Revista Art-emis
Crezul Ortodoxiei,Pâinea noastră cea spre fiinţă PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Duminică, 27 Iulie 2014 17:44
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, art-emis„Crede şi te vei mântui!” (Iisus Hristos)
 
În plămada credinţei noastre ortodoxe cea mai sublimă frământătură divină, crescută în cel mai străbun aluat al Vetrei părinteşti este Simbolul de Credinţă sau Crezul - Pâinea noastră cea spre fiinţă ori Pâinea cea de toate zilele. Este rostit şi cuminecat întotdeauna în cadrul Sfintei Liturghi şi permanent în conştiinţa mărturisitoare a drept măritorului creştin. Convingerile şi adevărurile fundamentale ale credinţei creştin-ortodoxe au fost definite şi afirmate într-o expunere absolută, concisă, limpede şi veşnică sub ocrotirea Duhului Sfânt. Ortodoxia este cea de-a XI-a poruncă dumnezeiască, prin Duhul căreia se resfinţeşte toată Creaţia divină şi în mod expres Omul. Simbolul de credinţă cunoscut sub denumirea populară de Crez a contracarat şi înăbuşit diferitele erezii apărute, care ameninţau subminarea adevărului etern al dumnezeirii şi Calea creştinismului dreptei credinţe. El a fost zidit sub cupola Duhului lui Dumnezeu, fără ezitări, eliminări, ambiguităţi, adaosuri sau modificări. Cuvântul „Crez” apare în limba maternă a lumii, pelasgo-geto-dacă, protodaca, sub denumirea de „credos - credis - credus”, care înseamnă afirmarea şi confirmarea absolută a lui: eu cred! Această expresie divină, maximală: eu cred!, exprimă firea naturală a omului, credinţa, convingerea, nădejdea, slujirea, mărturisirea şi dragostea creştinului în autoritatea Adevărului dumnezeiesc, în veşnicia Iubirii Sale, în Urcuşul mântuirii şi este totodată tâlcul care descifrează înţelesul acestui dumnezeiesc Simbol de Credinţă. Eu cred! - deschide inimile credincioşilor, picurând în sufletele lor focul înţelegerii şi lumina cunoştinţei, asumându-se colectiv ca o credinţă a poporului întru Atotcreatorul tuturor naţiunilor. Fiecare rostire din inimă a Crezului, confirmă de fapt, fidelitatea iubirii noastre, a creştinilor ortodocşi pentru dragostea lui Dumnezeu. În fiecare chip al lui Hristos, în fiecare Icoană a asemănării, în fiecare Naţie conlucrătoare întru Bine, Adevăr şi Frumos se reflectă ecoul sublim şi dumnezeiesc al dreptei credinţe: eu cred! Neamul dacoromân asumat ca Naţiune primordială, ca Matcă a lumii şi-a însumat pururea temeiurile ontologice ale vieţii sale spirituale: credinţa, suferinţa, adevărul, nădejdea, dreptatea, frumosul, asceza, răbdarea, dăruirea, binele, eroismul, geniul creativ, jertfa, mucenicia, profetismul, dragostea şi sfinţenia întru dimensiunea teologică a Ortodoxiei dumnezeieşti, prin mărturisire mistică a devenirii sale hristico-duhovniceşti, călăuzitoare. Într-o astfel de trăire mistică a suferinţei roditoare întru dreapta credinţă a Neamului sufletul mucenicului Valeriu Gafencu a exclamat: Sufletul întreg al Românilor este ortodox! (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos - document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti - 2006, p. 146)
 
Credinţa întru-Unul Dumnezeu, întreit în Persoane a fost mărturisită dintru început de Logosul - Fiul lui Dumnezeu, spre descoperire tuturor oamenilor, dar mai cu seamă a celor Aleşii, dintre Fiii Săi duhovniceşti. Dreapta credinţă ortodoxă, nu curge ca o realitate rigidă, teologică şi nu este nici o expunere sobră, didactică, ci este focul care ţâşneşte din inimile zeloşilor Copii, pentru Tatăl lor ceresc. Ortodoxia, curăţă mai întâi sufletul uman de neghina polizeismului şi-l ară apoi pentru sămânţa cea bună, roditoare a Evangheliei - dreaptei credinţă întru plinătatea dumnezeirii, cum arată mărturia divină a Atotziditorului nostru: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! (Ieşire 20, 2-3). În pustia neghinei polizeiste, atât de întinse, Atotcreatorul a ales şi câteva suflete ale celor mai viteji şi mai drepţi din plămada creaţiei Sale: a tracilor - geto - dacii, care să fie purtătoare de lumină şi adevăr, împrăştiind întunericul zeilor sincretişti: şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o (Ioan 1,5).
 
În ciuda flăcărilor acestor evlavioşi drepţi, exista totuşi pericolul înăbuşirii luminii lor harice datorită densei întunecimi polizeiste. Cultura popoarelor, a seminţiilor înainte de Hristos, cu excepţia celei a Naţiunii primordiale: pelasgo-traco-geto-dace, şi a altor câteva ramuri ale acelaşi trunchi, nu a cultivat altceva, decât idoli, înşelăciune, fantasme, deşertăciune, haos şi iluzii efemere.
Pentru a se preîntâmpina acest dramatic deznodământ, pentru a se împrăştia întunericul mitologic, pentru a se întări şi înălţa inimile drepţilor şi pentru a se deschide calea celor mulţi spre Adevăr, Fiul lui Dumnezeu a hotărât minunea şi misiunea Întrupării Sale în Om, semănând Evanghelia Sa pe pământ, în rodul dreptei credinţe hristico - jertfitoare şi sfinţitoare, tuturor.
 
Cerul conştiinţei a fost pregătit de Profeţii, Proorocii şi Sibilele diferitelor ramuri ale culturii protodace, apoi arat, semănat şi udat cu propriul sânge martiric de către Sfiinţii Apostoli şi Ucenicii lor întru Iisus Hristos - Mântuitorul omenirii.
Aşa a odrăslit în pământul Cerului monoteist, pelasg sămânţa Ortodoxiei, precreştinismul zamolxian şi creştinismul lui Hristos, respectiv credinţa cea adevărată a Bisericii Sale celei Una: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.”
 
Articolul I al Crezului, ne mărturiseşte despre Dumnezeul Cel Viu, Unul, Adevărat, Făcătorul şi Ziditorul întregului cosmos. Credinţa într-un singur Dumnezeu, ţine de legea firii din om, de conştiinţa sa teologică şi de gena religioasă cu care a fost creat. Credinţa dreaptă este fruntea Chipului lui Dumnezeu în persoana creată tocmai cu scopul cunoaşterii Atotziditorului lumii şi al sinelui, având drept sens Asemănarea cu Creatorul, respectiv mântuirea omului, devenit Fiu al Cerului prin har, credinţă, mărturisire, smerenie, răbdare, nădejde, dăruire, suferinţă, jertfă şi dragoste. Dreapta credinţă înainte de a fi exprimată în scris, elaborată şi promulgată în Constituţia sacră a Bisericii lui Hristos, în secolul IV al erei creştine, a fost blazonul divin al nădejdii primei Familii create, transmis apoi comunităţilor de sânge precum şi celei de neam, ca moştenire pururea a Iubirii celei Mari şi Sfinte. Odată cu venirea Vrăjmaşului, a Celuilalt, a Celui Căzut, a celui Negru, a primului Eretic, acesta a împrăştiat cu negura mândriei sale luciferice neascultarea peste lumina credinţei a multor popoare şi seminţii, dispersând-o sub diferitele culori, semne, prejudecăţi, amăgiri şi simboluri polizeiste. Polizeiştii mândri de casta lor superioară dispreţuiau pe monoteiştii care aveau un singur Dumnezeu, considerându-i săraci, în vreme ce monoteiştii la rândul lor îi compătimeau pe polizeişti, căci având mai mulţi zei, dumnezei, de fapt, nu aveau nici unul.
 
Toţi misionarii Ortodoxiei lui Hristos au semănat dreapta credinţă cu lacrimi, sudoare, prigoane, pătimire, sânge şi toţi şi-au împlinit misiunea prin cuvânt, jertfă, mărturisire, minuni, dăruire ori dragoste. În sfântul lor sânge mucenic şi martiric s-au mistuit, ca într-un foc hristic, toţi idolii mitologiei de la un capăt la altu al pământului. „Crezul sau Simbolul credinţei este cea mai concisă şi mai exactă expresie a temeiurilor credinţei noastre ortodoxe”. (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici Dacoromânul ortodox este mărturisitorul jertfit întru dreapta credinţă a lui Hristos şi nicidecum judecătorul altora. Dar rătăcirile şi ura permanentă a celor mulţi îl mâhneşte de-a pururi. Ideile lor smintite, ereziile şi nebunia lor au zguduit puternic creştinismul ortodoxiei, atrăgându-şi asupra lor sentinţe definitive:
Pe El (Hristos), răcnea diabolic un inspector ateu, străin de neam, lui Valeriu Gafencu şi deţinuţilor camarazi, mistico-legionari din Penitenciarul Târgu-Ocna, şi pe tine, pe voi toţi vă urâm, bă, şi vă vom distruge! Aici s-a terminat cu Hristos, şi Cel mort şi Cel înviat! Vom avea grijă ca generaţiile viitoare să nu mai ştie minciunile Lui şi ale voastre. Noi, bă, noi suntem hristosul lumii acesteia! (Ioan Ianolide, op. cit. p. 145-146 ) Câtă asemănare între ameninţările inspectorului ateu, semit, sluga regimului torţionar comunist şi afirmaţia evreului abia ţâşnit la suprafaţă din tenebrele sionismului talmudic, în care au zăcut , au fost zăvorâţi strămoşii lui, pastorul-creştin Richard Wurmbrand: Evreii, vor să stăpânească lumea. Ei cred că sunt aleşii lui Dumnezeu. Cred că fiinţa lor naţională este sfântă. Întrucât nu a apărut „Hristosul” pe care-L aşteaptă, au ajuns la teoria că însăşi fiinţa rasială a poporului evreu, deci evreii înşişi în totalitate lor, reprezintă „Hristosul”. Drept urmare, refuză să admită că au păcate şi de aceea interzic orice critică, oricât de justificată, împotriva poporului evreu, acuzând de antisemitism şi făcând scandal şi vâlvă în lumea întreagă că din nou sunt pradă pogromului. Pe lângă asta exagerează cu sută la sută suferinţele şi jertfele pe care le-au dat în timpul războiului (mondial), dar uită rolul lor din revoluţia bolşevică, în care holocaustul împotriva creştinilor nu are asemănare. Ei acuză pe creştini de antisemitism pentru a nu fi ei acuzaţi de anticreştinism. Consideră sfânt sângele lor şi-l răzbună cu unu la sută. (Ioan Ianolide, op. cit. p. 174)
Dreapta credinţă sălăşluieşte numai în sufletele celor smeriţi, a creştinilor purtători de Hristos şi de Neam, a Fiilor lui Dumnezeu, care L-au primit pe Iisus şi-L mărturisesc: Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1,12). Această Taină se numeşte înfiere divină, iar Atotcreatorul devine pentru toţi cei înfiaţi, Tatăl ceresc pe care-L cinstim ca: Avva Părinte! Mântuitorul, fiind Fiul Tatălui ceresc, ne aduce odată cu Întruparea Sa şi miracolul adopţiei: înfierea, privilegiul de a-L numi pe Tatăl Său, Tatăl nostru al celor care-L iubim. Astfel, dreapta credinţă înfrăţită prin Sângelui lui Iisus Hristos, devine Rodul ortodoxiei strămoşeşti, al urmaşilor, urmaşilor lor de-a pururi prin Taina paternităţii şi a filiaţiei dumnezeieşti, veşnice. Numindu-L pe Atotputernicul-Ziditor, Tatăl ceresc, Îl afirmăm şi-L confirmăm pe Fiul Său ca Dumnezeu şi Om: Conceput în veşnicie de Tată fără mumă. Născut în timp din Mumă fără tată. Mărturisirea Tatălui despre Fiul şi a Fiului despre Tatăl este familiară şi dumnezeiască: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi (veşnicul astăzi) Te-am născut! (Psalmul 2, 7). La râul Iordan şi pe Muntele Tabor, acelaşi glas al Tatălui ceresc afirmă sublim, revelator şi veşnic: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit! (Matei 3,17). Mântuitorul dă autoritate divină misiunii Sale mesianice împlinind voia Celui Care L-a trimis, spunând despre Sine, iudeilor, şi apoi nouă, tuturor oamenilor, vii şi responsabili: Eu şi Tatăl Meu una suntem... Fiul lui Dumnezeu sunt! Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine.
Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl (Ioan 10, 30, 36-38).
Cine nu crede în Mesia, Iisus Cel Întrupat este mincinosul ce trăieşte de-a pururi în înşelare, în rătăcire: Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? (I Ioan 2, 22). Cine tăgăduieşte pe Iisus Hristos şi lucrarea Lui, Îl tăgăduieşte pe Însuşi Dumnezeu-Tatăl: Oricine tăgăduieşte pe Fiul, nu are nici pe Tatăl, cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl (I Ioan 2,23).
 
„Hristos este crezul neamului românesc”. (Mugur Vasiliu)
 
În Cerul dumnezeirii este frumuseţea veşnică a luminii inefabile necreate a Treimii Sfinte-Dumnezeu, care plineşte şi pătrunde totul în toate: în frumuseţea naturii şi a omului, în bunătatea omului şi-n mireasma naturii, în armonia naturii şi-n dreptatea omului, în gingăşia omului şi-n splendoarea naturii, în perfecţiunea naturii şi-n desăvârşirea omului, în dragostea omului şi-n surâsul naturii, se bucură, bucurându-ne: Lumina veşnicului Tată, a veşnicului Fiu şi - a veşnicului Duh Sfânt, întru Naţiunile Sale binecuvântate. Luminaţi de această strălucire veşnică, cei 318, Sfinţi Părinţi de la Niceea, călăuziţi de Împăratul nostru dac Constantin cel Mare, au dat flacără Simbolului de credinţă, la anul 325 d. Hr., exprimând inexprimabilul, prin cele patru expresii, care afirmă legătura veşnică dintre Tatăl şi Fiul ceresc, plus alte expresii grăitoare, care arată legătura Fiului cu creaţia Sa, Întruparea mai presus de fire, Înfierea noastră întru mântuire, Răscumpărarea oamenilor prin Sfintele Sale Patimi şi Răstignire, Învierea, Înălţarea la ceruri, Şederea de - a Dreapta Tatălui, Parusia, Slăvita Sa Judecată, Întemeierea Împărăţiei Sale Veşnice, Misiunea sfinţitoare a Sfântului Duh, Dumnezeu - Dătătorul de viaţă al Bisericii lui Hristos, prin Sfintele Taine, nădejdea învierii personale a creştinilor ortodocşi în Sânul Naţiunilor lor, precum şi sălăşluirea hristică de-a pururi în Viaţa veşnică: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Cauza pogorârii Fiului din cer şi a Întrupării Sale din Fecioara Maria prin puterea Duhului Sfânt a fost mântuirea tuturor oamenilor. Totodată ca un Iubitor de oameni absolut, ne-a adus tuturor cea mai înaltă onoare: Întruparea Sa şi înfierea noastră. Mulţi dintre cei plini de sine, umpluţi de vidul dureros al deşertăciunilor au călcat în picioare acest dumnezeiesc privilegiu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul şi-a mărturisit Ortodoxia şi Iubirea Sa Evanghelică prin Cuvânt, prin minuni, prin Sfintele Patimi şi prin Răstignirea Sa voluntară a Jertfei de pe Cruce. Cum să înceteze sau să piară atunci, veşnicia dreptei credinţe?!
 
Crezul sau Simbolul credinţei, spune Sfântul Nicolae Velimirovici, îl rostim la fiecare oficiere a Sfintei Liturghii. Îl citim împreună cu rugăciunile noastre personale. El reprezintă credinţa drept credincioşilor şi a celor prevăzători, însă celor ce au fost amăgiţi de gândirea lumească şi celor ce au fost îmbătaţi de aromele acestei lumi le este greu să accepte şi să păstreze această credinţă. Adevăraţii credincioşi cred în cuvântul Domnului şi aşteaptă cu trezvie împlinirea lui. El reprezintă credinţa voastră, o, purtătorilor de Hristos, credinţa strămoşilor voştri dreptcredincioşi. Fie aceasta şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie, până la capătul călătoriei! Aceasta este credinţa ortodoxă mântuitoare, care nu a fost niciodată ruşinată. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului ales, a celor ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei înşişi. La Judecata lui Hristos, în Marea Zi, ei nu se vor întrista, ci vor primi viaţă şi vor fi numiţi „binecuvântaţi.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Tâlcuirea Crezului – Credinţa poporului lui Dumnezeu – Trad. din lb. engleză de Diana Potlog. Editura Sofia, Bucureşti, 2010, p. 52) Pe acestă Temelie dumnezeiască a Jertfei Supreme a Întreitei Dumnezeiri, direct a Fiului lui Dumnezeu, consubstanţială cu Jertfa Fecioarei-Mamă, a Ucenicilor Săi, Apostolii, a urmaşilor lor, Eroii-Martiri, Mucenicii, Mărturisitorii şi Sfinţii, respectiv pe fundamentul Simbolului de credinţă - dogma insuflată de Duhul Sfânt s-a zidit Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cea: Una, Sfântă, Catolicească, Ortodoxă şi Apostolească.
 
„Catolic”, vine de la cuvântul traco-geto-dac, catholon, catholos, care înseamnă: deplin, drept, universal, ortodox. Toate Bisericile Apostolice Răsăritene şi Apusene până în veacul al VIII-lea trăiau această dogmă deplină şi universală a Crezului, a celei Una, statornicită pe Jertfa Mântuitorul: Un trup şi un duh, precum v-aţi şi chemat întru o nădejde a chemării voastre; un Domn, o credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Părinte al tuturor, Cel peste toate, şi prin toate şi întru voi toţi (Pavel, către Efeseni 4, 5-6). Această însuşire: Una, a Bisericii o reflectă în Cântarea Cântărilor, Duhul Sfânt: Dar porumbiţa mea e numai una, curata mea; una-i ea la a ei mamă, singură născută în casă (Cântarea Cântărilor 6,9). Unitatea Bisericii Catolice (Ortodoxe) îşi are izvorul din uniunea cu Arhipăstorul Iisus Hristos, care a întemeiat Apostolatul, făcând un singur scaun şi un singur trup din toţi Apostolii Săi, unitate care s-a întrupat cu cinste şi putere obştească întru-unul Episcopat. „Noi suntem datori, spune Sfântul Ciprian, să ţinem cu tărie şi să apărăm această unitate; mai ales noi care suntem episcopi, care suntem întâi-stătători în Biserică, pentru a proba că episcopatul este de asemenea unul şi neîmpărţit... Episcopatul este unul şi fiecare în chip unit are o parte dintr-însul. Biserica e de asemenea una, oricât de depărtată ar fi ţara în care ar fi dus-o înaintarea sporirii sale, asemeni soarelui, ale cărui raze sunt multe şi lumina una; şi arborelui ale cărui ramuri sunt numeroase, ci are un singur trunchi pe care se sprijină; şi izvorul ale cărui pâraie ce curg dintr-însul păstrează unitatea aceluia, cu tot numărul şi belşugul lor... Deci Biserica lui Dumnezeu, focarul de lumină, îşi trimite razele sale în toată lumea, dar o singură lumină este răspândită în toate părţile şi unitatea trupului luminos nu este împărţită.” (Sf. Ciprian, Despre unitatea Bisericii, citat de Vladimir Guette, în Papalitatea eretică, trad. de protosinghelul Gherasim Saffirin. Scara, Bucureşti-2010, p. 14) Deci, Episcopatul fiind Unul ca unitate şi egalitate, zămislit din Apostolatul deplin al unităţii şi egalităţii misionar-mesianice, la fel Biserica este Una, ca Trup al lui Hristos şi al cărei Cap este El, Unul şi Acelaşi, Iisus. Această Biserică Ortodoxă Catolică, spune Fericitul Augustin, este Mama preaadevărată a Creştinilor. Ea îi are pentru a o povăţui pe episcopi, pe preoţi, pe diaconi şi pe ceilalţi slujitori ai Dumnezeieştilor Taine. În această enumerare, episcopatul se vede în unitatea sa; un episcop deosebit şi mai presus de ceilalţi nu-şi găseşte locul aici. (Fericitul Augustin, De Moribus Ecclesiasticae catholicae, lib. 1, c. XXX). În spijinul aceleiaşi unităţi a Bisericii celei Una şi a dreptei credinţe catolico-ortodoxe, vin şi afirmaţiile Sfântului Vincent de Lerini (veacul V): Adeseori cu râvnă şi bunăvoinţă, am întrebat bărbaţi desăvârşiţi în ştiinţă şi în sfinţenie cum aş putea, cu ajutorul unei reguli obşteşti, să deosebesc adevărul credinţei catolico-soborniceşti de rătăcirile ereziei. Toţi mi-au răspuns că - dacă eu sau oricare altul am voi să descoperim cursele ereticilor, să ocolim rătăcirile şi să păstrăm credinţa noastră curată şi în toată întregimea sa - trebuie, cu ajutorul Domnului, să întărim credinţa noastră în două chipuri: întâi, prin autoritatea legii dumnezeieşti; iar apoi, prin tradiţia Bisericii catolico/soborniceşti... Este aşadar de neapărată trebuinţă, din pricina acestor grele şi numeroase rătăciri, a tâlcui cărţile prooroceşti şi apostoleşti după înţelesul ecclesiastic şi catolic/sobornicesc; şi, în însăşi Biserica Catolică (Sobornicească), trebuie să avem o grijă desăvârşită de a nu ne lipi decât de ceea ce s-a crezut în tot locul, totdeauna şi de către toţi... (C.f. lui Vladimir Guette, op. cit. p. 25)
 
Grăirea Adevărului Sfintei Tradiţii pentru care mărturiseşte şi Sfânta Scriptură poate fi tâlcuită doar pe temeiul dreptei noastre credinţe care este Ortodoxia, singura regulă-dogmă de urmat pentru deosebirea şi osândirea ereticilor, fie ei mari scriitori sau chiar Ierarhi. Pilda acestor mari bărbaţi care au rătăcit, remarcă Sfântul Vincent de Lerini, nu trebuie să fie pentru noi pricină de sminteală. Dumnezeu a îngăduit ca ei să se înşele pentru a ne face să înţelegem cât de mult trebuie să fim credincioşi acestei reguli (dogme), în afara căreia nu este decât rătăcire... Când mă gândesc la acestea (rătăcirile), cu totul mă înspăimânt totdeauna de nebunia unor oameni, de lipsa lor de evlavie, de patima lor pentru înşelare, care-i face a nu se mulţumi cu o regulă de credinţă dată şi primită din vechime, ci a căuta fără încetare lucru nou, a voi totdeauna să adauge, să schimbe, să scadă în credinţă. De parcă aceasta n-ar fi o dogmă cerească... (ibid. p. 27) Rătăcirile, înşelările, schismele, eresurile de orice fel, toate smintelile şi nebuniile îi cuprind nu numai pe cei din lăuntrul Bisericii ci şi pe cei din afara sa, care s-au împotrivit cu încăpăţânare să intre în Casa lui Dumnezeu, în Sfânta Biserică Ortodoxă prin care Fiul Cel Unul Născut, Logosul dumnezeirii ne-a răscumpărat deopotrivă cu sfântul şi scump Sângele Său, pe toţi oamenii care-L primim în suflet. A adăuga noi „dogme” sau a înlocui dogma cea dumnezeiască, veşnică cu altele de sorginte lumeşti, gnostice, false întru totul, cum este cazul celor dintâi erezii iudaizante şi a urmaşelor lor, ilustrele erezii ale papalităţii, ale urmaşilor urmaşilor lor: protestantismul, neoprotestantismul şi puzderia de secte, toate întrupate în ecumenism, constituie în mod direct, uzurparea demnităţii dumnezeieşti, a Apostolatului lui Hristos, cea a Episcopatului Neamurilor, precum şi punerea deasupra entităţilor divino-proniatoare a instituţiei pontificale, asemeni înaintemergătoarei ei, rabinismul talmudic, fariseico-iudaic.
 
Ereziile iudaizante au promovat iudaizarea creştinismului, prin „obligaţia de a observa Vechiul Testament şi legea mozaică.” (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Seminariile Teologice, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti – 1992, p. 73) În acelaşi ton cu observaţia părintelui ortodox, Ioan Rămureanu, referitoare la ereziile iudaice, din primele Zile ale Creştinismului şi veacurile următoarele, grăia şi pastorul Richard Wurmbrandt, despre o altă mare erezie, tot iudaică, comunismul, ca o evidenţă peste timp, neîntreruptă a aceleiaşi încrâncenatei iudaizări a omenirii întregi: Comunismul este instrumentul de iudaizare a lumii. (Ioan Ianolide, op. cit. p.170). Ereticii iudaizanţi erau fie moderaţi, precum nazareii, fie rigorişti ca ebioniţii, care Îl considerau pe Mântuitorul ca fiu natural al Mariei şi al lui Iosif, negând astfel dumnezeirea lui Iisus Hristos. O grupare specială a ereticilor iudaizanţi o constituia iudeo-gnosticii, care practicau un sincretism, un amestec al legii mozaice cu idei ale gnosticismului antic peste care presărau şi idei creştine. Unul dintre reprezentanţii de seamă ai acestei grupări, Cerint, admitea existenţa a două eternităţi: Dumnezeu şi materia: Lumea a fost creată de un înger numit Demiurg. Un alt înger a dat iudeilor legea mozaică. Iar Iisus a fost un om natural, mai bun şi mai drept decât alţi oameni. Asupra Lui s-a pogorât la botez Hristos, spiritul lui Dumnezeu, care a făcut prin El minuni, dar l-a părăsit la moarte. După Cerint, s-a remarcat Elkasal (Elkasai, Ilkasai), care susţinea că Iisus este un eon, un înger superior de proporţii uriaşe ce era însoţit de Sfântul Duh ca principiu feminin. Credea că Hristos s-a întrupat de mai multe ori în istorie, ultima fiind cea din Fecioara Maria. Cel mai faimos eretic rămâne însă Simon Magul. Acesta concepea o ierarhie de eoni, în fruntea cărora se afla cugetarea, ce a produs pe îngeri, arhangheli şi pe Demiurg, care este Dumnezeul iudeilor. Cugetarea s-a întrupat în mai multe femei, una dintre ele fiind chiar concubina sa, Elena, o prostituată din Tyr. Erezia lui era întruchiparea smintelii şi nebuniei absolute. Susţinea că: Dumnezeul suprem s-a manifestat iudeilor ca Fiu în Iisus, samarinenilor ca Tată, prin el, iar păgânilor ca Sfântul Duh... Legea mozaică aparţinea spiritelor inferioare, iar mântuirea nu se realiza decât prin credinţa în el. (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, op. cit. p. 73-74)
 
Ereziile iudeo-gnostice promovau şi propagau raţionalizarea religiei, într-o concepţia dualistă, prin gnoză şi emanaţionism, proces deplin al aşa-zisei cunoaşterii (de fapt al rătăcirii, n.a.). Toate sistemele iudeo-gnostice de sorginte Talmudistă erau şi dochetiste, adică învăţau că Iisus Hristos n-a avut un trup real, iar întruparea, patimile şi moartea Sa au fost doar aparente. Talmudul este cea mai veritabilă expresie a Iudaismului din care s-a reîncarnat. Ele nu sunt noţiuni diferite sau despărţite, ci sunt: „un singur şi acelaşi lucru. ”(A. Darmesteter, Le Talmud, p. 416).
 
„Talmudul, spune Drach, este codul complet, civil şi religios, al Sinagogei...” (Drach, De l’harmonie entre l’Eglise et la Synagogue, T.I, 1844, p. 164). Această a doua legislaţie evreiască, Talmudul este după propria lor mărturisire, spune savantul Nicolae Paulescu – creatorul Judaismului de astăzi, el este codul ce reglează, până în momentul de faţă, conduita poporului lui Israel. (Dr. Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria. Ed. Babel / Vicovia, Bacău, 2010, p. 24). Demnitatea lumii ortodoxe însă se asumă permanent Jertfei dumnezeești a lui Hristos, a tuturor Ucenicilor Lui și a Urmașilor acestora în sânul națiunilor ortodoxe, prin Moșii și Strămoșii lor, urmându-le cinstirea, aducându-le jertfe de fiecare zi prin gând, cuvânt și faptă, așa cum ne îndeamnă Sfântul Ierarh aromân Grigorie Teologul: „Pe toate să le primim pentru Cuvânt: să-I urmăm pătimirea prin pătimiri, să-I cinstim sângele prin sânge, să ne urcăm bucuroși pe Cruce!”
footer