Revista Art-emis
Împăratul Constantin cel Mare, Monarh al pământului (4) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Duminică, 02 Februarie 2014 18:03

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, art-emisO altă preocupare esenţială şi responsabilă a Împăratului a fost emiterea de epistole către ierarhi, privind construirea de noi lăcaşuri de cult şi restaurarea celor vechi, precum şi rugămintea expresă adresată locuitorilor din Eparhii, aparţinători religiei politeiste, de a se converi la creştinism. Foarte relevantă ni se pare epistola imperială trimisă lui Macarie- episcopul Ierusalimului, privind construirea Catedralei Răstignirii: „Indulgenţa Salvatorului nostru este atât de minunată, încât cred că niciun cuvânt nu este îndeajuns să exprime minunea aceasta. Faptul că mormântul celor mai sfinte Patimi a trebuit să rămână ascuns în pământ, pe durata unei atât de îndelungate perioade, până în vremea când, prin intermediul morţii duşmanului tuturor, urma să strălucească pentru robii lui eliberaţi, depăşeşte, cu adevărat, orice fel de formă de admiraţie. Dacă toate persoanele înţelepte din toată lumea s-ar fi adunat într-un singur loc şi ar fi urmat să încerce să-şi exprime real admiraţia faţă de acest lucru, nu ar fi putut, câtuşi de puţin, să abordeze această problemă, fiindcă atât de mult credinţa minunii depăşeşte firea gândirii omeneşti, pe cât cele cereşti au fost create mai puternic decât cele omeneşti. De aceea, acesta este pentru mine şi va fi întotdeauna primul şi singurul scop; aşa cum credinţa adevărului îşi arată zi de zi cele mai noi minuni, cu toată înţelepciunea şi dăruirea ei, tot aşa şi sufletele noastre, ale tuturor, în jurul legii celei sfinte, ajung să fie mai importante. Vreau să crezi în lucrul care este clar pentru toţi şi care prezintă interes pentru toţi, cum ar fi acel loc sfânt, căruia, prin porunca lui Dumnezeu, i-am dat la o parte zapisul cel ruşinos al idolului (dărâmarea templului Afrodotei din Ierusalim), ca şi când l-aş fi eliberat de o greutate în plus. „” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., cartea a 3-a, cap. 33 / Teodoret, cartea 1, cap. 16 ) 

Acelor epistole le-a alăturat altele cu caracter moral-creştin, educaţional-catehetice. Epistolele imperiale descoperă un monarh cu cuget curat, înflăcărat în dreapta credinţă, adâncit în înţelepciune, cu o trăire profund duhovnicească, un zelos al dragostei pentru unitatea ortodoxă a Bisericii Domnului şi un mare mărturisitor al trăirii hristice. Convocarea Întâiului Sinod Ecumenic al Bisericii Apostolice, care a combătut marea erezie a lui Arie, confirmă încă o dată intrevenţia şi protecţia Proniei divine de care s-a bucurat Marele Constantin.

Împăratul a elaborat un decret pentru întrunirea Primului Sinod Ecumenic, transmis sub formă de epistole personale şi înmânat episcopilor. El a respins rezolvarea disputelor teologice pe cale legiuitoare, dându-şi corect seama că numai un organ suprem de autoritate bisericească cum ar fi Sinodul Ecumenic poate reuşi o înţelegere comună, unanimă în problemele dogmatice ale Bisericii. Decizia împăratului Constantin este fundamentală, atât în plan eclesiologic cât şi cel istorico-politic, stabilind totodată relaţiile dintre Biserică şi Stat într-un cadru de o importanţă vitală. Eclesiologic vorbind, convocarea Întâiului Sinod Ecumenic este de o importanţă covârşitoare, întrucât el devine de la început până la sfârşit un Organ Suprem de Autoritate al Bisericii Apostolice Soborniceşti. Deschizând drumul celorlalte Sinoade Ecumenice, Întâiul devine şi cel mai important, fiindcă el lasă şi procedura de desfăşurare a următoarelor. Sinodul Ecumenic devine însăşi Biserica Ortodoxă, iar prin călăuzirea dumnezeiescului Duh Sfânt, decizia sinodalilor capătă valoare şi autenticitate absolută. Aşadar, Primul Sinod consfiinţeşte Bisericii o conştiinţă ecumenică.

Conştiinţa ecumenică este expresia voinţei Mântuitorului Hristos

Acolo unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor. La Întâiul Sinod Ecumenic, precizează Sfântul Ioan Gură-de-Aur (şi la celelalte, adăugăm noi, n. a.), „Hristos este prezent, prezidează şi legiferează toate hotărârile. (Împotriva iudeilor, Cuvântul al III-lea, P.G. 48, col. 865). Întâiul Sinod Ecumenic pune bazele unei colaborări fructuoase, noi, reciproce între Biserică şi Stat. Ortodoxia conferă Statului normele unităţii spirituale şi moral-călăuzitoare conducătorilor politici, iar Statul sprijină activitatea misionară, materială şi lupta împotriva duşmanilor Bisericii. Legându-şi soarta de Biserică, Statul îşi asumă astfel, neînţelegerile şi disputele dogmatice apărute în sânul Eclesiei.

Statutul Bisericii Ortodoxe este clar, ferm şi veşnic

Biserica fiind un organism înfiinţat de Dumnezeu, nu se supune şi nu poate fi condusă decât de Iisus Hristos-Întemeietorul ei. Atât! Prin alcătuirea Simbolului de credinţă (Crezul), Întâiul Sinod Ecumenic a stabilit veşnic bazele dogmei trinitare. Mitropolitul Calinic Delikanis cercetează la muzeul britanic manuscrisul sirian, privind convocarea Sinodului de către Împărat: Constantin învingătorul, cel mai mare, mai respectat, către toţi episcopii. Pentru mine nimic nu este mai de cinste decât religia şi cred că acest lucru este clar pentru fiecare dintre voi... De aceea vă chem pe voi, toţi fraţii mei iubiţi, să vă adunaţi la Niceea. Fiecare dintre voi să cerceteze motivul pentru care vă chem fără amânare şi în cel mai scurt timp să ne adunăm, ca să fiu prezent ca privitor la lucrările sinodului. Iubiţii mei fraţi, Dumnezeu să vă ocrotească.(Calinic, Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Atena, 1997, p. 87) 

În cuvântul de deschidere al Sinodului, Împăratul Constantin i-a uimit pe cei prezenţi cu zelul său înflăcărat al buneicuviinţe: „Nu este potrivit, în timp ce sunt om, să-i aud pe clerici cum se învinovăţesc între ei... Urmaţi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, iertaţi-vă unul pe celălalt şi haideţi să ne ocupăm de credinţa noastră, fiindcă de aceea ne-am adunat aici. (Eusebiu, Cuvântul al III-lea, P.G. 20, col.1069-III, 13; Socrate, P.G. 67, col. 65- I, 8; Sozomen, P.G. 67, col. 920- I, 20; Ghelasie, P.G. 85, col. 1244- II, 8) 

Deşi cei 318 Sfinţi Părinţi participanţi la Sinod au avut toată libertatea şi girul Duhului Sfânt, în a hotărâ voinţa lui Dumnezeu, totuşi împăratul Constantin a găsit de cuviinţă ca deciziile sinodale să fie şi de lege întărite: „Binenţeles că voi sunteţi episcopi în interiorul Bisericii, însă eu am fost rânduit de Dumnezeu să fiu episcop în cele din afara Bisericii.” Aşa cum Întruparea Fiului lui Dumnezeu, în Om, în Fecioara Maria este cel mai suprem şi sublim fapt: Nou sub soare, aşa termenul deofiinţă, care-L re-aşează pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sânul Sfintei Treimi, este Stâlpul şi Temelia Întâiului Sinod Ecumenic de la Niceea, altfel spus un al doilea fapt divin: Nou sub soare.

Sfântul Nectarie subliniază importanţa covârşitoare a Primului Sinod Ecumenic al Bisericii lui Hristos: „Dacă Mântuitorului Hristos Îi datorăm cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu, împăratului Constantin îi datorăm iniţiativa acestui Sinod Ecumenic, fiindcă dacă acest Sinod nu se întrunea, îndrăznesc să spun, că adevărata credinţă ortodoxă ar fi dispărut iar lucrarea mântuirii ar fi rămas pe jumătate făcută. Deci adunarea Sinodului I Ecumenic a fost şi insuflarea voinţei dumnezeieşti, ca să păstreze desăvârşită lucrarea mântuitoare, să o păstreze şi să o transmită generaţiilor viitoare. Oricum, de Dumnezeiescul Duh au fost inspiraţi Sfinţii Părinţi, care şi-au asumat lupta împotriva lui Arie... ” (Sfântul Nectarie, Sinoadele Ecumenice, p. 93)

O altă părere tulburătoare despre importanţa Sinodului I Ecumenic este şi cea a lui Constantin Paparrigopoulos: „Dacă Simbolul de credinţă nu ar fi fost păzit de greşelile lui Arie sau dogma despre persoana lui Hristos nu ar fi fost păzită, Creştinismul ar fi recurs la o dogmă filosofică (cum s-a întâmplat în Apus, după 1054, n.a.) şi s-ar fi pierdut adevărul de credinţă. Nu numai lumea medievală elenistă dorea să sprijine partea cea mai importantă a existenţei acestuia, dar şi întreaga civilizaţie urma să respingă atacurile cele mai puternice ale vrăşmaşului, după 1500 de ani, când au avut loc primele Sinoade Ecumenice ţinute de Constantin cel Mare şi Teodosie cel Mare. ” (C. Paparrigopoulos, Relaţia Noului Elenism cu Bizanţul. Realităţi istorice, 1976)

Dintre cuvântările de mulţumire adresate de sinodali împăratului, consemnăm pe cea a Sfântului Eustatie, singura care s-a păstrat: „Mulţumim lui Dumnezeu, puternice împărat, care te întăreşte în împărăţia pământească. Acestuia, Care cu ajutorul tău a distrus înşelătoria demonilor şi a readus liniştea între credincioşi. Fumul demonilor a încetat, iar neruşinările politeismului idolatru au fost alungate. Întunericul necunoştinţei a fost alungat, iar lumea este acum luminată de lumina cunoaşterii lui Dumnezeu. Tatăl este slăvit, ne închinăm Fiului, dimpreună cu Acesta şi Duhului Sfânt, Treimei celei deofiinţă, şi Dumnezeirii mărturisite în trei ipostasuri. Aceasta este armura împăratului şi puterea evlaviei lui. Pe aceasta a păzit-o Dumnezeu fără să fie atinsă. Niciun eretic să nu înlăture de acum încolo ceva din Treime. Motivul acestei adunări este Arie şi cuvântările lui provocatoare. Acesta, într-un mod pe care nu-l cunoaştem, după ce a mers către clerul din Alexandria, s-a aşezat între noi, iar cele ce învaţă sunt străine şi diferite de învăţătura Profeţilor şi a Apostolilor. Iar acest lucru se întâmplă fiindcă acestui slujitor al făpturii nu-i este ruşine de Fiul Cel Unul-Născut, de Tatăl cel deofiinţă, şi aşează făptura în acelaşi loc cu Ziditorul ei.”(Eustatie al Antiohiei, Allocutio ad Imperatorem Constantinum, P.G. 18, col.673)

Arie, Ariel, în limba hebraică înseamnă leu, aprig, casă, cetate, etc. Este şi un nume de persoane binecunoscut în Vechiul Testament. (IV Regi, 15, 25; Isaia 29, 1-2; 1 Macabei, 12, 7, etc.)

Arie este un personaj participant la complotul împotriva regelui lui Israel, Pecahia:

   Dar împotriva lui (Pecahia)s-a răzvrătit Pecah, fiul lui Remalia, cel de-al treilea în rang după el, împreună cu Argob şi cu Arie, care aveau cu ei cincizeci de bărbaţi din Galad şi l-au lovit în Samaria, chiar în turnul casei regale, l-au omorât şi s-a făcut rege în locul lui. (Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 413)

Arie, născut în Libia, preot slujitor la o biserică din Alexandria, se răzvrăteşte împotriva Bisericii lui Hristos, fondând erezia care-i poartă numele arianismul: concepţie raţional-umanistă, anti-trinitaristă, care contestă egalitatea şi consubstanţialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Dumnezeu- Tatăl, negând dumnezeirea Fiului, care spune ereticul: este o creatură, schimbător, mărginit, imperfect şi chiar capabil de a păcătui. (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 122)

Arie-ereticul a fost anatematizat alături de discipolii săi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Sfârşitul groaznic al lui Arie a fost hotărât de Dumnezeu, Cel împotriva căruia s-a răzvrătit. Nu este de mirare erezia lui Arie, care nu este prima, dacă ţinem cont că acest „concept”, ca formă de combatere s-a născut prin „purtarea de grijă”a rabinilor în primele veacuri creştine, care au alcătuit Talmudului iudaic şi pe cel babilonian. „Evangheliile trebuiesc arse, - zicea hahamul Tarphon, - căci păgânismul este mai puţin periculos, pentru credinţa noastră decât creştinismul.” (Bernard Lazare, L’Antisemitisme, p. 47). În aceeaşi lucrare autorul consemnează la pagina 7: „Poate chiar că ovreii- dacă n-ar fi avut decât Biblia, drept carte sfântă- s-ar fi contopit în Biserica creştină născândă... Un lucru însă împiedică fuziunea şi menţinu pe ovrei printre popoare, - şi acest singur lucru fu elaborarea Talmudului. (idem, L cit., p. 7)

Deviza supremă după care funcţionează Talmudul este: „Tob şebegoim harog! (pe cel mai bun dintre creştini, ucide-l!)

O a doua deviză la fel de infernală ca prima, încolţită în mintea lui Iuda Ha-Kadoş, autorul Mişnei, sună astfel: „Trebuie să-i facem pe creştini să lupte ei înşişi, în contra creştinismului!” (Dr. Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria. Ed. Babel /Vicovia, Bacău, 2010, p. 119)

Şi într-adevăr, se văzură atunci apărând, una după alta, nenumărate erezii care se succedară neîncetat, din primele secole ale creştinismului şi până astăzi. Prin sofisme, ovreii înşelară pe creştini şi mai ales pe neofiţi şi îi transformară în ereziarci, care în urmă căutară să distrugă spiritul creştinesc.” (Copin-Albancelli, Le drame masonnique. II, p. 381-384)

Astfel s-au format toate ereziile care, - de la Ebionism, până la Protestantism, - recunosc o origine ovreiască. S-ar putea face istoria curentului ovreiesc în Biserica creştină, - istorie care ar merge de la Ebionismul primitiv, la Protestantism, - oprindu-se între alţii la Unitari şi la Arieni. (Bernard Lazare, L’Antisemitisme, p. 50-51)

Printre cele mai importante dintre aceste erezii ale ovreilor menţionăm:

Ebionismul (ebionim = sărac) şi Elkesaismul apărute la sfârşitul primului secol şi formate din judaisanţi încăpăţânaţi, care voiau să ţină sabatul şi aveau repulsie să convertească pe gentili. Aceste erezii renăscură, mai târziu, sub numele de Nazarenism sau doctrina creştinilor circumcişi, de Anti-trinitarism, de Quarto-decimanisme etc... şi se stinseră în cursul veacului al IV-lea. (B. Lazare, op. cit. p. 50)

Ele reînviară, pe la sfârşitul secolului al XII-lea, în Italia de sus, constituind „Pesaginismul. Din veacul al IV-lea până în al VII-lea, istoria ovreilor este legată de istoria Arianismului, de izbânzile şi de înfrângerile lui. Această erezie, care atacă Sfânta Treime, reuşi aproape să despartă în două creştinismul şi ajutată de mai mulţi împăraţi, îi ameninţă chiar existenţa. (Sf. Tertulian, De adversus judaeos, /Sf. Grigore de Nyssa, Testimonia adversus judaeos ex vetere Testamente, /Sf. Augustin, Oratio adversus judaeos, /Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim, Sf. Ioan Gură-de-Aur, Adversus judaeos, Moise Maimonide, Iad Hacazaca, Rachi de Troyes, Tosafot, Iosef Karo, Şulhan-Aruk, Bartolocci, Talmudul, Moise Schwab, Talmudul, Eisenmenger, Ierusalimul descoperit, August Rohling, Pentru ca să ştie Iuda că nu tratăm cu uşurinţă cărţile sale sfinte; Judenspiegel im Lichte der Wahrheit (Oglinda ovreiului în lumina adevărului); Evreul după Talmud, Monahul Neofit /ex-rabinul Cavsolalviţiu, Înfruntarea..., Kalixt de Wolski, Tainele Kahalului, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Talmudul ca profesiune de credinţă a poporului Israelit, etc., Bernand Lazare, op. cit., p. 69-70)

Biserica nu a suferit niciodată, - de la început şi până în epoca actuală sau francmasonică, - ca în timpul persecuţiilor ariene.(Hergenroether, Histoire de l’Eglise, T. II, Ed. Delhomme et Briguet, p. 22)
- Va urma -
footer