totuşi admiterea la Facultatea de Teologie-Sibiu, devine licenţiat în 1954, diacon în 1955, Doctor în Teologie în 1958, la Bucureşti, preot la Ucea de Jos, lector la Istoria religiilor, protopop de Făgăraş. Deşi Securitatea era omniprezentă, fiind supravegheat permanent, de la Altar şi de-acasă prin rugăciune aproape continuă şi-a ajutat camarazii din rezistenţa anticomunistă. Părintele profesor Ioan Glăjar a fost un monument de smerenie, un turn al bunătăţii, un stâlp al Ortodoxiei, o temelie a jertfei, o ofrandă a dăruirii, o Cruce a dârzeniei, un scut al credinţei, un far al mărturisirii, un ctitor de lăcaşuri şi de suflete, o catedrală a Neamului pe care l-a iubit ca pe Dumnezeul pe care-L sluja cu zel până la sacrificiu. Îmi cer iertare părintelui-profesor că nu am reuşit să mă apropii mai mult de sfinţia sa şi nici măcar să-i mulţumesc pentru sprijinul acordat din suflet pentru admiterea mea la Facultatea de Teologie-Sibiu. I-am mulţumit prin Dumnezeu, indirect şi-i mulţumesc şi astăzi, mereu. Ştiu că nu dorea să i se recunoască binele făcut în taină şi întotdeauna la timp. Părintele profesor preda în anii 3-4, iar eu fiind ocupat cu evenimentele Revoluţiei decembriste şi la rugămintea marelui poet Ioan Alexandru, m-am transferat la Bucureşti. Am frânt legătura, pe care am tot amânat-o până s-a rupt de tot. Cu pioşenie îngenunchez cu inimă curată pentru sufletul său cald...
 
Ioan Negruţiu (1915-2003), Ieromonah
 
Între cei Aleşi ai Neamului de către Bunul Dumnezeu, unii sunt preaaleşi, prin harismă specială să contemple Creaţia, pentru a slăvi omenirea în Hristos, pentru a-L preamări pe Hristos în lume, pentru a semăna harul Duhului între virtuoşi, pentru a pluti deasupra virtuţiilor taina mărturisirii aşa cum a fost hărăzit părintele Ioan Negruţiu. Despre biogafia sa specială mărturiseşte chiar părintele: „M-am născut într-un sat din spatele lui Dumnezeu”. Mărturisitorul, pătimitorul şi monahul de mai târziu s-a născut în leagănul unei familii sărace, dar bogată cu 5 copii, din Borşea-Bihor la 9 Iulie. Nu împlinise 3 luni, când părinţii credeau că-l vor pierde. A scăpat cu viaţă, dar a rămas orfan de tată şi cu aceeaşi sărăcie lucie, care-i periclita mergerea la şcoală, neavând ce îmbrăca. Deşi nu frecventa regulat şcoala şi-a uimit învăţătoarea prin răspunsurile şi intuiţia pe care o avea. Luat acasă de învăţătoare pentru a-i prezenta soţului, directorul şcolii, situaţia elevului Negruţiu şi pentru a-l ajuta, părintele îşi aminteşte: „Mi-au dat o felie de pâine albă unsă cu unt şi cu miere deasupra; atunci am trăit primul extaz din viaţa mea.” (Fabian Seiche, op. cit., p. 368). Alături de o întreagă generaţie faimoasă de teologi ca: Dr. Gheorghe Furdui, Dr. Gheorghe Racoveanu, Pr. Dr. Ilie Imbrescu, arhim. Grigore Băbuş, Ioan Negruţiu se alătură Mişcării naţionalist-creştine. Urmează cursurile Facultăţii de teologie, absolvindu-le cu o teză despre martiriu, inspirată de jertfa supremă a celor Doi băieţi frumoşi-Moţa şi Marin. Martiriul care l-a preocupat în cercetare, l-a înfiat vieţii sale prin calvarele: carlist, horthyst şi comunist. Mai întâi are parte de bucurii: este hirotonit preot celib pentru catedrala din Beiuş şi profesor la Şcoala Normală. „Nu am trecut niciodată graniţa ţării, dar ea a trecut de trei ori peste mine”, îşi amintea părintele-profesor.
Drama ţării noastre de la 1940 este comparată de părintele Ioan, „mare ca o pâine rotundă, ca ofrandă adusă de jertfa liturgică: ţara este străpunsă ca o prescure cu copia în cele patru puncte cardinale.” (ibid. p. 368). Puterea cuvântului său plină de râvnă şi iubire pentru credinţă şi strămoşi îl aduc în faţa autorităţilor comuniste. În 1947 este arestat şi dus la securitatea din Oradea, apoi la Cluj. Lotul în frunte cu părintele număra 200 de români. Îşi asumă singur vina drept pentru care primeşte 10 ani muncă silnică, pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Străbate pe rând infernele Aiudului, Gherlei, Canalului, Jilavei. Acolo sau peste tot, în toate lagărele comuniste creştinul ortodox mărturisitor, ancorat în Hristos este deplin, cugetând lumea în toate simbolurile ei: „În toată singurătatea lui, afirmă marele mistic Ioan Ianolide, el nu se simte singur. În toată umilitoarea lui înfrângere, el are certitudinea triumfului Hristosului din lume. El este un mistic, un filosof, un om politic, un poet, un om de ştiinţă, un economist? Nu! El se consideră simplu un om creştin. Din perspectiva aceasta cugetă la Filocalie şi la teologie, la creştinătate.” (Ioan Ianolide-Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2009, p. 25). Fiind la penitenciarul Peninsula, părintele Ioan refuză intervenţia Patriarhului Justinian Marina, de eliberare. În ajunul eliberării visează că Hristos era pe Crucea de pe Golgota, între celelalte două goale şi-L întreabă: „Pe care dintre celelalte două cruci să urc: pe cea din stânga pentru osândire, sau pe cea din dreapta pentru izbăvire? Îi răspunde Mântuitorul nostru: Ioane, crucile nu mai au semnificaţia din Vinerea Patimilor; urcă pe oricare, numai pe Cruce să fii, lângă Mine!” (Fabian Seiche, op. cit., p. 369).
 
Părintele este eliberat teoretic, căci în timp ce păşeşte spre libertate peste câmp, securitatea îl culege şi-l trimite cu domiciliu obligatoriu la Rubla pentru a sluji comunităţii respective, pentru a o îndruma, pentru a o mângâia, pentru a o scoate de sub zgâlţâirile atee, cu harul Domnului Hristos, răscumpărând-o, împăcând-o şi restaurând-o: „Restaurarea cosmosului sau împăcarea dintre creaturi, subliniază Patriarhul Imnelor creştine-Ioan Alexandru, trebuie să înceapă de la om, de pe faţa omenească şi prin om să se întindă şi să cuprindă tot cosmosul... Avântul restaurării cosmosului începe acum două mii de ani şi străbate ca un fir de argint toată istoria şi toate neamurile, fiecare dând răspuns, după puteri, acestei înalte cerinţe lăsată pe umerii omului.” (Ioan Alexandru-Iubirea de Patrie. Eseuri. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 108). Părintele nu se cuminţeşte: se cumineca din Potir şi din Radu Gyr cu aceeaşi sete şi este din nou arestat în 1958, la muncă silnică pe viaţă. În 1964 este eliberat. Slujeşte în comuna Cihei, apoi secretar al Eparhiei Oradea, director al Seminarului Teologic din Curtea de Argeş, inspector general patriarhal, redactor al revistei Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului, iar din 1981, devine duhovnicul mănăstirii Timişeni-Sag. Părintele Ioan s-a dovedit loial credinţei sale, fidel Adevărului, împlinitor al Cuvântului dumnezeiesc, risipitor de har şi bucurie duhovnicească, om de caracter, hotărât, drept, predicator iscusit, model de slujire şi dăruire, fiind apreciat cu veneraţie de însuşi Patriarhul Justinian Marina, care afirmase la vremea sa : „Părinte,nu ştim cum să-i mulţumim lui Dumnezeu şi dumneavoastră că ne-aţi salvat Biserica! Noi aici am fost legaţi de mâini şi de picioare şi cu căluş la gură! Ortodoxia noastră a amuţit aici. Altarele româneşti s-au mutat acolo, în închisori!”. (Fabian Seiche, op. cit., p. 369). A refuzat de câteva ori scaunul de ierarh. A fost cinstit de toţi patriarhii români. Toate arestările, toate prigonirile i-au netezit drumul Crucii înspre Calea către Hristos. Slavă lui Dumnezeu, Sf. Ioan Botezătorul, cinstire Eroilor şi tuturor purtătorilor sfântului nume Ioan! Întru mulţi ani binecuvântaţi!
Din Ciclul „Filocalia Suferinţei şi a Jertfei”.
footer