Revista Art-emis
Împăratul Constantin cel Mare, Monarh al pământului (5) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Joi, 13 Februarie 2014 21:41
Constantin cel MareÎntre hotărârile şi deciziile prioritare ale Sinodului I Ecumenic şi cele exprese ale Împăratului Constantin cel Mare s-au numărat:
- stabilirea Zilei de cinstire a Învierii Domnului, Duminica;
- libertatea religioasă a tuturor confesiunilor;
- cinstirea supremă a creştinismului;
- legiferarea expunerii simbolurilor creştine în întreg imperiul;
- întărirea economică a Bisericilor locale şi eliberarea clerului de de greutăţile financiare publice;
- a înlesnit prezenţa creştinilor în armată şi în ierarhia publică;
- a făcut daruri bisericilor şi a împărţit gratuit grâu locuitorilor Constantinopolului şi locuitorilor săraci ai Imperiului;
- a împodobit noua Capitală a lumii cu porfira de lumină a ortodoxiei;
- a emis edictul care restituia bisericilor toate bunurile sechestrate de prigonitorii şi persecutorii anti-creştini;
- a interzis cultul personalităţii împăratului;
- a manifestat evlavie şi cinstire faţă de Clerul superior al Bisericii şi mare veneraţie faţă de martirii lui Hristos;
- a ctitorit zeci de biserici-catedrale, chiar şi pe cea a Sf. Ap. Petru de la Roma;
- a sprijinit dorinţa mamei sale în încercarea de a găsi lemnul Sfintei Cruci la Ierusalim;
- a adaptat legile statului la principiile creştine ale Evangheliei;
- s-a preocupat de soarta creştinilor din alte regate sau imperii;
- a purtat grija faţă de propăvăduirea Cuvântului evanghelic, etc.
Anterior Bisericile locale se orientau ca mod de calcul după temeiul iudaic, fapt care-l deranja extrem pe Constantin cel Mare, mâhnire pe care o exprimă în epistola imperială trimisă Bisericilor locale: „S-a considerat că este nevrednic să serbăm acea preasfântă sărbătoare după obiceiurile iudeilor, care după ce şi-au întinat mâinile cu crima cea fără de cinste, rămân fireşte orbi la suflet şi la nefericirea lor... Deci, să nu avem nimic comun cu poporul duşmănos al iudeilor. Şi acest lucru, fiindcă de la Mântuitorul am primit un alt drum, iar pentru credinţa noastră preasfântă este nevoie de un alt drum. Aceia care l-au ucis pe Domnul, nu pot gândi bine fiindcă şi-au pierdut minţile, fiind conduşi nu de logică, ci de năpustire fără frâu.” (Eusebiu de Cezareea, Cuvântul al III-lea, P.G. 20, col. 1073- III, 18)
Oameni buni, stau şi mă întreb de o infinitate de ori: cum e cu putinţă ca cineva, fie om (individ), fie comunitate, fie seminţie, fie ore, fie zile, fie luni, fie ani, fie secole, fie milenii, să-L urască din toată fiinţa lor întunecată, pe Dumnezeul lumii, Dumnezeul Luminii Iisus Hristos-Creatorul a toate, care şi pentru monştrii urii se roagă să se lumineze şi să iubească, Frumosul, Binele şi Adevărul, Dreptatea? Şi tot de o infinitate de ori nu găsesc răspunsul! Cum este cu putinţă aşa ceva, când nici Diavolul nu-L urăşte pe Dumnezeu? El îl invidiază, se luptă împotriva Lui, îl mărturiseşte cu frică şi cu cutremur, vrea săi strice planurile mântuirii lumii, dar în mod indirect îl slujeşte pe Dumnezeu şi oamenii în planul divin de mântuire a lumii. Această ură este supranaturalul malefic. Îl depăşeşte chiar şi pe îngrozitorul Satana. Ura lor merge mână-n mână cu contestarea lui Dumnezeu, ceea ce este şi mai grav: este oribil! Numai că a contesta pe cineva înseamnă că Acel cineva există. Nu poţi contesta ceea ce nu există. Aşadar, acei monştri ai urii Îl mărturisesc pe Dumnezeu Iisus Hristos, urându-L cu patimă. Un lucru este cert: ei, cu tot neamul și cu toate rubeniile lor nu pot acumula atâta ură, câtă Iubire oferă Mântuitorul Hristos tuturor oamenilor buni, răi, urâtori de Hristos și de Biserica Sfântei Ortodoxii !
Doamne apără-ne, luminează-ne şi păzeşte-ne cu focul Iubirii Tale! Înaltele valori morale izvorâte din Sânul neamului traco-geto-dac şi al augustilor săi părinţi, îl situează pe Împăratul Constantin în sfera marii înţelepciuni, amprenta profundei culturi spirituale asumate. „Suntem datori să acceptăm că împăratul Constantin, punând în aplicare concepţia creştină despre garanţiile reciproce şi dreptate este primul conducător din lume care, prin formula sa de guvernare, a introdus conceptul de politică socială. (Kostas V. Karastathis, Marele Constantin ..., op. cit. p.235)
 
Marele Constantin, spune profesorul Vlasie Ioan Fidas, în alocuţiunea sa: este, prin excelenţă, o personalitate politică şi religioasă a întregii lumi creştine, cel care a stabilit conţinutul istoriei universale într-un mod unic, nu cu criterii depăşite, ci cu criterii contemporane, pentru a pune în valoare marea lui viziune. Fără această viziune, nici Europa nu ar fi avut parte de vreo moştenire anume, şi nici lumea nu ar fi avut o asemea strălucire crescândă în ceea ce priveşte mesajul creştin despre Dumnezeu, despre om, despre lume. Ceea ce s-a întâmplat în istoria omenirii după Marele Constantin a fost fie o întindere treptată a strălucirii propriei viziuni, cel puţin până în secolul al XV-lea, fie, după secolul al XVI-lea, antiteza conferinţelor poziţiilor ateiştilor din istoria mai nouă a gândirii europene, legată de slăbirea şi zdrobirea acelei viziuni. În acest fel, atât epoca istorică a lumii creştine constantiniană, cât şi cea anti-constantiniană, a existat întotdeauna şi va rămâne continuu în epicentrul frământărilor politice, religioase, spirituale şi sociale, care astăzi se prelungesc cu viziunea cercetărilor contemporane, de obicei anti-fatice, pentru realcătuirea identităţii Europei unite. (Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin cel Mare cel întocmai cu Apostolii, Trad. din lb. greacă: Preot Ion Andrei Ţârlescu, Cartea Ortodoxă, Alexandria-2013, p.18)
 
Faima imperială a Marelui Constantin, a crăiescului său Oraş, centrul unei lumi de lumină, cum îl numea Sir Steven Runciman şi a milenarului imperiu traco-geto-dac, n-au putut fi umbrite, nici de tirania romană, nici de uraganul musulman pustiitor, nici de apocalisul gândirii apusene, care s-a revoltat din ţâţâni să deformeze, să calomnieze şi să profaneze adevărul istoric. În mod plenar pe împăratul Constantin cel Mare, la interesat dincolo de realizările fireşti ale unei domnii moral-sănătoase, întemeierea supremă a Ortodoxiei. Girând garanţia armoniei Bisericii şi consolidând unitatea societăţii, Împăratul Constantin cel Mare, confirmă responsabilitatea celui mai mare Om de stat al istoriei universale, respectiv al politicianului prin excelenţă. Amintind de lupta, credinţa şi dragostea Apostolului Pavel, cu care se aseamănă: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit (Timotei 4, 6-8), Împăratul Constantin primeşte Taina Sfântului Botez la finalul misiunii sale cereşti, pe pământ, având conştiinţa împăcată şi împlinită: „În clipa asta pot, cu adevărat, spune că sunt fericit; acum ştiu că m-am învrednicit de viaţa cea fără de moarte şi că m-am împărtăşit de dumnezeiasca lumină. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., op. cit. p. 184)
 
Marele Împărat primind pecetea dumnezeirii, înveşmântat cu mantia Duhului, a refuzat să mai poarte mantia de porfiră imperială, mulţumindu-se doar cu hitonul cel alb al Botezului, peste care şi-a pus brâul smereniei şi al nemuririi.
Se poate concluziona deci că, fără credinţa puternică şi autoritatea imperială a lui Constantin cel Mare, creştinismul ar fi rămas infirm, iar idolatria ar fi supravieţuit foarte mult timp.
Fără adânca sa forţă spirituală, responsabilitatea misiunii sale ar fi rămas doar o idee, fie ea chiar şi augustă.
Comportamentul său pe toată durata vieţii trăite a fost exemplu imperial de cumpătare şi într-un permanent echilibru regal.
Toată viaţa lui a trăit ca un Om şi ca un Creştin profund mărturisitor.
Toată viaţa sa a fost o urmare a Împăratului absolut Iisus Hristos.
Toată viaţa sa îşi pregăteşte finalul pământesc pentru pragul ceresc.
Dispreţuind cultul personalităţii, atinge înalta autoritate a unui Erou universal.
Păşind pe Calea lui Hristos, misiunea sa imperială capătă apoteoza majestăţii divine.
Transformă propria conştiinţă religioasă şi pe cea a creştinilor din imperiul său într-o identitate sobornicească.
Mărturisindu-şi faptic dreapta credinţă, sprijină şi călăuzeşte poporul spre Biserică.
Toate însuşirile sale răsfrânte în aura Duhului Sfânt, îi conferă autoritatea ortodoxă de a substitui teoria cosmocentrică a antichităţii greco-romane cu învăţătura teocentrică a creştinismului.
În persoana Marelui Împărat Constantin s-au întrepătruns armonios şi sublim conştiinţa istorică a suveranului şi conştiinţa morală a creştinului.
Împăratul Constantin cel Mare a catehizat Statul aducându-l în Biserică, în timp ce Apusul a laicizat Biserica transformând-o în Stat.
Marele Constantin primeşte credinţa direct de la Dumnezeu, o mărturiseşte, i se dăruieşte fiinţând în Biserică.
Ca trac şi-a asimilat conştiinţa geto-dacă, a înaintaşilor punând bazele unei înfloritoare culturi şi civilizaţii creştin-ortodoxe.
Toate virtuţiile sale excepţionale şi responsabilitatea plenară a desăvârşirii lor i-au conferit aureola celui mai mare Comandant al istoriei şi aura de Apostol al Mântuitorului.
Creând un Imperiu Ortodox, i-a lăsat o mostenire spirituală, milenară.
Strălucitor la chip, cu suflet de lumină, cu har în cuvânt, cu dreptate în inimă, cu evlavie de ascet, cu pătrundere mistică, neclintit în credinţă, biruitor în nădejde, jertfitor în cruce s-a dăruit total Iubirii divine.
Creştinii ortodocşi îl venerează, iar adversarii necreştini îl admiră.
Toţi oamenii îl preţuiesc într-un fel sau altul, mai puţin sau deloc creştinii din Apus.
Crucea de foc a coborât la el pe pământ, iar el s-a înălţat cu jertfa sa la cerul Crucii.
Istoria l-a gravat artistic în timp, iar Dumnezeu şi l-a ales în Sfatul Său de Taină.
Omul cel Mare al istoriei a devenit Sfântul Constantin întocmai cu Apostolii dumnezeirii Mântuitorului Hristos.
footer