TroitaPentru început şi cea dintâi datorie, cea mai mare grijă a credinciosului creştin, este grija pentru mântuirea sufletului său, care rămâne nemuritor şi care trebuie să ajungă la perfecţiune ca şi Creatorul său, pentru că nimic în lumea aceasta nu este mai de preţ pentru creştin ca mîntuirea sufletului său, după cuvântul Mântuitorului: „Ce va folosi omului de ar dobândii lumea toată şi-şi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul, schimb, pentru sufletul său?” (Marcu VIII, 36-37).
 
Mântuirea omului
 
Mântuirea este eliberarea din robia păcatului şi a morţii, dobândind viaţa de veci, în Dumnezeu. Mântuirea ne-a fost făcută cu putinţă de: întruparea, jertfa şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi ne-o însuşim prin harul dumnezeesc, cu care trebuie să conlucrăm prin credinţă şi fapte bune. De mântuire se poate împărtăşii orice om, căci Dumnezeu: „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului” (I Tim. II, 4). Adevărul care duce la mântuire se găseşte în Sfânta Biserică Ortodoxă: „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. III, 15). Întruparea şi îndumnezeirea, pentru unii Sfinţi Părinţi, sunt noţiuni şi realităţi care se implică reciproc în spiritualitatea creştină ortodoxă. Firea omenească a Mântuitorului Hristos a intrat într-un proces de îndumnezeire treptată de la întrupare până la înviere, când s-a umplut deplin de energiile îndumnezeitoare ale Duhului Sfânt, dar numai după învierea Sa. Îndumnezeirea firii omeneşti, deşi dată în întruparea Sa, este realizată şi progresiv, de-a lungul întregii Sale vieţuiri pământeşti, prin patima, jertfa pe Cruce, înviere şi înălţare.[1] Dumnezeu coboară în lume şi Se întrupează, rămânând în continuare Dumnezeu adevărat şi făcându-Se om adevărat, întru toate asemenea nouă, afară de păcatul strămoşesc (Fil.2, 6-7) şi omul care rupsese dialogul cu El se ridică spre plenitudinea vieţii dumnezeieşti, devine „Dumnezeu” după har, penru că unirea celor două firi: dumnezeiască şi omenească, în ipotasul Logosului, adică a Fiului întrupat, a fost hotărâtă încă din veci în sfatul lui Dumnezeu, căci aceasta a fost scopul ultim pentru care lumea a fost creată din nimic.[2] Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu a ridicat în om chipul dumnezeiesc la deplina lui actualitate, adică la deplina lui comunine cu Dumnezeu şi cu semenii umani[3], căci prin întrupare are loc nu numi o refacere ontologică, ci şi o înoire şi o creştere ontologică a chipului dumnezeiesc aflat în om.
 
Altfel, Fiul lui Dumnezeu rămâne cu această calitate şi atunci când se întrupează, iubirea Sa filială faţă de Tatăl umplând umanitatea Sa. Dar prin umanitatea Sa, care astfel este şi a noastră, se umple de iubire filială întreaga fire în mulţimea ipostasurilor sale, iar chipul nostru devine tot mai mult chipul lui Hristos, adică după chipul Cuvântului întrupat, deci „făptură nouă”.(II Cor.5, 17).[4]
 
Prin Întrupare Mântuitorul Hristos „se face ontologic firea umană asumată” şi anume o reface, cum spune acelaşi Sfânt Maxim- „în conformitate cu ea însăşi”, căci „devenind om am păstrat liberul arbitru în impasibilitatea păcii cu natura”.[5] Deci, Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se a luat firea omului, cu cele trei facultăţi ale sufletului: minte(raţiune), simţire şi voie liberă. Dar în Hristos, există atât o voinţă şi o lucrare divină cât şi o voinţă şi lucrare omenească care supun voinţei divine.[6] Libertatea cu care este înzestrată firea omenească, deci şi voinţa, este una din caracteristicile esenţiale ale chipului dumnezeiesc din fiecare şi se referă la sufletul omului, dar în strânsă legătură cu trupul. În ele se mişcă multe impulsuri, sub influenţa diferitelor împrejurări, dar principal este că socotinţa şi alegerea, să se conformeze raţiunii firii integrale. Persoana umană, mişcându-Se în conformitate cu firea din sine şi din alţii, se mişcă în conformitate cu voia lui Dumnezeu, prin puterea iubirii care izvorăşte de la Dumnezeu Cel în Treime. De aici, rezultă că Dumnezeu a creat pe oameni înzestraţi cu o voinţă, care este ajutată de iubirea Lui ca să se dezvolte în unitate între ei şi cu El. Atunci când însă oamenii au fost mânaţi de unele impulsuri unilaterale din ei, sub atracţia unor aspecte ale lumii, văzute unilateral, au ajuns la socotinţe şi alegeri contrare unităţii dintre ei şi cu Dumnezeu.[7]
 
Prin întrupare a avut loc o reînoire ontologică, precum şi una morală, datorită:
 
- în primul rând, restabilirii şi aprofundării cunoaşterii lui Dumnezeu, prin redescoperirea raţiunilor divine aşezate în lucruri, în făpturi, de către Logos, încă de la început şi prin susţinerea lumii, săvârşită prin înoirea şi îndumnezeirea firii umane din ipostasul Logosului întrupat. În al doilea rând are loc o refacere şi o creştere a conţinutului cunoaşterii lui Dumnezeu Cel în Treime şi prin descoperirea directă a lui Dumnezeu în Cuvântul Întrupat: „Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14);
 
- Mântuitorul Histos este persoana Care cuprinde în Sine totul, de la Dumnezeire până la materia îndumnezeită a cosmosului, prin firea omenească, legată organic cu ea prin Trupul Său. Şi prin primirea Lui în ei, înşişi, oamenii îşi realizează aspiraţia lor de cuprindere a Totului şi de îndumnezeire prin ei a cosmosului. Starea omului după ce a căzut în păcat, a fost gravă. Omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi chipul Lui Dumnezeu în om s-a alterat, moartea a intrat în om. Dumnezeu hotărăşte să-l restaureze şi de aici Mântuitorul, este numit „Noul Adam”. Dacă Iisus nu ar fi înviat şi nu s-ar fi înălţat la cer, El nu ne-ar fi nici în viaţa de aici transcendenţă şi nu l-am aştepta să ne fie nici în cea de dincolo. „Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om. Cel ce este Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om [...] pentru ca omul să primească înfierea şi să devină fiu al lui Dumnezeu. Căci noi nu putem primi altfel incoruptibilitatea şi nemurirea decât prin unire cu Incoruptibilitatea şi Nemurirea”.[8]
 
Spiritualitatea creştină ortodoxă se deosebeşte de alte spiritualităţi prin faptul că are un fundament puternic în Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, pentru toţi oamenii din toate timpurile şi locurile, adică de la Adam până la sfârşitul veacurilor. „Ceea ce deosebeşte esenţial spiritualitatea creştină de orice altă spiritualitate este, în afară de faptul că ea nu afirmă identificarea omului cu dumnezeirea sau cu esenţa totală, caracterul ei hristologic”.[9] Dumnezeu alege această cale, adică a venirii Mântuitorului, pentru că vrea să îmbine iubirea cu dreptatea Sa. Aşa cum iubirea stă la fundamentul creării omului, ea stă şi la actul restaurării omului. Dumnezeu putea să mântuiască pe om şi altfel, dar a vrut   să-l îndrepte, din interiorul umanului (dreptatea Sa). Posibilitatea Întrupării este dată şi de faptul că răul nu s-a întins definitiv asupra omului, căderea nu a fost definitivă, Adam nu s-a stabilizat în rău. Pentru restabilirea naturii a fost necesară o moarte care să zguduie cerul şi pământul până în temelii, ca, printr-un cutremur spiritual universal, să se facă începutul unei forme de existenţă a creaturii ieşite din făgaşul ei. Dumnezeu a preferat această moarte care a supraechivalat, prin cutremurul produs de ea, răsunetul de hău al morţii universale, moartea Fiului lui Dumnezeu a fost explozia unui focar de iubire nemărginit.
 
În strânsă legătură cu Întruparea şi Crucea se află Învierea lui Hristos, care le continuă şi redă în acelaşi timp comuniunea omului cu Dumnezeu, considerată o nouă creaţie sau a opta zi a creaţiei, adică un dar total care vine de la Dumnezeu, care înoieşte pe om şi desăvârşeşte unirea lui Dumnezeu cu toţi oamenii. Sângele Mielului dumnezeiesc, care nu sfârşeşte niciodată de a curge şi de a se împărtăşi, are o putere de curăţie reală a tuturor celor ce se împărtăşesc cu El. În fiecare zi şi cu desăvârşire în momentul Sfintei Euharistii creştinul trăieşte actualizat acest cutremur. Fără lacrimi pentru păcatele noastre, fără plânsul căinţei, nu ne mântuim. Creştinul moare în fiecare clipă a lumii şi învie din comuniunea cu Hristos. Sf. Ioan Gură de Aur spune: mai grea chiar decât crearea primară a fost aceasta, că e mai greu să fie îndreptată o lume spirituală apucată pe panta stricăciunii decât să fie creată una nouă. „Suişul creştinilor spre Dumnezeu are, adică, nu numai de normă, ci şi de cale pe Iisus Hristos”[10], conform cu declaraţia Acestuia: „Eu sunt calea... ” (In. 14, 6).
 
Nimeni nu poate înainta spre unirea tainică cu Dumnezeu, păşind pe o altă cale decât Hristos(=Calea), şi nimeni în această unire nu poate ajunge dincolo de Hristos. Legătura noastră cu Hristos se realizează şi se întăreşte prin Duhul cel Sfânt al Lui. Creştinismul crede că orice altă unire cu dumnezeirea, deci aceea care nu se realizează prin Hristos şi în Hristos, este o iluzie.
 
Iisus Hristos este singurul , pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor, ca scară spre Sine. „Pritr-Însul a binevoit să le împace toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din Ceruri, făcând pace printr-Însul, prin sângele Crucii Lui” (Col. 1, 20) „Căci printr-Însul avem şi unii şi alţii apropiere cătreTatăl”.(Ef.2,18). Hristos ne mântuieşte, în primul rând, întrucât a îndumnezeit omenitatea Sa, pârga firii noastre, pe care apoi comunicându-ne-o şi nouă aşa îndumnezeită, sau transfigurată de har, ne îndumnezeieşte şi pe noi. Harul, în această concepţie, curge, aşadar, în noi din Hristos, întrucât ne unim cu El, nu se creează în noi, El, dând numai intervenţia. Harul ce ni se dă, există, înainte de a ni se da, în plenitudinea lui în omenitatea lui Hristos în care s-a revărsat energia necreată a Dumnezeirii Lui. Mântuirea noastră se realizează prin împărtăşirea de umanitatea îndumnezeită a Lui Hristos, prin revărsarea harului din ea, ceea ce înseamnă că ne mântuim unindu-ne cu Hristos. Şi cu cât suntem mai uniţi cu El, cu atât avem mai mult din harul din El. Harul ce ne vine de la Hristos, fiind energie nedivizată a fiinţei dumnezeieşti, uneşte pe credincios nu numai cu Hristos şi cu persoanele Sfintei Treimi, ci şi întreolaltă. Iar legătura noastră ontologică cu Mântuitorul Hristos se realizează şi se întăreşte prin Duhul Său cel Sfânt.
 
Prin Înviere, umanitatea lui Hristos a fost total străbătută de viaţa Duhului; Hristos Îl are acum şi ca om în mod deplin pe Duhul Sfânt în Sine, pe care îl avea din veci, după Dumnezeire. Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos constituie arătarea puterii dumnezeieşti în trup şi anume în trupul Cuvântului întrupat. Prin Înviere, prin faptul că trupul lui Hristos este transparent, iradiant de iubire, ne pătrunde şi Însuşi El ne-a devenit propriu împreună cu sufletul şi cu Dumnezeirea din El. Iar noi, înduhovnicindu-ne, am devenit proprii lui Hristos, întrucât ne-am deschis Lui prin credinţă şi comuniune. În persoana lui Hristos se arată Cuvântul lui Dumnezeu ca persoană şi ca poruncă, Se arată ca Fiu al lui Dumnezeu, care Se jertfeşte pentru om şi ca mod de viaţă care corespunde în mod absolut poruncii divine. Spiritualitatea creştină ortodoxă este viaţa lui Hristos, Cel care a învins moartea noastră prin moartea Lui pe Cruce, în care a fost lucrătoare suprema-I iubire a Lui ca Om faţă de Tatăl, suprema iubire a Lui ca Dumnezeu, făcut om pentru noi. În spiritualitatea ortodoxă cel ce crede în Hristos trebuie să-şi concretizeze credinţa prin fapte bune, adică să-şi folosească libertatea spre realizarea binelui, ajutat de harul lui Dumnezeu, manifestat în lume prin energiile dumnezeieşti necreate. Hristos, sălăşluit în noi de la botez, conduce cu putere nu numai străduinţa noastră după împodobirea cu virtuţi, deci nu numai lucrarea pozitivă de fortificare prin voinţă a omului nou în Hristos, ci şi pe cea negativă, de omorâre a păcatului, de slăbire, tot prin voinţă, a omului vechi. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. (Galateni 2, 20)
 
-----------------------------------------------------------
[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Iisus Mantuitorul Lumii, in Indrumari misionare, p. 331.
[2] Sfatul Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, 60 P.G. 90, col. 621 AB, p. 101.
[3] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologie dogmatica Ortodoxa, vol. I, pag. 408.
[4] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Mantuirea- a doua creatie, in Ortodoxia, an XL (1986), nr. 2, p. 54-551.
[5] Sf. Maxim Martursitorul, Exposito in Orat. Domine. P.G.90, 977.
[6] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Hristologia Sfantului Maxim Martursitorul, in Ortodoxia, an XL (1988), nr.3, p.68.
[7] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia dogmatica Ortodoxa, vol.I, p. 68-69.
[8] Sfântul Irineu, Adv. haer. III, 19, i, P.G. 7, 939-940.
[9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă Ascetica şi Mistica, Ed. . Institutul Biblic şi de Misiune, Buc., 1992, p. 38.
[10] Ibidem.