Revista Art-emis
Profetismul lui Mihail Eminescu (4) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Miercuri, 25 Iunie 2014 21:37

Eminescu - 4„Christ a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan, cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul evangheliei ei”. (Mihail Eminescu)

Omul a fost creat de Dumnezeu deasupra Creaţiei Sale, prin credinţă, prin raţiune, prin spirit, iar prin comuniunea cu harul Duhului Sfânt, devenind el însuşi o fiinţă creatoare în persoana sa, în parte realizator şi posesor al Culturii şi Civilizaţiei naţional-universale. Fiind înzestrat cu harul suprem al libertăţii - condiţia sine qua non a creaţiei, omul creator-creştin pune altfel premisele vieţii şi a lucrurilor din sfera ei de existenţă: permanenţa noului, continua reînnoire, suprafirescul, altfel spus depăşirea limitelor stabilite în gena naturii ontologice, dincolo de ce ne este dat şi firesc. Cum spun unii dintre marii Sfinţi Părinţi Mistici: La Judecata de Apoi omul nu va fi judecat pentru răul făcut, ci pentru binele pe care putând nu l-a făcut. Tocmai de aceea creştinismul ortodox este creaţia spirituală hristică permanentă a omului de spirit.În Calea sa ascensională, creaţia, actul creator poartă lumea spiritului creştin ortodox spre desăvârşire, spre duhovnicie, spre sfinţenie. În sânul vieţii, actul creator al creştinului ortodox desfăşoară continuu pe noi planuri toate energiile harului stimulând totul: natură, idei, valori şi omul în toată măreţia sa. Între multiplele condiţii ale actului creator-creştin cele mai importante sunt: condiţia materială pe care ţi-o oferă lumea obiectivă; chemarea ca vocaţie, ca geniu propriu-zis, alegerea prin libertatea spiritului asumat şi misiunea mărturisirii întru finalitatea sa desăvârşită.

Actul creator-ortodox este plenar numai dacă este de esenţă creştină.

Actul creator este creştin şi plenar dacă spiritual este asumat ca dimensiune ortodoxă supraexistenţială. În rest sunt fantezii, incursiuni, răstălmăciri, ambiguităţi, denaturări, dileme, rătăciri, iluzii pierdute, amăgiri ori hazarduri ale lumii ateo-nihiliste, care culmea absurdităţii are mulţi prozeliţi şi din rândurile creştinilor şi ierarhilor nepăsători ortodocşi. Sfântul Grigorie Palama ne aminteşte că există trei feluri de ateism: primului îi aparţin ateii prin excelenţă, cei care nu cred în existenţa lui Dumnezeu, celui de-al doilea, ereticii care deformează cele ale lui Dumnezeu, iar celui de-al treilea îi aparţin cei care mişcaţi de o evlavie neevlavioasă, tac şi nu avertizează cu privire la deformarea dogmelor Bisericii. (citat de Mitropolitul Pireului, kir Serafim, în rev. Atitudini, nr. 31, Anul V, Decembrie 2013) Actul creator divin al creştinului genial stă permanent sub aura Duhului Sfânt, ca o aspiraţie continuă, într-o neostoită sete de cunoaştere.

Libertatea spiritului hristic şi imaginaţia creatoare a geniului redescoperă natura prelucrând-o sub aura inspiraţiei sfinte, împlinind-o astfel în istorie, dar şi deasupra timpului şi spaţiului Actul creştin creator îşi înfige rădăcinile în condiţiile materialităţii, coloana, trunchiul în osmoza Neamului, iar coroana în taina existenţei, în permanenţa cerului. Pentru creştinul ortodox, actul creator al aspiraţiilor nobile, spirituale este o datorie de onoare şi o vocaţie divină. Cunoaşterea Adevărului şi mărturisirea lui purificatoare în diferitele expresii literare este o funcţiune morală, care este intrinsecă creaţiei, dezvăluindu-ne aşadar, Taina existenţei lui Dumnezeu şi pe cea a omului, purificându-i spiritul şi înălţându-l. Fiind pasiv şi dormitând în scoica existenţei sale, omul îşi chirceşte umanitatea, iese din condiţia sa creştină, amputându-şi actul creator al al vieţii, al ideilor, al formelor, al profeţiei şi inovaţiei marilor momente istorice. Creştinul ortodox mărturisitor trăieşte deplin într-o continuă creaţie: conştiinţa sa morală îl poartă spre fiecare fapt, spre fiecare moment, spre fiecare existenţă, spre fiecare experienţă, spre fiecare valoare, întru fiecare cale spre absolut, care generează un ansamblu de elemente, de forme, de funcţiuni, de îndemnuri, de progrese, de bucurii copleşite de permanenţe. Creaţia ortodoxă este emblema creştină a trăitorului care se ridică deasupra existenţei sale şi a celorlalţi, prin moralitatea faptelor şi prin harul spiritului dăruit. Actul creator este unul din principiile de bază ale existenţei, care-i conferă omului sensul moral şi dimensiunea spiritual-creştină, adică ortodoxia, întru grandoarea Filosofiei Duhului şi aspiraţia continuă dincolo de inteligenţă, dincolo de raţiune, prin virtute şi înţelepciune către desăvârşire, către sfinţenie, către profeţie, către îndumnezeire. Actul creator-creştin în persoana geniului se însumă şi se asumă triadic în toate coordonatele sale: prin libertate, adevăr şi iubire. Numai prin aceste daruri supreme şi divine, geniul poate poseda sensul pozitiv creator, profetic. Persoana sa se împlineşte într-o pedagogie morală şi o didactică a spiritului ortodox mult deasupra obişnuitului, firescului, în sfera înţelepciunii harice, ierarhizându-şi firea şi personalitatea înspre ipostaza divină.

Cele două postulate axiologice: educaţia şi cultura în cadrul Tradiţiei creştin-ortodoxe împodobite cu libertatea harică dezvoltă spiritul la latitudinea lui supremă, deasupra timpului şi spaţiului, la plinirea vremii şi a vrerii dumnezeieşti. Graţie libertăţii harice, oferită de Atotcreatorul ca o coroană regal-divină aşezată pe Chipul conferit de Dumnezeu în Actul Creaţiei Sale, Omul, primeşte responsabilitatea şi autoritatea cunoaşterii Adevărului absolut sub sceptrul luminii Logosului Sfânt, care îl întronizează întru asemănarea cu Dumnezeul-Om, Iisus Hristos, instituindu-i astfel monarhia divină Alesului Său, ca Profet al Dragostei sau ca Monarh al Iubirii peste Tărâmul bucuriei şi al fericirii mistico-duhovniceşti. Ca Monarh al spiritului peste cele trei Graţii harice: Libertate, Adevăr şi Iubire, Geniul-Profet urcă culmile Eroului, năzuinţele Mărturisitorului şi împlinirile Martirului. Toate actele geniale ale creaţiei sale devin deopotrivă: crez ascetic, libertate harică, eroism sacru, împlinire mistică, nobleţe creştină binecuvântată, aparteneţă la Neam şi la universalitate. „E nevoie de intuiţia spiritului neamului, reclamă Adrian Botez, şi această forţă nu se poate dobândi decât printr-o re-iniţiere în semnificaţia de dincolo de semnele lăsate goale, în trecut - re-iniţiere în clocotirile spirituale de dincolo de cuvintele reci, secate de semantica divină - re-iniţiere în modalitatea existenţială credinţă, dincolo de orice formalism”. (Scara-Revistă de Oceanografie Ortodoxă, An. V. Treapta a VI-a, Martie 2001, p. 269)

Actul creator al omului creştin mărturisitor se naşte din plenitudinea menirii sale prin binecuvântarea Harului Sfânt, din lumina Logosului dumnezeiesc, a Cuvântului Creator a toate şi se răsfrânge spre creşterea sa, a geniului şi a noastră interioară, a celor care absorbim frumuseţea Creaţiei, obiectivându-ne în Cultul creştin, în Cultura ortodoxă, în Filosofia Duhului, în setea de nemurire, în cuminecare, întru mântuire. Acest deziderat, acest postulat, acest apostolat, această suprafirească trăire l-a provocat şi l-a responsabilizat pe Mihail Eminescu să trăiască în fiinţa sa spirituală persoana hristică a geniului său, a menirii sale profetice, naţional-universale, slujind dumnezeieşte Cuvântul Divin, Logosul Întrupat. Creaţia lui Dumnezeu a netezit în sufletul său şi i-a trezit cugetul înflorindu-i expresia spre a-i da Omului creat după chipul lui Dumnezeu, aura sfântă a creştinului, măsura sa divină, asemănarea întru Hristos, adică sensul nemuririi sau al muririi întru nemurire - biruinţa Învierii întru plenitudinea Înălţării.

Mihail Eminescu prin vocaţia sa profetică şi-a depăşit condiţia sa de scriitor şi poet genial, intuind sensul sfânt, jertfelnic şi permanent al dăruirii Neamului nostru dacoromân Eminescu, spune Dan Puric, nu este un scriitor explicit ortodox, el este un scriitor român, fundamental român, şi de aceea creştinismul se manifestă la el în mod natural, atât cât trebuie şi atunci când trebuie. (Despre Omul Frumos, Bucureşti, 2009, p. 93) Mihail Eminescu în cadrul chemării sale divin-ortodoxe, asemeni marilor profeţi, asemeni marilor duhovnici, asemeni marilor teologi, a consfiinţit prin actul său creator, prin misiunea şi vocaţia sa, puterea şi demnitatea omului creştin în autoritatea suprem-existenţială a lui: a fi. „Mihail Eminescu, spunea un alt mare profet al Neamului dacoromân, Dr. Corneliu Zelea Codreanu, luceafărul Neamului Românesc a scris: « Istoria este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu». Eminescu nu era teolog. Dar gândirea sa era mult mai apreoape de învăţătura creştină decât a Patriarhului, în postura de prim-ministru al unui guvern, care în numele unei false , transformase un popor într-o turmă de necuvântătoare”. (Prof. Ing. Tudor V. Cucu, Totul pentru ţară, nimic pentru noi. Ed. Transilvania Expres, Braşov, 1999, p. 1)

Mihail Eminescu prin dimensiunea sa spiritual - creştină, nu este un Logos Naţional, ci este Profetul cugetării conştiinţei ortodoxe naţional - universale. Logosul dumnezeiesc, Cuvântul-Atotcreator este Arhetipul sau Idealul final al logosului uman, care există în sine şi pentru sine doar prin sinele Logosului divin. Temeiul ontologic al oricărei cunoaşteri omeneşti ne descoperă o corespondenţă, o conformitate, o comuniune între Logosul dumnezeiesc şi logosul uman, omul ca fiinţă raţională (logiko). Sfântul Maxim Mărturisitorul, alături de numeroşi alţi Sfinţi Părinţi numesc cuvântul: logistikon, adică, raţiune. Aşadar, sensul firesc al raţiunii este să se supună Logosului pentru a-L descoperi pe Dumnezeu, pentru a se asemăna prin jertfă şi sfinţenie Lui. Raţiunea omului purifică mintea pentru a putea primi şi cinsti după cuviinţă Logosul dumnezeiesc. Aşa cum Logosul-Hristos ne descoperă voia Tatălui, adică a Minţii dumnezeieşti, la fel Omul ne revelează ceea ce el percepe şi experiază. Precum Logosul nu poate fi conceput în afara Duhului, la fel raţiunea, logosul uman nu poate avea înţelepciune fără lumina harului, fără harisma duhului. Logosul uman numai prin instruire (didaskalon), prin conlucrare (synergos) cu Logosul divin capătă puterea (archegos) de a urca culmile desăvârşirii (kratista), păstrându-şi însă natura creată, propriile limite (tous oikeious horous), prin harul Logosului, chiar dacă se află în bună rânduială (eutaxias) sau în armonie ritmică (panarmonion), împletindu-se astfel în acordurile luminii Duhului, peste care cârmuieşte Frumosul (dioikon Kalos). Prin esenţa şi conştiinţa morală a Elitelor Naţionalist-Creştine, un Neam ca cel Dacoromân se asumă imanent şi transcendent ca natură spirituală, profetic-ortodoxă, ca vocaţie creştin-jertfitoare.

Inginerul agronom Constantin Maxim şi soţia sa Alexandrina din Ciorani-Prahova au fost pilde alese de creştini ortodocşi. Misiunea lor jertfelnică au lăsat-o moştenire şi celor trei fii ai lor: „Ne-a dat Dumnezeu trei băieţi! Pe cel mare (pe Virgil) îl vom face învăţător. Neamul şi ţara asta întregită are nevoie de educatori. Pe al doilea (pe Ion) îl vom face agronom, pentru că pământul acesta trebuie lucrat de gospodari pricepuţi. Iar pe al treilea (pe Alexandru) îl vom face ofiţer, căci ţara şi neamul trebuie apărate”. (Atitudini - Îndrumar de Gândire şi Trăire Românească. An. IV, nr. 33, Aprilie 2014, p. 4). Vocaţiile de erou, geniu, profet, martir şi mărturisitor întru Dumnezeu şi Neam, prezise de tatăl lor s-au împlinit întocmai în cei trei fraţi, ca un act creator de dăruire adus Mântuitorului Hristos. Deci, actul creator dă demnitate Omului înţelept, Geniului creştin, Profetului ortodox, prin esenţa Cuvântului-Revelat: exprimând, înălţând, şi îndumnezeind omul, comunitatea, poporul, Naţiunea, smulgând astfel individul din turma dobitoacelor necuvântătoare, iraţionale, care lăsat în cireadă formează o lume atee.

Mihail Eminescu şi-a trăit existenţa sa creştină ca pe o răsfrângere asupra Familiei divine a Neamului său nemuritor. Prin realitatea sa fizică a spaţiului Carpatin, a parcurs transcendentul metafizic, întrupându-se în duhul cosmic al Ortodoxiei creatoare. Prin cele două realităţi trăite: fizică şi metafizică, Mihail Eminescu a moştenit obârşia Tradiţiei sacre, natura Suferinţei Neamului, idealul şi lupta sa atotmilenară, înfrângerile suferite graţie trădătorilor, dar şi biruinţa Crucii, Învierea, comunicându-se şi comunicându-ne ascensional, spiritual în grandoarea libertăţii hristice, în duhul Ortodoxiei, prin ce e mai bun, mai frumos, mai drept, mai adevărat, mai liber, mai haric, mai mistic, mai îndumnezeit în Sânul Naţiunii. Mihail Eminescu prin vigoarea profetismului său trăit, a mărturisit, a tors toată Drama Neamului prin suferinţa sa fizică şi creativă, netezindu-i Calea spre o existenţă deplină, spre Biruinţa Înălţării spirituale, spre chemarea şi alegerea sa de către Dumnezeu în Sânul naturii profetice a Naţiunii Dacoromâne binecuvântate, ca: Arhetip Spiritual Naţional, cum foarte îndreptăţit ne revelează filologul nostru, eminecologul Adrian Botez în Profetismul Eminescian. Profetul Conştiinţei noastre naţionalist-creştine, Mihail Eminescu şi-a pus toată viaţa sa şi întreaga trăire ortodoxă ca năzuinţă întru dreapta credinţă, întru Adevărul adevărat, întru dreptatea morală, întru mistica suferinţei, întru jertfa curată, întru dragostea şi desăvârşirea duhovnicească a Neamului dacoromân. Mihail Eminescu ca un neostenit Pelerin al căutărilor sacre, a făcut din fiecare pas o bucurie şi din fiecare bucurie o rugă şi o înălţare. Profetul nostru s-a căutat pe sine în celălalt seamăn şi împreună, sinele Naţiei, cel aproape de Dumnezeu, împlinit în misiunea sa responsabilă şi harică. El şi-a făcut din lumina Logosului, legământ sfânt şi din harul creaţiei primite, condiţia depăşirii metafizice a Neamului, renaşterea lui spirituală a poporului dacoromân ca sens al îndumnezeirii. Dincolo de Simbolul de Credinţă al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, respectiv al Naţiuniilor Ortodoxe, Mihail Eminescu s-a asumat ca o garanţie a Crezului naţionalist al Neamului nostru. Actul creaţiei creştin-ortodoxe este o corolă mistică, permanent înflorită, doldora de rod, în care raţiunea frumosului spiritual se întrupează în mii de chipuri sublime, în mii de Icoane desăvârşite.Mihail Eminescu prin actul creaţiei sale ortodoxe a atins pemanent poala frumuseţii divine, sărutând sublimul armoniei dumnezeieşti. Există, spune românul creştin Dan Puric, un vers, apropo de artă la poporul român, cutremurător - l-a cules Mihail Eminescu: Suferă şi pătimeşte/ Şi-ai să auzi iarba cum creşte. În fiziologia normală, iarba nu se aude, iarba se vede; dar suferinţa, ca instrument de cunoaştere, schimbă această fiziologie, dă vocaţie altor organe să se întrepătrundă, să vezi cu ochii dincolo de fire, cum ar zice Dionisie Areopagitul. Acest vers este mama înlăcrimată a altui vers, cel mai frumos din ortodoxie: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, semnat Mihai Eminescu. A muri nu te învaţă nimeni, decât bunul Dumnezeu. (ibid. p. 100) Mihail Eminescu în orice clipă a vieţii sale ştia că omul de spirit, omul creator se înnoieşte prin trăirea morală. El îşi simte chemarea sa divină, chemarea Focului aprins şi tainic al Neamului, chemarea Înţelepciunii Duhului Sfânt, chemarea însetării şi a flămânzirii de absolut. Toată fiinţa sa era străbătută de torentele naşterii din nou, de fiorul sublim al creaţiei mistice, de izvoarele vieţii creştine ce ţâşnesc din Adevărul Hristic eliberator.

Dragostea de Adevăr şi jertfa sa pentru Iubire sunt Darurile cele mai preţioase ale Duhului Sfânt şi sunt date ca nişte harisme speciale doar Celor Aleşi, adică misticilor mrtodocşi mărturisitori. Profeţii care se dăruiesc vocaţiei Hristice prin misiunea mesianică a Neamului lor ortodox sunt Prietenii lui Dumnezeu şi deci sunt „canonizaţi” direct de Sfânta Treime, iar Statul şi Biserica sunt deplin responsabile. Aşadar, profetul Mihail Eminescu şi opera lui nu sunt eterne, în Istoria Literaturii Române sau Universale, spre mereu aducerea aminte, ci veşnice, în Calendarul Bisericii Ortodoxe a Neamului, spre slava cinstirii lor permanente. Faptul că Geniului Eminescu i s-a consacrat un an de preţuire - Anul 2000 a fost un lucru lăudabil din partea autorităţilor respective. Geniul, Eroul, Martirul, Mărturisitorul, Profetul şi Sfântul au parte de o cinstire permanentă din partea lui Dumnezeu, a Neamului şi a Bisericii Sale. Mihail Eminescu a avut şi el parte şi de un circ de detractori, care mai de care mai amploiaţi în pornirea şi ura lor bicisnică, din aproape toate clasele absolvite: de popi de ţară care-l priveau chiorâş, ca ateu, până la cononici universitari, rabini ori academicieni, adăugând pseudo-criticii, cohortele de politicieni sau iluzioniştii poetaşi - paranoia, toţi moştenitorii truditori ai scrisului din casta lui: când nimic nu ai a spune. Cu toată împotrivirea şi consternarea masonilor - epigoni (personal în ajunul plecării în vacanţa de Crăciun a anului 1999, l-am văzut pe sticlă, pe criticul N. Manolescu într-o discuţie cu câţiva elevi de la faimosul Colegiu de elită pe care-l conducea. A fost întrebat: domnule profesor, faptul că Anul 2000 este declarat Anul Eminescu, mai este de actualitate poetul? Dragii mei, a răspuns printre dinţi criticul: Eminescu este de domeniul trecutului, ca apoi, în primele zile ale lui Ianuarie 2000, acelaşi profesor şi critic la întrebarea unui reporter privind anul 2000, consacrat Luceafărului să răspundă: Dragii mei, fără Eminescu n-am exista!); ori a dilemiştilor sau dilimachilor întru spirit ateu de la „Dilema”, care l-au „omagiat” pe Luceafărul românesc numai cu articole denigratoare, iar în loc de Icoană cu chipul său angelic i-au pus imaginea unei bacnote de o mie de lei, ori articolul din „România liberă” al lui pata-pi-evici şi a celorlalţi calomniatori, descendenţi ai turmentatului canonic Alexandru Grama (1850-1896) de la Blaj, sau ai atâtor purtători de nomen odiossa.

Detractorii sunt nişte indivizi care întorc brazda arată drept, adâncă şi curată de pe Moşia Neamului, ca s-o afâneze, chipurile sub buldozerele lor zgomotoase, pline de zgură şi vaselină. Detractorii, denigratorii, uzurpatorii, zeflemitorii, de regulă nu aparţin Neamului dacoromân, nici prin sânge, nici prin credinţă, nici prin cultură, nici prin tradiţie, nici prin bun simţ, nici prin morală, nici prin nimic, ci sunt cetăţeni oarecare, turmentaţi de propriul orgoliu, care sunt înfiaţi de propria lor suficienţă, de clasa suficientă politicianist-ocultă, sau de turma care nu cuvântă, ci doar vociferează. Orice detractor, denigrator, uzurpator, calomniator, impostor, profanator, etc. nu aparţine nici Bisericii lui Hristos, nici naţiunii Sale ortodoxe, nici altor neamuri, ci numai lui şi celorlaţi, care sunt anapoda sensului firesc al Creaţiei, adică pe dos. A profana un erou, un martir, un mărturisitor, un poet, un filosof, un dascăl sau orice alt cuvios sau cucernic al Bisericii Ortodoxe Române înseamnă denigrarea Naţiunii, a poporului, a lumii ortodoxe şi implicit a lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale Biruitoare. Faptul că Naţiunea noastră dacoromână este pe locul trei în istoria milenară a omenirii privind denigrarea din partea iudelor fanatice şi a irozilor semidocţi, dar fariseici, după Mântuitorul Iisus Hristos şi Fecioara Maria, ne onorează nespus de mult, ba chiar ne divinizează.

Marele cardinal-cancelar al Franţei, Richelieu, spunea despre denigratori următorul lucru: Faptul că cineva este atât de mult denigrat, înseamnă că acel cineva fie ins, fie naţiune are calităţi morale supreme, chiar absolute. „Uzurpatorii adevărului, spune marele mărturisitor-poet Român Petru Baciu, vor câştiga mereu pe seama celor adormiţi, a laşităţii şi credibilităţii impostorului sau prin necunoaşterea voită a adevărului”. Cei înstrăinaţi, metamorfozaţi, diavolii groazei, au reuşit temporar să sfâşie orice rezistenţă şi să întrerupă prin torturi nesfârşite orice licărire de lumină, să înmoaie avânturi şi să îngroape, temporar, frumuseţi sufleteşti. Au văduvit pentru mult timp neamul de valori plămădite în Duhul Adevărului, demnităţii, înţelepciunii şi a credinţei în Hristos. (Petru C. Baciu, Veşnic osândiţi. Editura Babel-Bacău, 2014, p. 40, 32). Truda răuvoitorilor strâmbi şi josnici, chirciţi în micimea lor, n-a făcut decât să-i strălucească şi mai mult aura Profetului. Calomnierea unui Profet al Duhului Sfânt este de fapt un sacrilegiu adus Neamului şi lui Dumnezeu. Prin josnicia faptei lor denigratorii-oculţi, profanatorii-atei se separă de Naţie, se autoexclud, rămânând nişte indivizi în cercul lor voluptos, violent, strâmt şi strâmb, a la Nietzsche, ori la masa lor rotundă, mefisto-nihilistă, zestre rămasă de la paşoptişti. Detractorii sunt precum negii de pe corpul uman, de pe trupul ţării care se hrănesc cu sângele lor curat. Degeaba s-a aprins de mânie distinsa doamnă eminescolog, Academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care epata sus şi tare cu „Eminescu, Dragostea Mea”, fiindcă în Forul academic şi în Forul cel Mare al poporului român, n-a condamnat samavolnicia confraţilor ei de breaslă. Expresia doamnei Academician, referitoare la articolul lui pata-pi-evici, cum că: „L-a făcut praf pe Eminescu, din trei-patru sofisme, nu numai că a fost prost aleasă, dar o aşează în faţă alături de denigratori.

Cum poate bulgărele de ţărână..., să facă praf Luceafărul?!

Sensul indignării dumneaei trebuia să fie astfel: În sofismele sale pata-pi-evici s-a făcut praf sub paşii grei şi geniali ai lui Eminescu. (Zoe Dumitrescu-Buşulenga - Maica Benedicta, Credinţe, mărturisiri, învăţăminte. Interviuri şi dialoguri. Ed. Nicodim Caligraful, 2013, p.90, 241). Ca o concluzie s-ar putea spune că: detractorii în limbajul veninului lor au o contribuţie inversă, binefăcătoare subiectului lor sacrificat, asemeni antidotului făcut din venin de şarpe pentru a fi salvator celui muşcat de un alt şarpe mai veninos. „A sta de vorbă cu Eminescu şi despre Eminescu - spune Părintele Ene -, este întotdeauna un act de respect, de cultură şi de cult, în acelaşi timp. De respect, pentru că nu putem să ne manifestăm astfel faţă de înaintaşi; de cultură, fiindcă a arătat că sublimul nu-i rezervat doar anumitor culturi ori graiuri umane, ci-i tot atât de accesibil limbii şi culturii române; de cult, deoarece nu te poţi apropia de « domnul Eminescu » oricum, ci stăpânit de fiorul sacralităţii, el însuşi fiind o mărturie a sălăşluirii Divinului în uman. Smerit, îmi mărturisesc convingerea că Dumnezeul Cel viu, l-a luminat pe fiul căminarului din Ipoteşti şi el a enipostaziat armonia divină în tiparul graiului nostru străbun, grai plămădit prin atâta jertfă şi trudă, în decursul veacurilor”. (Pr. Lect. Univ. Dr. Ionel Ene, Eminescu de la Al. Grama la Elie Miron Cristea, în Almanah Bisericesc 2000-2001, 19-20, Episcopia Buzăului, p. 229). Eminescu nu completează un gol al culturii apusene, ci aduce un plin, un preaplin culturii creştin-ortodoxe universale. Ca orice profet, Mihail Eminescu era conştient, dar mâhnit de puţina străduinţă şi săracă a Clerului privind educaţia morală adusă Naţiunii. Iată clarviziunea sa tulburătoare: „de două mii de ani ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem”. (Timpul, 16 Aprilie, 1878). De aceea îndemnul şi ruga lui stăruie să-L avem model pe Dumnezeul-Om, spre desăvârşire: omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care trebuie să-şi manifeste caracterul şi faptele... or creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral Iisus Hristos. (Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Biografia Fiului lui Dumnezeu, a Blândului Nazarinean, în conştiinţa lui Eminescu, în Ortodoxie, an XLVII, 1995, nr. 1-2, p. 4)

Din ciclul „Filocalia Suferinţei şi a Jertfei”

  

footer